Anul VI, nr. 11 (72). Parteneri:
Asociația Culturală Româno-Indiană, Academia Internațională Mihai Eminescu,
Societatea de Etnologie din România, Fundația Alexandru Philippide, Asociația
Culturală Aromânească, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Culturală Ithaca,
Liceul de Artă Dinu Lipatti, Centrul Român de Istoria Presei. Teatrul Robert
Calul. Format: Addresses, Intervenții, Teatru de poezie, Întâlniri, (Re)lansări
de cărți și publicații, Concerte, Proiecte, Portrete, Ateliere Creative.
Tema: REÎNTÂLNIRE CU
DIMITRIE GRAMA
Medicul poet Dimitrie Grama
(Gibraltar) revine în București spre a lansa, la Calderon, două noi cărți de
poeme, publicate la editura Conta, 2015.
Pe 19 noiembrie 2013 și-a lansat
la Colocviile de Marți, Ilidia, povestiri, Conta, 1912, și Singuri împreună,
poezii, TipoMoldova, 2013.
Actrițele Gabriela Tănase și Vali
Pena vor recita din poemele invitatului. Vor participa colegi ai săi, scriitori
medici, noi cititori.
Coordonator: Dr. George Anca
DIMITRIE GRAMA – Născut pe 25
octombrie 1947, la Reşiţa. A urmat cursurile Facultăţii de Geologie la
Universitatea din Cluj, fiind totodată component al lotului naţional de
atletism. A emigrat în Suedia. La Stockholm, a obţinut un Master of Science la
Facultatea de Ştiinţe, urmând apoi medicina la Institutul„Karolinska”. S-a
specializat şi a lucrat ca doctor chirurg la diverse spitale, precum: Upsala
University Hospital (11 ani), Liverpool University Hospital, Norfolk &
Norwich University Hospital, King Abdul Aziz Teaching Hospital în Arabia
Saudită etc. Începând din anul 2000, a publicat peste zece volume de versuri,
printre care:Făptura cuvîntului, Pasărea melancoliei, Vînătoare de umbre,
Elegiile depărtării, Suflete atîrnate de catarge, Neguţătorul de imagini, Voi
lua cu mine noaptea, Dă-mi mîna ta, străine, Bastian şi alte confidenţe,
Obsesii comune, Versuri.
DIMITRIE GRAMA
Reîntâlnire
Ma trezesc lânga o
fereastra deschisa
în care o femeie
tânara
tine un prunc în
brate. Ma
îndeamna
din ochi sa ma
apropii.
Fara sa privesc îi
spun:
Sunt eu acest copil,
mama!
De ce mi-l arati
tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi raspunde. Îsi
întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun
înalt e tata.
Fumeaza si tace.
Eu cresc în bratele
mamei care
ma scapa în strada
unde eu
bine-nteles sunt
scolar, soldat.
O clipa om matur. O
clipa doar.
Si, dintr-o data,
batrân. Ma clatin
si cad pe piatra
dura. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei
vine acum
si tata. Cu mama de
mâna coboara
în strada.
Îmi spun: Nu mai este
nimic de
facut. Esti mort!
Închid fereastra si
se întind
pe piatra lânga mine.
DIMITRIE GRAMA
Omul masina si societatea
Fiinta umana se naste fara
constiinta sau cu o constiinta rudimentara asemanatoare celorlalte primate sau
mamifere, dar omul este inzestrat cu un creier extrem de creativ si de efectiv,
care l-ar putea ajuta sa-si dezvolte o constiinta daca conditiile naturale,
social-politice si economice sunt favorabile.
In general, filozofii,
sociologii, doctorii, poetii, jurnalistii si mai ales politicienii, vorbesc de
constiinta, ca si cum aceasta ar fi ceva banal si de la sine-nteles si ca si
cand constiinta ar apartine in egala masura tuturor fiintelor umane. Aceasta
atitudine se bazeaza si pe faptul ca majoritatea celor care fac referinta la
constiinta umana, nu prea stiu despre ce vorbesc si cei mai multi dintre acesti
indivizi, nu au o constiinta proprie dezvoltata. Multi oameni cred ca atunci
cand esti loial unui grup anume, unui partid anume, unui tinut anume si iti
expui public si virulent aceasta loialitate, acel act de solidaritate
reprezinta actiunea unui individ plin de constiinta. De asemenea sentimentul de
"mila de la distanta", ca de exemplu cei care plang la TV de mila
copiiilor care cauta de mancare prin gunoaie in Asia sau Africa, se confunda
adesea cu o constiinta devarata, cu toate ca este vorba doar de sentimentalism
hormonal si de multe, doar de propaganda ipocrita.
Cine nu a vazut la TV "healerii" americani, care cu
biblia in mana si cu citate din scripturi, vindeca diversi contorsionisti,
falsi paraplegi sau psiho-hipocondrici. Mesajul healerului este simplu:
"vorba si cartea lui Isus te vindeca daca te desparti de toate posesiile materiale
si mai ales de toti banii si ai predai bisericii lui Isus, deci mie
healerului". Intrebati acesti healeri si cei din jurul lor, ei se
considera oameni cu constiinta. Biserica da din umeri si nu condamna aceste
emisiuni si obiceiuri desecrabile, dand vina pe libertate.
In acest context voi incerca
sa-mi exprim cateva ganduri privitoare la ideia de democratie, atat din punct
de vedere general, cat si in raport cu Romania si romanii.
Nu sunt sigur, dar am impresia ca
majoritatea fiintelor umane actuale considera "democratia" ca fiind
stadiul cel mai evoluat al societatii umane si deci, cel mai bun, unde o ordine
bazata pe libertate deplina, egalitate deplina si pe dreptul fiecarui individ
sa-si aleaga liderii.
Democratia nu este ceva nou, ceva
la care o societate libera a ajuns deoarece vasta majoritate a cetatenilor din
acea societate au ajuns la un nivel intelectual si moral ridicat, nicidecum,
deoarece diverse forme de guvernare democratica, asemanatoare cu cele din
zilele noastre, au existat si la grecii antici si la chinezi sau indieni acum
2500 de ani.
Plato descrie cinci forme
diferite de organizare a societatilor umane si le categorizeaza in acord cu
gradul de ratiune, succes si dreptate corespunzator fiecareia.
Dupa Plato, asa cum analizeaza el
acum aproape doua mii cinci sute de ani in faimoasa "Republica",
Aristocratia reprezinta cea mai buna forma de guvernare. Aici societatea este
condusa si controlata de "regii filozofi" si in aceasta societate,
dorintele prostimii majoritare sunt controlate de intelepciunea si tinta
minoritarilor educati si antrenati in guvernare social-politica bazata pe o
etica solida si ne-negociabila.
Urmeaza apoi, pe o treapta putin
inferioara, Timocratia, sau dictatura militara si aici Plato da ca exemplu
Sparta. Dictatura militara a lui Plato, nu are nimic in comun cu dictaturile
militare actuale de tipul nord-korean sau diverse altele din Africa sau America
Latina. Dictatura spartana este o societate austera bazata pe educatia
militara, responsabilitate si onoare, in care fiecare cetatean este antrenat si
dispus sa se sacrifice pentru binele acelei societati. O societate in care
"asceticul" este glorifiat si unde onoarea este mai presus de orice
dorinta.
O treapta mai jos, gasim
Oligarhia, unde toata patima sufleteasca este subordonata dorintei de avutie.
Totusi in oligarhia greaca, a lui Plato, exista o retinere si se manifesta un
control fata de acumularea nelimitata de bogatie.
Dupa Oligarhie, pe scara
valorilor, urmeaza Democratia - o societate condusa de oameni dominati intelectual
si spiritual de o pofta nestapinita, primitiva, pentru mancare, bautura sex si
alte placeri. Plato considera democratia, ca fiind o societate fara ordine sau
disciplina unde egalitatea politica duce inevitabil la o cultura grosolana, de
prost gust si la o moralitate bazata pe "lasa-ma sa te las", unde
orice siretlic este acceptat si "totul este in regula".
Singura societate mai proasta
decat democratia, este Tirania. Tirania nu este polul opus al democratiei, ci
mai curand reprezinta o democratie "coapta", ajunsa la apogeu si in
care orice forma de expresie, de habit uman, printre care nerespectarea
legiilor si crima social-politica, devin acceptabile.
Romania si romanii probabil ca,
de-a lungul anilor, au trecut, constient sau inconstient, prin toate aceste
forme de organizare sociala si statala pina cand au ajuns la actuala forma de
democratie. Pentru ca asa se numesc acum, democratii, toate tarile unde toata
lumea de la o anumita varsta anumita, are dreptul la vot. Toata lumea,
indiferent de educatie, stare mintala, onoare, responsabilitate, interes
egoist, criminalitate, etc., etc.,etc., etc.
In ce masura este romanul liber si democratic acum? Care sunt normele si
valorile morale care definesc societatea romana si pe care cetateanul obisnuit
trebuie sa le urmeze, deoarece asa li se cere de cei care conduc (exemplar)
tara si poporul. Cat de serios poate fi considerat un furt de un pepene la
targ, sau un furt de cunostiinte la o
scoala sau universitate? Cui ai mai pasa de asa ceva?
La alegeri, de ce se duce lumea? Sunt multe
intrebari, la care eu nu pot sa raspund si nici nu pretind sa am dreptul sa
raspund, deoarece eu sunt un las, am plecat de acolo, neavand curajul sa ma
angajez si sa incerc sa schimb ceva. Atunci cand eu am plecat din tara, in
1969, Romania era, conform teoriei lui Plato,
o Tiranie, dar nu sunt convins ca din punct de vedere moral-social,
exista vreo diferenta mare intre Tirania si Democratia romana.
Cred ca atata timp cat orice natie, deci si natia romana, refuza sa fie
sincer angajata in propria ei existenta si este nepasatoare la auto-critica si
auto-condamnare, nu sunt mari sanse de reconciliere cu propriul spirit sau cu
cel al altor natii.
Dupa 1989, odata cu instaurarea
unei noi ordini social-politice, Romania si romanul ar fi trebuit sa-si asume
raspunderea fata de trecutul comunist, pe care in mod superficial si deci
vulgar, il condamna.
O incercare, in aceasta privinta,
a avut loc prin asa-zisa Comisa Tismaneanu, dar aceasta incercare reprezinta
doar o cacialma si nu o analiza serioasa si profunda a comunismului din Romania.
Compromisa fiind din start,
aceasta comisie a incercat sa protejeze diversi criminali comunisti si mai ales
a reusit sa ascunda adevarul. Care sunt adevaratii calai ai comunismului? Unde
si cand au fost ei judecati si de cine?
Un adevarat proces judiciar, ar
fi avut sansa sa separe oamenii buni de cei rai, comunisti ori necomunisti, dar
acest lucru nu s-a intamplat in Romania si de aceia romanul traieste in
continuare in jugul suspiciunilor si al neincrederii. Spiritul romanului si al
natiei, in general, in loc sa se ridice dupa caderea comunismului, a ramas
acelasi sau este si mai fragil, si mai slab.
Un popor despiritualizat,
suspicios si neincrezator, cade usor victima fortelor diabolice si imorale
care, incet-incet, distrug si pe acei putini supravietuitori decenti si
constienti.
Recunosc ca nu-i usor sa ai curaj
si sa te lupti pentru demnitate si constiinta si poate ca o mica consolare, eu
consider ca, in general, romanii se comporta asemanator altor natii, asemanator
altor fiinte umane si e normal sa fie asa, deoarece, cum am mai spus, 70% din
oameni poseda o constiinta minima, rudimentara.
O constiinta de supravietuire.
DIMITRIE GRAMA
„BASTIAN, şi alte confidenţe”
BASTIAN
Nu-mi aduc aminte când
te-am observat pentru
prima oară.
Poate atunci când
ţi-ai pus
capul pe genunchii
mei.
Eram undeva la
bulevard,
acolo unde lumea
obosită
De prea multă viaţă
îşi lua cina.
Undeva în mine timpul
murise
şi-mi era frică
Că n-am comandat
destulă
băutură şi mâncare.
Atunci, în tăcere,
ţi-ai pus
capul pe genunchii
mei.
Mi-ai înfuriat
privirea şi
am ştiut că voi fi
nevoit
Să împart cina cu
tine.
Acum când toată lumea
te mângâie,
aşa, ca să se
liniştească,
Mă laud cum că eu
te-am descoperit.
Dar, de fapt, a fost
invers.
Dincolo de iubire
Unde ai dispărut,
iubire?
Unde ţi-ai ascuns
paşii grei, şovăitori?
Unde fulgii de
mătase?
Pironit stau la
fereastra la care
Ţi-am mirosit urma
Dar nu te mai pipăi,
Nu te mai văd!
Înspre seară, doi
bătrâni
Trec ţinându-se de
mână.
Apoi noaptea se lasă
brusc.
GALOPUL
Dacă ne-am fi oprit
la marginea pădurii,
Căprioara din tine
ar fi putut evada.
Adeseori, când
mă trezesc
cu capul pe
pieptul tău,
o aud galopând.
E galopul neliniştei,
E galopul
ochilor nebuni
În care văd
străfundul pădurii.
PROBABIL
Probabil că oricât mă
lupt
eu nu voi ajunge
niciodată
să fiu din nou lut.
Probabil că sângele
meu
este apa pe care
tu o bei.
Probabil că suntem
împreună
doar pentru că făurim
cercei pe care luna
ni-i face cadou de
nuntă.
Probabil că
aşa gândeam când
eram piatră.
FEREASTRA
M-am reîntors în
aprilie
cu o prietenă de
demult.
Am deschis fereastra
şi
am îndemnat-o: du-te!
De mai multe ori
şi-a întors înspre
mine
capul ei frumos, cu
privirea nedumerită.
Ce era să-i spun?
Că sunt bătrân?
Că nici de mine
însumi nu mai vreau să ştiu?
Ori să-i spun că
nu-mi pasă?
Nu, am tăcut şi
am împins-o încet
de la spate, iar ea
s-a prăbuşit, ca în
secunda următoare
să-mi
acopere orizontul cu
evantaiul aripilor
desfăcute,
libere pentru prima
oară.
Şi, cu toate că
demult
am închis fereastra
îi aud cântecul;
cînd ca o bucurie
fără margini,
cînd ca un reproş.
MEŞTEŞUGARUL
Dacă m-aş fi apucat
de tâmplărie,
Eram până acum
tâmplar.
Din piept mi-aş fi
făcut o masă
Pe care să mă întind
ziua la umbră
Şi din picioare îmi
făceam un scaun,
Un scaun pe care tu,
doar tu,
Să te aşezi
Dacă vreodată vei
trece pe aici.
Dar nu sunt nici
tâmplar,
Nici masă, nici
odihnă.
PODUL
O fotografie veche,
Doi soldaţi
Un copil şi
Un pod suspendat
Între două puncte.
Puţin mai jos –
O pată de cerneală
din care cad
câteva amintiri.
PIATRA MEA
Eu nu doresc
Să înţeleg
Ori să fiu
înţeles.
Doar piatra vrea
să fie floare
Şi floarea
suliţă rănită
Vrea
să fie.
Vise identice
Ce ascunzi în plisc,
ce secret sub aripă
ascunzi,
privighetoare?
Când soarele răsare,
această dimineaţă
este doar a ta;
sau şi dimineaţa
noastră?
În zbor nebun
mi-ai despicat visul,
două vise identice.
Într-unul tu eşti eu,
În celălalt eu sunt
privighetoare.
Ecoul cuvântului
Când sunt obosit,
Tigrul din mine
moare.
Pădurea cade
din vreascuri
Şi e linişte.
Când sunt obosit,
Aud ecoul
cuvântului nerostit.
Reîntâlnire
Ma trezesc lânga o
fereastra deschisa
în care o femeie
tânara
tine un prunc în
brate. Ma
îndeamna
din ochi sa ma
apropii.
Fara sa privesc îi
spun:
Sunt eu acest copil,
mama!
De ce mi-l arati
tocmai acum
când m-am reîntors?
Nu-mi raspunde. Îsi
întoarce
privirea
înspre interior.
Acolo pe un scaun
înalt e tata.
Fumeaza si tace.
Eu cresc în bratele
mamei care
ma scapa în strada
unde eu
bine-nteles sunt
scolar, soldat.
O clipa om matur. O
clipa doar.
Si, dintr-o data,
batrân. Ma clatin
si cad pe piatra
dura. Nu simt
nimic.
Din fundul camerei
vine acum
si tata. Cu mama de
mâna coboara
în strada.
Îmi spun: Nu mai este
nimic de
facut. Esti mort!
Închid fereastra si
se întind
pe piatra lânga mine.
Din cer
Nu, nu a mai plouat
demult
din cer cad
demoni
îngeri morţi
pietre negre
cineva, în Africa
îngânã un blestem
ori poate-o rugãciune
Cine sã-nţeleagã?
Cine sã ştie?
Demult n-ai mai
vorbit
cu Dumnezeu
şi liniştea îţi bate
cu ciocane reci
în cuget...
Deschizi uşa
ieşi,
eşti liber
Afarã plouã cu demoni
De partea cealaltă
Peretele de care îmi
sprijin viaţa
s-a subţiat în
dreptul sufletului
şi o mână mi-a trecut
de partea cealaltă
pipăind întunericul.
Avea sânii tari şi
gura fierbinte
mai ales la
început...
De partea cealaltă am
simţit
un alt Dumnezeu.
Pipăia şi el
întunericul
printre crăpături am
simţit
o grămadă de alte
mâini
pipăind întunericul.
Aveau sânii tari şi
gurile fierbinţi
mai ales la
început...
Mi-au spus: e aici,
e Dumnezeu, e bine.
Mi-am întors mâna şi
am mai pipăit încă o
dată peretele
de care obişnuiam
să-mi sprijin viaţa.
Avea sânii tari şi
gura fierbinte
de partea cealaltă.
O lume de măşti
E plină strada,
Tot oraşu-i plin
De oameni care poartă
mască.
Copiilor, chiar celor
Nou născuţi, cu
dragoste
Şi grijă li se pune
Una câte una
Pe măsură.
Şi mai apoi bătrâni,
Aşa sunt îngropaţi
Mascaţi de nu ştii
dacă-s
Morţi ori vii.
Şi undeva, se spune
Că există câmpuri
Fără soare fără stele
Dar fiecare piatră
Ţine ascuns
Un ochi deschis.
Umbra gândului
De mult te uiţi
spre mine
şi nu mă recunoşti.
Fireşte,
ne despart orizonturi
pe care trupul
nu le poate atinge
ne desparte râsul
ne desparte plânsul.
Şi nu mă recunoşti
pentru că eu sunt
doar umbra gândului
care aşteaptă
să fie rostit.
TRANSCENDENTA
Va veni un timp
cand nu voi mai purta
acest vesmant.
Gandul meu
va fi o hieroglifa,
sau, poate, doar
o umbra uitata
pe o piatra simpla.
Va veni un timp
cand n-ai sa mai fi
tu,
ci un necunoscut –
eu, ast timp,
l-am trait deja
in altii…
,,Voi lua cu mine noaptea”
Emilia Ţuţuianu - Interviu cu
poetul Dimitrie Grama
Pe medicul-poet Dimitrie Grama
l-am ,,cunoscut” pentru prima oară în anul 2006, pe când lucram la editarea
volumului O antologie a literaturii nemţene, o carte document, o carte de
suflet, purtând semnătura regretatului scriitor Laurian Ante.
Mărturisesc că un vers al
poetului Laurian Ante, a fost mereu în gândul meu, în toţi aceşti ani de
activitate editorială: ,,Chiar dacă suntem săraci, vieţii nu avem voie să-i
rămânem datori”… Se pare că acum, în anul 2014, viaţa nu vrea să îmi rămână
datoare şi îmi oferă posibilitatea de-al ,,reîntâlni” la mare distanţă
geografică (şi geopolitică), pe poetul Dimitrie Grama. Interesantele articole,
adevărate eseuri, apărute în revista Neamul Românesc, cât şi prietenii din alt
,,timp istoric” m-au edificat asupra credinţei literare a poetului Dimitrie
Grama. Ştiam că medicul de notorietate europeană Dimitrie Grama, născut la 25
octombrie 1947 la Reşiţa, după perioada suedeză, petrecută la Stockholm – unde
a obţinut un Master of Science la Facultatea de Ştiinţe şi a absolvit Medicina
la faimosul Institut „Karolinska“ se stabilise în Danemarca, dar cu stagii
profesionale şi în alte ţări europene: doctor chirurg la diverse spitale
renumite, cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool
University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz
Teaching Hospital în Arabia Saudită, iar acum este rezident în Gibraltar. Prin
anii 1985-86 a publicat câteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, ,,Limite”,
la Paris, iar din anul 2000 a publicat cărţile: Făptura cuvântului, Vânătoarea
de umbre, Elegiile depărtării, Suflete atârnate de catarge, Pasărea
melancoliei, Neguţătorul de imagini, Voi lua cu mine noaptea, Dă-mi mâna ta,
străine, Bastian şi alte confidenţe, poetul creând o poezie singulară, de o
factură inedită, încadrată cel mai adesea ,,cotidianului mistic”.
Îndrăznesc să-i pun şi eu câteva
întrebări, poate incomode, dar fireşti:
Emilia Ţuţuianu: Dragă Dimitrie,
dacă a trebuit, fatalmente, să alegi exilul sau calea pribegiei prin Occident,
de ce ai ales Danemarca, micuţa patrie a filosofului Sören Kierkegaard precum
şi a fizicianului Niels Bohr (care a fost şi fotbalist în echipa naţională
daneză) cel care a calculat şi magnetonul (momentul mecanic al electronului)
alături de marele nostru fizician ieşean (român, deci) Ştefan Procopiu? Aşadar:
de ce Danemarca şi acum ai ajuns, iată, la porţile Mediteranei, în Gibraltar?
Dimitrie Grama: Sufleteşte şi
mintal am ales calea pribegiei pe la vârsta de 14 – 15 ani, atunci când, fără
să caut, fără să mă străduiesc în vreun fel, am văzut adevărata faţă a
comunismului.
În cartea ,,Ilidia”, care în mare
parte este autobiografică, am încercat să mă reîntorc în copilărie, tocmai
poate pentru că, acum la a treia vârstă, voiam să-mi explic mie însumi de ce am
făcut ceea ce am făcut.
Copil cu origine nesănătoasă, am
încercat cu disperare să fiu acceptat de societatea mea, care, pe vremea aia,
era şcoala primară şi atunci când până la urmă am fost şi eu făcut pionier, nu
numai că am acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător
comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de
unsprezece ani şi până pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arătat
în toată cruzimea ei şi m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii şi
m-a forţat s-o ,,vad” despuiată de minciună omenească. De atunci încoace,
ascult discursul ,,omului” şi îl accept doar când sunt convins că acest discurs
este sincer, fără ambiţia parvenirii şi că este folositor umanităţii în general
şi mai ales folositor acestei planete care ne găzduieşte, printre milioanele de
specii şi pe noi oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei şi de multe ori
cred că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îşi tot căută locul de
odihnă şi nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna eternă îl va găsi şi
odihni în îmbrăţişarea ei rece. În anul 1969, făcând parte din Echipa Naţională
de Atletism, după un concurs internaţional la Stockholm, am rămas acolo, în
Suedia, cu doar ce aveam pe mine şi vreo 150 de dolari.
După vreo cinci zile, din
întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din acelaşi lot, Valeriu Raut,
săritor de triplu salt. S-a mirat să mă vadă acolo, dar mi-a destăinuit că
,,m-a bănuit” că vreau să fug din ţară, deoarece ştiam limbi străine şi nu prea
aveam de-a face cu ceilalţi sportivi. Planuri de emigrare sau de fugă în Vest
nu se discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni!
În orice caz, în Suedia am reuşit
să-mi fac toate studiile şi acolo am întâlnit şi alţi români de excelenţă:
Prinţul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache
şi pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram
student la medicină atunci şi Palade ne-a ţinut o lecţie la Karolinska. Am
vorbit cu el câteva minute pe româneşte.
Tot în Suedia am început să-mi
notez gândurile şi să fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai ales acele scurte
frânturi de text, pe care acum le numesc poezii.
Ciudat că-l aminteşti pe
Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când eram student la Cluj, Adrian
Arsinevici, mare sportiv şi el, are 6 dan în karate şi e stabilit la Arhus în
Danemarca de prin 1973, este cel mai bun traducător în limba română a
luiKierkegaard..
În Danemarca am ajuns târziu, în
1996, primind un post de chirurg şef în sudul Danemarcei. Îi sunt foarte
recunoscător Danemarcei cu berea ei bună, care m-au ajutat să fiu foarte
,,productiv” în ale scrisului!
Gibraltarul, ca şi probabil
celelalte locuri, nu l-am ales eu, ci el m-a ales pe mine acum vreo cinci ani
şi de atunci mă tot încordez şi mă screm să mişc Pilonii lui Hercules, mai
acana, mai înspre noi. Nu plec de aici până nu reuşesc!
Emilia Ţuţuianu: Cum explici –
pentru noi cei mai puţin iniţiaţi – cununia, armonia transcendentală – dintre
medicină (mai ales, chirurgie) şi poezie, în întreaga ta creaţie?… România este
cunoscută mai cu seamă în Europa, dar nu numai! prin operele unor savanţi poeţi
sau savanţi filosofi (cazul unui Ştefan Lupaşco, fiind de departe revelator!),
dar sinteza dintre o lirică non-creştină şi sapienţială şi prestaţia
(praxis-chirurgicală) unei ştiinţe (medicina) se poate întâlni mai rar. Cum
explici ,,cazul” Dimitrie Grama?
Dimitrie Grama: Mai demult timp
am observat că lumea, mai ales doctorii încearcă cu disperare să facă nişte
legături între medicină şi alte creaţii artistice: muzică, literatură, pictură
şi sculptură. Eu nu cred că doctorii, mai ales generaţia actuală, ar avea vreun
avantaj genetic sau cultural faţă de alte meserii, oricare ar fi ele şi,
proporţional, doctorii nu produc mai multă artă in comparaţie cu, hai să zicem
„omul de rând”. Şi dacă ne uităm cu atenţie la cei care sunt amintiţi în
istoria literaturii/artelor, sunt oameni care nu erau numai doctori, ci erau,
aşa cum erau mai toţi oamenii educaţi în antichitate şi evul mediu:
matematicieni, preoţi, fizicieni, filozofi sau avocaţi. Cred că multe legături
poezie – medicină se fac din simplul motiv că grecii antici, ca să facă
economie de zei, l-au intitulat pe Apollo ca zeu al poeziei şi al medicinei şi
pe Pallas Athena zeiţă a poeziei dar şi a vindecării rănilor de război. Deci
este vorba de o confuzie veche…. Sunt câţiva doctori care au excelat în vers şi
proză şi pe care îi cunoaştem doar pentru că ne-au lăsat mărturia cuvântului,
gândului şi sufletului scris. Rabelais, von Schiller, Bulgakov, Cehov si John
Keath, cel care ne spune din ţinuturile nefiinţei:
,,Here lives One
Whose Name was written
in Water”
Îmi place mult şi Voiculescu. Îmi
place foarte mult. Nu, doctorii obişnuiţi sunt nişte tocilari, unii mai
talentaţi alţii mai tăntălăi. Obişnuiţi înainte vreme să fie ridicaţi în slăvi
de ,,prostime” acum, în această eră modernă în care egalitatea este cea care
defineşte orişice, doctorii se simt neglijaţi, se simt prost trataţi că li se
acordă semnul de egalitate cu alţii, vezi doamne, lor inferiori.
De aceea poate se organizează în
diverse mişcări ,,doctoro-culturale” şi se expun pieţei nu ca poet sau
scriitor, ci ca ,,doctor-poet”, ,,doctor-scriitor”! Cred că este vorba de
nesiguranţă atunci când încerci să expui mai mult decât este necesar.
Un doctor bun este un doctor bun
fără să fie nevoit să adauge ,,doctor violonist bun” şi invers.
Prin anii 1975-80, fiind prin
Franţa, am auzit de Ştefan Lupaşco şi am încercat să înţeleg filozofia lui.
Ceea ce am înţeles era doar partea matematică, ştiinţifică a ambiţiei lui de a
lămuri discursul filozofic. Bine, la fel ca majoritatea filozofilor moderni şi
Lupaşco cade pradă dialogului filozofic absurd, de neînţeles şi până la urmă
fără importanţă practică.
Vorba lui Cioran: ,,poţi să
vorbeşti mult mai multă filozofie cu orice cioban din Carpaţi decât cu
filozofii Parisului”.
În concluzie, cred că orice
fiinţă umană are caracteristicile şi talentele pe care le poate asimila şi
folosi. Sunt oameni cu ,,talente ascunse” sau cu ,,potenţial”, dar aceste
însuşiri nu au nici o valoare dacă nu sunt expuse şi criticate. Pe lângă
însuşiri, cel care se expune publicului, trebuie să aibă curaj sau niţică
nebunie. În continuare se descoperă opere-capodopere anonime. Păcat că acei
creatori nu au avut curajul să împartă atunci, în timpul vieţii, creaţia lor cu
semenii lor. Sau poate că aşa a fost mai bine pentru ei, putând să-şi continue
munca în arta lor, neconturbaţi de părerile unora şi altora. Nu toţi caută
gloria! Mediocrităţile sunt cei mai avizi după glorie.
Eu am avut norocul să-l întâlnesc
pe Virgil Ierunca care edita ziarul „Limite” la Paris şi el m-a încurajat să
scriu şi să public.
Mai apoi, scriitorul nemţean,
Laurian Ante mi-a adunat materialul şi ajutat să public primele cărţi de
poezii. Nu cred că fiind doctor sau chirurg am avut o mai mare inclinaţie spre
poezie sau artă ci mai curând fascinaţia ştiinţifică, fizica şi matematica,
mi-au adunat şi cristalizat gândurile şi m-au obligat să le expun aşa cum le-am
expus.
Emilia Ţuţuianu: Cum arată o zi
din viaţa ta, Dimitrie?
Dimitrie Grama: O zi din viaţa
mea se remarcă prin nespectaculosul cotidianului urban şi deci banalitatea preconizată
lasă spaţii imense pentru surpriză şi vis. Mă trezesc ca un automat, niciodată
nu am avut nevoie de ceas deşteptător şi cred că există şi alţii ca mine care
posedă un ceas interior programat instantaneu, programat doar de simpla dorinţă
sau necesitate de a te trezi. Fără acest ceas poate că aş prefera să rămân în
vis pentru totdeauna şi să nu mă mai trezesc.
În afară de munca de la spital,
nu-mi fac planuri. În afară de lucrurile legate de meserie, nu am avut vreodată
ambiţia să termin ceva ,,la termen”, să citesc, să mă documentez, sau să scriu
un anumit număr de pagini. Nu sunt disciplinat în acest sens şi am avut mult
timp o admiraţie pentru oamenii care puteau să-şi planifice ziua şi să respecte
acea planificare. Acum mi-am pierdut admiraţia pentru astfel de oameni!
De mic copil am fost învăţat să
nu mănânc micul dejun. Primeam, de obicei, o ceaşcă de ceai ,,rusesc” sau o
cafea cu lapte, iar mai târziu, depinde de veniturile familiei, mâncam un
„corn” sau vreun covrig la şcoală, în pauza mare. Această obişnuinţă, pe care
unii o critica că ar fi nesănătoasă, mie mi-a priit şi chiar m-a avantajat în
munca de chirurg, unde deseori eşti nevoit să-ţi păstrezi calmul şi
concentraţia mintala ore în şir, fără să mănânci. Apoi, nu doar ore, ci zile
întregi, pot să ,,ard gazul”, fără să-mi pese că sunt nefolositor omenirii sau
mie însumi.
Dacă din întâmplare îmi vine vreo
idee sau vreun gând interesant, încerc să-l notez, chiar dacă sunt la clinică,
faţă în faţă cu un pacient, sau la restaurant. Multe idei interesante sau
versuri le-am pierdut prin diverse buzunare sau nu le-am notat crezând că o să
mi le amintesc mai târziu.
Seara mă pregătesc să adorm şi
cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diverşi idioţi care ne tratează
pe noi de idioţi şi încearcă să ne vândă tot felul de aiureli: propagandă
politică, democraţia americană, drepturile homosexualilor, problema
palestiniană şi cea ucraineană, educarea liberă a copiilor, ş.a.m.d.
Mă ţin treaz programele
ştiinţifice despre univers şi filmele ştiinţifico-fantastice, filme de o
naivitate clară, dar care şi acum fascinează copilul ascuns în mine.
Mă fascinează în continuare
medicina şi mai ales genetica cu toate că, la sfatul profesorilor de la
Karolinska şi Uppsala, am fost educat/antrenat să devin şi să profesez ca şi
chirurg. M-au păcălit cu vorbe dulci; „Dimitrie, ai mână bună şi judecată de
chirurg”.
Din când în când citesc sau
recitesc anumite cărţi. Tocmai acum citesc cartea lui Paul L. Nunez: Brain,
Mind, And the Structure Of Reality şi în paralel recitesc cărţile lui von
Rezzori: Memoirs of an Anti-Semite şi An Ermine in Czernopol.
Emilia Ţuţuianu: Nunez trezeşte
interesul prin abordarea profundă a echilibrului între cunoaștere și ignoranță:
Ce știm cu adevărat despre noi înșine și universul nostru?… Un subiect
interesant care nu poate fi abordat superficial. Ce mai lecturezi, mai citeşti
poezie?
Dimitrie Grama: Citesc rar poezie
şi aproape deloc teatru.
Am lipsuri mari în privinţa
literaturii şi cu toate astea dorm bine! Cred că sunt destul de inconştient
privitor la ce şi cum este important pentru un om de cultura. Nu sunt membru în
nici o asociaţie literară sau culturală şi deci ziua mea obişnuită este lipsită
de întâlniri importante, lipsită de „simpozioane şi prezentări”. Nu mă pot
lăuda, ca alţii că am participat la întruniri importante şi nu prea am multă
experienţă în experienţa altora.
La sfârşit de săptămână, dacă nu
mă dor prea tare spatele şi încheieturile, mă duc să joc golf. De obicei şi
Livia, soţia mea, vine cu mine. Se supără pe mine dacă îi comentez loviturile,
se supără tare, cu toate că eu îi vreau binele fiind jucător mult mai bun.
Mi-am dat seama că nu-i bine să
comentezi strădania altcuiva, chiar dacă ai cele mai bune intenţii…
Cam aşa îmi trec zilele şi rog
cititorul să mă scuze pentru banalitatea în care trăiesc.
Emilia Ţuţuianu: Un prozator se
exprimă prin scris ca o justificare a incursiunilor filosofice în domeniul
epic. Perpessicius consideră că romancierul nu uită niciodată că misiunea lui
este să facă faţă fiecăruia: nenorocitul şi bogatul sunt egali în faţa
condeiului său – pentru el ţăranul are măreţia mizeriei sale, după cum bogatul
micimea ridicolului său, bogatul are pasiuni, ţăranul are nevoi. Prin prisma
profesiei, ca medic – şi încă, chirurg – ai avut avantajul să studiezi toate
,,plăgile” societăţii în care trăim. Să fie această incursiune în domeniul
liric, o evadare?
Dimitrie Grama: Cred că-i destul
de greu de explicat cum şi de ce un om oarecare alege o anumită formă de
expresie literară. Înţeleg că pictorul sau sculptorul încep să-şi cultive un
talent evident şi anume, reproducerea naturii şi a formelor existente. Ei pot
să deseneze, lucru greu, pentru mine aproape imposibil. O frunză, un purcel sau
o casă, dacă le desenez eu, arată cam la fel!
De asemenea marii compozitori,
prin care muzica curge ca un izvor de o nesecată frumuseţe! Poetul şi el, dacă
este vizionar şi mai ales dacă poate sintetiza esenţialul în câteva cuvinte,
are un ,,dar”.
Cred că majoritatea celor care
scriu, fac acest lucru cu cele mai bune intenţii şi îşi publică proza cu
speranţa că împart ,,ceva” cu altcineva, cu un străin oarecare şi de asemenea
cred că majoritatea celor care scriu găsesc oameni care le apreciază rândurile,
găsesc adepţi. Chiar dacă un singur cititor te ,,descoperă” şi te citeşte
astăzi, cine poate să prevadă ce se va întâmpla mâine?
Pe van Gogh nu l-a ,,descoperit”
şi nu l-a cumpărat nimeni în timpul vieţii şi totuşi ce păcat şi pierdere ar fi
fost dacă el nu persevera….?!
De mic copil am asistat la un
„dialog” filozofic, întreţinut de tatăl meu cu fratele lui. Nu am înţeles multe
atunci, la fel cum numai în parte înţeleg acum ce vreau să spună diverşi
şcolari pretenţioşi, care în tratate grele încearcă să încurce şi să complice
lucrurile, numind această activitate filozofie.
Perpessicius nu poate fi luat în
serios! El confunda ţăranul cu nevoia-măreţia şi bogatul cu pasiunea şi
micimea, dar ce te poţi aştepta de la unul care confunda mereu noţiunile:
legionar – comunist, etc. Cred că a fost un bun comerciant, un om care s-a
orientat şi s-a adaptat ,,pieţei”. A ştiut să se vândă bine!
Apoi mai cred că majoritatea
oamenilor experimentează cu „Evadarea”, care bine-nţeles face atunci parte din
cotidianul fiecărui individ şi poate că nu este o ,,evadare”, ci mai degrabă o regăsire,
o re-întregire. Experienţa mea de doctor şi de chirurg cred că m-a învăţat să
fiu atent la om şi la nevoile lui. Să-l iau în serios şi să încerc să-l înţeleg
şi atunci când, din cauza bolii, devine agresiv în neputinţa lui, dar şi atunci
când, scăpat de belea, hiperbolizează meritul doctorului.
S-ar putea ca, fără să-mi dau
seama, experienţa mea de doctor să mă fi ajutat să judec anumite personalităţi,
dar acest lucru nu prea l-am folosit în ceea ce scriu. Eu, după cum poate ai
observat, scriu poezie simplă, proză simplă, fără personaje complicate psihic
sau social.
De multe ori mă întreb dacă nu
cumva această cunoaştere a omului, de la măruntaie până la ochii frumoşi şi
schizofrenie, mai mult mă încurcă decât să mă ajute. Cumva parcă complică lucrurile
şi eu încerc să le desluşesc.
Emilia Ţuţuianu: Atunci când îţi
mărturiseşti afinităţi literare cu Borges şi Jimenez ori Aleixandre, nu crezi
că nutreşti şi ceva înrudit cu universul (şi limbajul chiar) unui Saramago
(bineînţeles, pe urmele unor Kafka şi Camus?) În această situaţie, nu te-ai
depărtat prea mult de un Urmuz, sau, mai aproape, de Marin Preda?
Dimitrie Grama: Afinităţile mele
literare cu Borges, Jimenez sau Aleixandre, cred că se bazează pe interpretarea
pe care eu, ca şi cititor, o dau versurilor sau prozei acestor creatori.
Poate că o mare parte din ceea ce
asimilăm şi, în parte „copiem” din operele înaintaşilor, corespunde cu o
imaginaţie similară, cu un model de gândire aparte şi un simbolism deja
acceptat şi de unii şi de alţii.
Versurile mele, nu se aseamănă
aproape deloc cu cele ale lui Borges, Jimenez sau Aleixandre şi cu toate astea,
cred că suntem apropiaţi în „filozofia” textului, în răspunderea faţă de
cuvântul expus.
Ai dreptate atunci când aminteşti
„universalitatea limbajului şi a expresiei literare”, deoarece majoritatea
celor care scriu, combină o inspiraţie proprie, caracteristic individuală cu
cunoştinţe mai vechi, cu frânturi de text şi vers ale unor înaintaşi care,
vrând-nevrând, ne-au influenţat şi chiar aş avea curajul să susţin, ne-au
forţat să le urmăm calea. În fiecare din noi este ascuns şi puţin Homer şi
puţin Ovidiu şi puţin Shakespeare, Cervantes, Dostoievski, Creangă, Eminescu
sau Sorescu.
Camus este unul din dascălii mei
preferaţi, nu atât în ceea ce priveşte nuvela în sine, ci în profunzimea şi
seriozitatea cu care te priveşti pe tine însuţi în contextul ideii şi cel al
existenţei umane. La fel şi Kafka sau Urmuz, care in absurditatea textului,
introduc „omul” care, în fond, creează orişice absurditate. Pe Marin Preda l-am
citit demult, în adolescenţă, atunci când literatura nu avea mare importanţă
pentru mine. Îmi aduc aminte vag de „Moromeţii” lui, dar am impresia, că pe
lângă proza chinuită, fiind supusă unor reguli de constrângere şi de cenzură,
Marin Preda a fost un reprezentant demn al literaturii române din acea
perioadă.
Vezi, eu nu mă pot lăuda, ca
mulţi alţii, că am început să citesc şi să scriu deja din pruncie şi nici nu am
la îndemână „şabloane” pe care unii le folosesc excesiv, cum ar fi: ” Am citit
de mic copil tot ce mi-a căzut în mână şi graţie profului cutare de limba
română, am fost stimulat să scriu şi texte şi versuri şi teatru şi romane şi,
şi, şi…..”.
Nu, eu am fost clasat ca mediocru
la limba română, mai ales la liceu, şi la scurt timp după terminarea liceului,
am părăsit ţara. Limba în care eu scriu este o limbă pe care mi-o amintesc,
câteodată mai uşor, câteodată mai greu şi de aceea mi-a luat mult timp până am
„debutat”, primele versuri fiind publicate abia în 1985 de Virgil Ierunca, când
aveam aproape 40 de ani.
Deci, nu m-aş mira prea tare,
dacă cineva descoperă în versul sau textul meu afinităţi cu Borges, Urmuz,
Creangă, Camus, Dante Aligheri sau Stănescu, pentru că nu pretind nici o
exclusivitate sau totală originalitate şi sunt mândru că am putut înţelege şi
reda, poate în altă formă, puţin mai personală, frânturi din gândurile sau
simţămintele unor înaintaşi iluştri.
Cred că marea majoritate suntem
influenţaţi unii de alţii. Există şi excepţii, creatori care pretind că sunt
inspiraţi doar de muze divine, dar de obicei acei creatori sunt analfabeţi şi
înfiinţează religii.
Emilia Ţuţuianu: În literatura
română, din timpul nostru istoric, atât de politizat, vezi posibilă, la noi
(după Al. Soljeniţîn, Paul Goma ş.a.) o proză-poetică, de elevaţie filosofică,
în stare să respingă (fie şi liric!): minciuna, lăcomia, corupţia, diversiunea
şi delaţiunea, trădarea şi protecţia politică?
Dimitrie Grama: Sunt convins că
România are multe talente culturale şi are o tradiţie sănătoasă în literatură.
Nu pun aici la socoteală, perioada socialist-comunistă de întunecime, dar chiar
şi atunci au apărut şi s-au dezvoltat talente de excepţie ca Sorescu sau
Stănescu şi chiar controversatul Păunescu şi probabil mulţi alţii pe care eu
nu-i ştiu.
În legătura mea literară cu ţara,
sunt foarte impresionat de Adrian Alui Gheorghe, poet şi prozator autentic, o
voce importantă în acea ţară la ora actuală, acum când intelectualul român încă
bâjbâie în ceaţa post-comunistă şi este în continuare „timorat” de vechea gardă,
de vechea gaşcă fost comunistă, acum naţionalist-patriotică.
Cred că cu timpul mulţi
impostori, oameni fără caracter şi mai ales lipsiţi de talent, dar ridicaţi în
slăvi de o noua nomenclatură coruptă şi incompetentă, vor fi înlocuiţi de
adevăratele talente care aşteaptă să dispară odată mucegaiul ăla care acoperă
şi înăbuşă adevărata cultură românească.
În proza şi versul lui Alui
Gheorghe văd talent, văd decenţă umană, văd o perspectivă de viitor. Undeva
suntem fraţi de cruce în gândire şi expunere şi asta mă bucură şi îmi dă
speranţe.
Probabil că vor mai dura vreo
cincisprezece-douăzeci de ani, de literatură şi cultură obscură, servilă unor
interese politice sau financiare sau altfel spus, cred că România culturală se
va lupta cu o perioadă, sper cât mai scurtă, de literatură mediocră sau chiar
slabă, proastă. Acest lucru va dispărea odată cu troglodiţii, corupţii, foştii
comunişti care în continuare au monopol la „cultură”.
Nu-mi permit, de aici de unde
sunt, să dau sfaturi, dar cred că este foarte important ca intelectualitatea
decentă română, care are ca prim interes promovarea unei culturi sănătoase să
se ,,găsească”, să se sprijine unii pe alţii şi mai ales să fie ,,dascăli buni
celor care acum cresc şi se formează ca intelectuali”.
Doar aşa se poate scăpa de o
cultură şi literatură bazate pe „minciună, lăcomie, corupţie, diversiune şi
protecţie politică”.
Ţara Românească are nevoie de
dascăli buni în toate domeniile vieţii publice, dar mai ales în cel al
culturii, care este motorul genetic al unei societăţi sănătoase.
Emilia Ţuţuianu: O întrebare îmi
stăruie în minte: Cum s-ar fi auzit în limba daneză, metafore atât de inedite
precum: ,,pasărea melancoliei”, ,,făptura cuvântului”, explozie ontologică”,
,,râsu-plânsu”, ,,umbra gândului”? Crezi că minunile poeziei (şi limbii)
noastre pot fi translatate cu uşurinţă şi în alte limbi, mai ales în limbile
nordice?
Dimitrie Grama: Nordicii, în
general, sunt foarte poetici şi limbile nordice sunt şi destul de
„sentimentale” şi destul de abstracte, încât aproape orişice ar putea fi tradus
şi asimilat de daneză, suedeză, norvegiană sau islandeză.
Ioan Grigorescu, fostul cineast,
poliglot şi scriitor român, entuziast cititor al poeziei mele „scurte”, a
crezut puternic că versurile mele se pretează foarte bine traducerii în alte
limbi. Probabil că dacă mai trăia, s-ar fi străduit în această direcţie, dar el
mort, eu diasporean…Am citit câţiva poeţi români actuali traduşi şi expuşi
Vestului ca virtuoşi, dar ori traducerile au fost de proastă calitate, ori poeţii
slabi, pentru că impresia pe care mi-au făcut-o acele „opere” a fost
deplorabilă. Multe texte de mare vulgaritate, greoaie în metaforă (dacă exista
vreo metaforă) şi mai ales fără miez, fără noimă, fără inimă. Vorbesc aici de
traduceri şi nu de textul original, care sper, spre binele creatorului, să fie
mult mai interesant şi mai bun.
Cred că există o mână de „poeţi
ai curţii”, care continuă „tradiţia” comunistă în post-comunism şi sunt
susţinuţi puternic de cei care acum încearcă să-şi ascundă trecutul şi să-şi
construiască un viitor promovându-şi slugile.
Din păcate, există încă multă
prostituţie culturală în România şi eu înţeleg foarte bine de ce acest fenomen
este posibil, dar cum am mai spus, sunt convins că această perioadă de vreo 50
de ani, reprezintă o formă de tranziţie, de metamorfoză, din „vierme” în
fluture.
Aleşi cu grijă şi răspundere,
poeţi şi scriitori români din ţară dar şi din diaspora ar putea să fie traduşi
bine şi ar putea avea succes literar în ţările scandinave şi în restul lumii.
Emilia Ţuţuianu: Cum ar putea
înţelege nordicul (în Europa) problemele de care se loveşte, astăzi, România:
corupţia, diversiunea (noaptea minţii), impostura (în plan axiologic sinonim cu
răsturnarea ierarhiei valorice), nepotismul politic ?
Dimitrie Grama: Bine-nţeles că
toate aceste „fenomene sociale”: corupţia, imoralitatea, nepotismul, etc.
există şi în societăţile din Nordul Europei, dar oricum există o mare diferenţă
de atitudine şi responsabilitate. Pe când în Sudul Europei nepotismul,
şmecheria şi iresponsabilitatea, fac parte din activităţile cotidiene curente
şi sunt acceptate de toate păturile sociale şi politice, ca un „armament”
pentru succes, în ţările nordice, aceste atribute fac parte din Codul Penal.
De multe ori am auzit români,
chiar şi aici în străinătate, comentând diverşi parveniţi sau criminali social
– politici atribuindu-le caracteristici, în mentalitatea lor, „pozitive”: „Ce
vrei domnule, s-a învârtit, a fost deştept!”
Deci adânc în concepţia românului
Şmecheria este pusă la egalitate cu Deşteptăciunea/Inteligenţa şi omul imoral
care foloseşte tot felul de trucuri murdare ca să parvină, este deştept!!!
Mai la început, mă revoltam şi
aceşti oameni „normali” mă întrebau foarte serios: „Lasă-mă domnule în pace,
parcă D-ta dacă aveai posibilităţile alea, nu făceai la fel?”
Ei, bine, eu nu făceam la fel,
pentru ca „sa fac la fel”, însemna să mint, să fur, să distrug alţi oameni,
etc. şi n-am fost niciodată antrenat în acest sens.
Lumea din ţările nordice ştiu că
există corupţie în România, dar ei ştiu lucrul acesta aşa, în teorie, dar nu
sunt capabili să-şi imagineze amploarea corupţiei de care suferă acea ţară.
Pentru ei este de neimaginat că un ales al poporului este hoţ, fură avutul
poporului şi prins la furt, este iertat! Nu pot să-şi imagineze ca un Prim
Ministru îşi pune gagica sau sora sau fiica în diverse posturi grele prin
ministere sau pe la ambasade. Etc. Etc. Etc.
Aici iresponsabilitatea politică,
furtul, minciuna şi în general corupţia oricărui demnitar este aspru pedepsită.
Un om compromis din punct de vedere moral, nu poate face cariera politică şi
probabil că nu poate funcţiona nici ca portar la Primărie.
În principiu, Nordicul poate
să-şi creeze o imagine mintala a Corupţiei , dar în realitate nu înţelege
nimic. Pus în direct contact cu „cotidianul românesc”, face scurt circuit
cerebral şi exclamă: „Aşa Ceva Nu Există!”
Emilia Ţuţuianu: Asistăm la o
schimbare în ce priveşte criteriile de apreciere a artei. A existat o artă
păgână, care a fost căutată în umbre, mistere, aspiraţie şi infinit, într-un
cuvânt: melancolie şi o artă creştină. Acum romantismul este exclusivist şi
exagerat. Într-un vers care m-a fascinat afirmi:
,,la moarte, voi
cădea
din vise, de memorii
din viaţă şi din
fotografii.
La moarte, numai
moartea
o voi lua cu mine
în pumnii strânşi
închişi”.
Un scriitor, Mateiu I .Caragiale
– mai puţin cunoscut, din păcate – ne-a lăsat o valoroasă observaţie de
inspiraţie proustiniană, un mare adevăr psihologic: ,,imaginile ce le păstrăm
despre semeni sunt alcătuite dintr-o serie de clişee parţiale şi moartea nu le
eclipsează pe toate deodată”. Putem spune că în poezie există o lume ideală
împăcată, unită, în care se liniştesc discordanţele realităţii şi durerile
pământului?
Dimitrie Grama: Arta şi Cultura
s-au schimbat mult de-a lungul veacurilor şi probabil că acest dinamism va
continua şi în viitor. Noi, oamenii, putem să avem mai multă înţelegere şi
afecţiune pentru o anumită formă de expresie, pentru un anumit stil şi acest
lucru este normal şi face parte din selecţiile atât conştiente, cât şi
inconştiente pe care, presupun, le facem ca să ne simţim bine. Şi mie îmi place
mai mult „romantismul” clasic, aşa cum îmi place şi muzica clasică armonioasă,
dar apreciez mult şi proza sau teatrul absurd. Sunt de asemenea fascinat de
evoluţia tehnică, sunt fascinat de acel viitor în care voi fi jumătate om,
jumătate maşină. Care parte din acest organism simbiotic va crea? Fiecare cu
arta lui, sau vor colabora, sau şi una şi alta?
Această atitudine indulgentă faţă
de diversele curente, nu mă face să fiu imun la tâmpenie sau la extrema
vulgaritate.
Oskar Wilde a spus că: „tot ce
este scris şi publicat, este făcut cu cele mai bune intenţii” şi sunt de acord
cu el, dar acest lucru nu mă obligă să accept totul sau să-mi placă totul în aceiaşi
măsură.
Vezi, dragă Emilia, eu sunt un
romantic şi mare parte din poeziile mele, cu toate că sunt scurte, sunt
romantice. Dialoguri cu dumnezei, şoapte de iubire, prietenia, iarba, păsările
şi lacul, dar şi relaţia cu actualitatea şi cu eternitatea.
,,La moarte numai Noaptea
o voi lua cu mine
În pumnii strâns închişi”…Ca să
vă las vouă Lumina!
Poezia, zic eu, este un act de
,,descărcare”, aproape instantaneu, care se produce atunci când eşti plin de
cuvinte care „spun ceva”, cuvinte care se potrivesc aşa de bine unul cu altul
că aproape că au sens şi luate doar două – câte – două la o poezie pe care o
aştern pe hârtie, nu prea am ce să schimb, nu vreau s-o fac mai frumoasă sau
mai interesantă decât este. Pentru mine sau pentru demonii mei am scris-o şi
dacă cititorului nu-i place şi ar vrea s-o schimbe, însemnă doar că eu şi acel
cititor nu avem aceleaşi forme de expresie şi de înţelegere. Nimic rău în asta!
Dar de aceea cred că în poezie nu poate fi redată doar o lume ideală, împăcată
şi unită. Lumea poeziei este nemărginită, atât în conflicte, durere şi mizerie,
cât şi în înţelegere, compasiune şi fericire. Şi aceste sentimente îl bântuie
atât pe poet cât şi pe cititor.
Eternitatea şi Moartea,
reprezintă pentru mine, cei mai buni sfătuitori.
O poezie în care magia
instantaneului este şlefuită prea tare, nu mai este poezie!Emilia Ţuţuianu:
Într-un articol intitulat Omul, maşina şi societatea modernă, ,,devoalezi” în
cuvinte pline de realism dialogul care există între lumea interioară şi cea exterioară,
strădania umană de a atinge o ,,conştiinţă” un spirit elevat… articol ce m-a
impresionat profund şi mărturisesc că l-am aprobat în totalitate. În multe
articole publicate în revista Neamul Românesc militezi pentru normalizarea
vieţii societăţii româneşti. Cum vezi evoluţia României? Cum vezi viitorul
artei, poeziei, culturii româneşti, într-o lume pândită, marcată de pericolele
kitsch-ului, ale non-artei, implicit non-valorii şi inautenticităţii
axiologice?
Dimitrie Grama: În serialul de
eseuri Omul – Maşină, am încercat să-mi expun parte din propria filozofie, nu
pentru a instrui, a educa pe altcineva, ci pentru a mă înţelege pe mine. În
esenţă, textele acelea, sunt nişte mărturisiri intime, care, probabil, nu au
mare importanţă pentru semenii noştri, dacă nu sunt, aşa cum tu eşti, pe
aceiaşi lungime de undă.
Fiinţa umană îşi dă prea multă
importanţă şi vorbeşte, în mod serios, pe ton grav, despre lucruri pe care nu
le posedă sau nu le înţelege, printre care este şi ,,conştiinţa”. O grămadă de
filozofi au scris mii de pagini de texte greoaie despre acest lucru. Şi de ce
sunt aceste texte greoaie şi de neînţeles? Pentru că acei filozofi habar nu
aveau despre ceea ce vorbeau. Păcat; oamenii, în naivitatea lor naturală, îi
iau în serios! În concluzie şi pe bună dreptate, nici eu nu mă pot aştepta să
fiu luat în serios de semenii mei!
Privitor la evoluţia României, cu
tot scepticismul care, în general, mă caracterizează, sunt totuşi optimist. Sau
aşa vreau să fiu, pentru că iubesc ţara aia cu nenorociţii ăia de români,
şmecheri şi deştepţi, umili şi proşti, hoţi şi generoşi, răi şi buni.
Sunt optimist tocmai pentru că
există această varietate umană care poate naşte cele mai formidabile lichele
dar şi cei mai inspiraţi poeţi sau matematicieni!
Uite neamţul: e unu şi unu, toţi
îndemânateci, toţi capabili să facă şuruburi perfecte, sau să meargă cot la cot
şi la ordin să tragă perfect cu mitraliera! Este ordonat neamţul şi ascultător,
atât de ascultător că poate să ne extermine pe toţi, fără să-i pară rău.
Nu are inima românului! De aceea
cred că România are o şansă să se ridice în viitor, chiar dacă acest viitor
este mai îndepărtat în timp şi generaţia noastră nu-l va mai prinde. Vor trece
încă vreo 50 de ani până când ordinea social-politică va fi alta, bazată pe
principii mai sănătoase.
România ar trebui să încurajeze
,,satul şi ţăranul” român şi să-şi bazeze o mare parte din economie pe
agricultură şi pe natura frumoasă şi sălbatică.
Toate culturile lumii sunt
ameninţate de ,,modernism şi superficialitate” şi România nu face excepţie.
Oricum ar trebui să existe un echilibru între valori. Prea multă vulgaritate şi
superficialitate expusă atât în mass-media cât şi cultural va duce bine-nţeles
la dispariţia multor valori cunoscute de noi acum, dar sunt convins că
întotdeauna vor fi şi alţii, deosebiţi, sensibili şi cu o gândire şi imaginaţie
,,clasică” şi aceştia vor duce mai departe arta şi cultura adevărată. Cred că
mai curând ,,manelismele” şi alte teribilisme vor fi vulnerabile în timp şi vor
risca să dispară.
Arta şi cultura adevărată se vor
schimba, dar nu vor dispărea atâta timp cât se nasc oameni ca noi.
Emilia Ţuţuianu: Mai există punţi
spirituale între ,,lectura românească” şi cea ,,străină”?
Dimitrie Grama: Cum am amintit
mai înainte, eu nu aparţin nici unei instituţii culturale sau vreunui grup cu
interes de contact sau promovare a relaţiilor culturale şi de aceea nu sunt
destul de angajat în acest domeniu, cel al ,,legăturilor” spirituale sau
culturale între Occident şi România, dar sincer, cred că există punţi
spirituale între toate culturile lumii.
Lectura românească şi cea străină
au un numitor comun: creatorul şi cititorul care, şi unul şi altul, folosesc
acelaşi vocabular, aceleaşi cuvinte scrise poate cu semne diferite, dar care au
toate acelaşi înţeles.
Nu prea văd în librării sau
biblioteci scriitori sau poeţi români, în afară de Cioran, Eliade sau Ionesco,
dar ei fac parte din vechea gardă de oameni de cultură română formaţi în
diaspora, aşa cum au fost şi Tzara, Enescu, Brâncuşi, Racoviţă şi alţii.
Păcat că instituţiile culturale
din ţară nu sunt interesate să promoveze cultura română, care ar putea avea
succes aici în Vest. Bănuiesc că cei de la ,,cultură” sunt puşi acolo pe bază
de cine ştie ce ,,merite” şi fac şi ei ce pot la îndemnul şi sub controlul
altor tipi care nu au nici un interes să promoveze o adevărată cultură
românească sau pur şi simplu nu se pricep la cultură.
Emilia Ţuţuianu: Ce personalităţi
marcante ai cunoscut şi care ar fi prieteniile tale literare şi nu numai?
Dimitrie Grama: Greu de spus. Am
întâlnit mulţi oameni interesanţi şi poate că cei care m-au impresionat cel mai
mult, nu au fost neapărat ,,personalităţi recunoscute” pe plan naţional sau
internaţional.
Ar trebui să-mi amintesc toţi
dascălii, începând cu şcoala primară şi terminând cu profesorii de la
Institutul de Medicină Karolinska şi Uppsala, care dintr-un copil, tânăr
necopt, iresponsabil şi flegmatic, au reuşit să educe în disciplină un sportiv
de performanţă şi un profesionist, cu mici excepţii, destul de responsabil.
Toţi aceşti oameni, cenuşii şi neremarcaţi, reprezintă pentru mine o valoare de
nepreţuit şi le sunt etern recunoscător.
La Stockholm am legat, cu toată
diferenţa de vârstă, o relaţie prietenoasă cu Paul Lahovary. Apoi mai târziu am
corespondat şi l-am cunoscut pe Virgil Ierunca, care a fost primul român care
m-a încurajat şi mi-a publicat versuri în ,,Limite”, publicaţia lui de la
Paris. El mi-a spus că ceea ce eu scriu îi aduce aminte de Blaga, lucru cu care
nu am prea fost de acord, deoarece şi ,,filozofia” şi poezia mea sunt diferite
de Blaga, dar m-am simţit flatat de comparaţie.
Tot la Paris l-am întâlnit şi pe
Cioran, care pe vremea aceea, vorbesc de anii 1984-85, începuse deja să fie
marcat de senilitate prematură. I-am citit cu multă plăcere toate cărţile şi îl
simt aproape de sufletul meu, cu toate că nu am avut ocazia să petrecem timp
împreună.
L-am cunoscut foarte bine şi
apreciat enorm pe Ioan Grigorescu. O adevărată enciclopedie, entuziast, sportiv
şi mai ales un adevărat patriot român. În vara anului 2004 sau 2005 l-am
întâlnit, la Cambridge, unde el făcea un episod din ,,Spectacolul Lumii” cu
Barbu Călinescu, fiul fostului premier al României Armand Călinescu. Am aflat
multe atunci de la Barbu Călinescu despre perioada legionară din România şi am
mai aflat că România i-a retrocedat fostul conac al tatălui său. Mi l-a arătat
în poze. Destul de modest şi destul de ruinat şi săracul Barbu, trecut de 70 de
ani, nu ştia ce să facă cu el şi se gândea să-l doneze comunei aceleia din
Valahia.
În România am un prieten şi
îndrumător în Adrian Alui Gheorghe, pe care nu mai este necesar să-l introduc
şi de asemenea colaborez cu George Anca.
Mai demult, acum câţiva ani am
colaborat cu mai mulţi intelectuali şi scriitori din România, dar unii au murit
şi cu mulţi alţii nu mai am contact, decât întâmplător.
Recent mi-am reîntâlnit un fost
coleg de liceu, care trăieşte de vreo 22 de ani în Singapore, Valeriu Sepi,
pictor de valoare şi un om de caracter deosebit.
Astfel de întâlniri mă bucură şi
mă fac să-mi păstrez optimismul pentru România şi români.
În rest, nu mă prea străduiesc să
am ,,prieteni literari”, deoarece pentru mine scrisul este o activitate complet
privată. Mai ales poezia este.
Moldova, mai ales Piatra Neamţ-ul
şi poate chiar şi Romanul, într-un fel, m-au ,,înfiat” şi am mult mai multe
legături culturale cu moldovenii decât cu bănăţenii sau reşiţenii şi adevărul
este că mă simt mult mai bine printre cărturarii moldoveni şi nu duc lipsa
celor de pe malurile Bârzavei.
Emilia Ţuţuianu: Inspiraţia unor
poeţi contemporani nu porneşte din inimă, din credinţă, porneşte din
închipuirea lor. Nu este un crez, ci un motiv artistic. Scopul este mutarea
supranaturalului în imaginaţie şi naturalizarea lui. ,,Aţi greşit – poteca din
mine, nu duce nicăieri” ne mărturiseşti într-un vers. Este un sentiment rătăcit
printre valurile unei imagini agitate? De altfel, prof. Mihai Rădulescu – un
prieten apropiat sufletului tău – subscria acestei trăiri…
Dimitrie Grama: Nu ştiu care sunt
căile de inspiraţie ale celor care scriu poezie, dar sunt sigur că există poeţi
şi mai ales epigramişti, care folosesc ritmul şi rima ca un fel de cuvinte
încrucişate. Cineva mi-a spus că există şi un ,,dicţionar de rime”! Interesant,
atunci poezia şi chiar nuvela se pot construi ca un castel de ,,lego”, lucru
care poate că ar merita mai multă atenţie, dar nu-i stilul meu şi-s prea bătrân
să mă mai schimb.
Stilul meu este surpriza
gândului, a ideii, apoi tăcerea care urmează, spaima că totul dispare în
nefiinţa care-s eu atunci. Scriu cu mintea, cu inima, cu amândouă sau doar adun
din văzduh şoapte pe care alţii le-au pierdut de pe buze atunci când delirau
iubire, credinţă, frumuseţe sau non-sens? Nu, nu ştiu, aştept ghilotinarea…
Da, într-adevăr ,,poteca din
mine, nu duce nicăieri” şi de aceea eu îndrum adeptul/cititorul, să nu păşească
,,în mine” sau exact pe urmele mele, pentru că mi-este frică că nu va găsi
nimic folositor pentru el. Mi-e teamă că, în loc să-i fiu de folos, îl
dezamăgesc, îl golesc de propria lui valoare.
Mihai Rădulescu şi prietenul lui
Boris David au înţeles acest lucru şi eu le sunt recunoscător pentru asta.
Emilia Ţuţuianu: Nu l-am cunoscut
pe Mihai Rădulescu, dar m-a fascinat personalitatea lui. Discuţii lungi,
profunde cu bunul meu prieten Boris David, m-a făcut să îl ,,descopăr” şi să îl
apreciez mult pentru erudiţia şi obiectivitatea scrierilor sale. Majoritatea
scriitorilor de azi se inspiră din actualitate şi transcriu cronica zilei sau a
epocii din care fac parte. Dar în acelaşi timp, oameni geniali, ca: Dante,
Beethoven, Pascal au reuşit să clădească o lume imaginară pe care orbul o vede
şi surdul o aude. Profunzimea poeziilor tale ar putea constitui pe viitor şi un
debut într-o lume epico-lirică?
Dimitrie Grama: Majoritatea
scriitorilor se bazează pe succes şi au tras învăţătura că lumea apreciază
,,banalitatea cotidianului” şi vrea să citească şi să recitească ,,ceva” care
îi aduce aminte de ea însăşi sau ,,aventuri” în care şi omul obişnuit de pe
stradă, ar fi un posibil erou principal.
Toţi folosesc acest trucaj de
promovare şi succes care este răsplătit economic.
O armată de ,,agenţi culturali”
sunt angajaţi tocmai ca să promoveze un sistem anume, sistem profitabil şi
aceşti agenţi se numesc, critici de artă şi literatură.
O meserie interesantă, de multe
ori bănoasă, profesată de oameni care, în marea majoritate a cazurilor, nu
produc nimic. Absolut nimic, deoarece ,,critica” produsă de un individ
oarecare, fără importanţă dacă-i şcolit sau nu, reprezintă doar o opinie
individuală, din milioanele de opinii posibile.
Nu este de mirare că multă
literatură este un fel de ,,producţie în masă”. Romanele poliţiste sunt la
modă, misterele lui Da Vinci sunt la modă, cronicile de familie sunt la modă,
memoriile fotbaliştilor sunt la modă, precum şi bârfa de toate felurile. Dar
asta-i literatura pe care o ,,cere” societatea, cititorul obişnuit şi atunci ce
şansă are Dante, Cervantes, Borges sau Dostoievski? Câţi ascultă Bach sau
Beethoven şi câţi ascultă Madonna sau manele?
Cât despre ceea ce scriu eu, ce
să zic? Poate că tocmai profunzimea, filozofia ascunsă în fiecare rând, sperie
şi alungă cititorul care vrea spectacol simplu, vers pe care să-l citească
îngânând cuvintele: lip-tip-rip, nic-bit-sit….şi apoi să le uite ca şi când
nici nu ar fi existat.
Poate că asta-i menirea
cuvântului scris. Poate că doar cuvintele pe care ni le putem aduce aminte
oricând, au adevărată valoare.
Am planuri de viitor, am planuri
mari, dar ştiu că de obicei rămân la stadiul de plan şi doar lucrări
neînsemnate, nesemnificative văd lumina zilei şi întunericul literei tipărite.
Şi poate că-i mai bine aşa.
Celebritatea e greu de dus şi mi-e teamă că dacă ajung celebru mă apuc de băut
ca Nichita Stănescu!
Emilia Ţuţuianu: ,,Voi lua cu
mine noaptea”: crezi că încercarea ta de a ne elibera, pe noi cei rămaşi în
ţară, de noaptea post-comunistă, ce ne acoperă încă, ar avea sorţi de izbândă?
Dimitrie Grama: Sunt convins că
efortul meu, suplinit de efortul sutelor şi miilor de români adevăraţi, va avea
toate şansele să scoată ţara din confuzia în care se zbate la ora actuală.
Multe din poeziile şi eseurile scrise de mine ar putea fi folosite ca sursă de
inspiraţie în această privinţă, dar cel mai important factor este abnegaţia şi
perseverenţa românilor ,,autohtoni”, a acelora care, acolo, zi de zi, se luptă
cu demonii trecutului.
Ştiu că nu este uşor şi ştiu că
nu este de ajuns să te revolţi numai în cercul tău restrâns, în care de obicei
sunt oameni care împart aceleaşi idei şi principii, ci lupta pentru adevărata
democraţie trebuie dusă de toţi cei care se consideră ,,responsabili” faţă de
ţară şi popor. Există exemple în acest sens şi în istoria românilor, începând
cu Gheorghe Doja, Tudor Vladimirescu, intelectualii de la 1848 şi terminând cu
cei care au murit schingiuiți la Doftana sau la Canal.
Intelectualul român are o mare
răspundere şi nu poate să se ascundă după scuze futile. El este ,,dascălul”
generaţiilor viitoare şi chiar dacă se simte singur şi timorat de cei de la
putere, trebuie să găsească curaj şi „fraţi de arme” şi să lupte pentru ca
vocea lui să fie auzită şi să lupte pentru o societate cu care să se
mândrească.
Unii intelectuali români mi-au
spus că pentru mine-i uşor să fiu „combatant”, să critic şi să incriminez
,,Puterea”, fiind acolo unde sunt, departe şi cu „burta plină”, pe când cei
rămaşi acasă sunt nevoiţi să se „prostitueze” cu Puterea, ca să mănânce şi ei o
pită mai bună.
Această atitudine a
intelectualului român mă pune pe gânduri şi este extrem de demoralizantă,
deoarece în ea se ascunde acea acceptare a iresponsabilităţii, corupţiei,
şmecheriei.
Eu cred că românii au armele
necesare cu care să lupte împotriva actualei orânduiri dar, ori nu ştiu cum să
folosească, ori nu vor să folosească aceste arme.
Poate că pentru mulţi oameni, e
mult mai comod să lingă în fund diverşi tipi, indiferent cât de murdar e fundul
ălora, decât să accepte lipsuri materiale. Eu nu sunt construit aşa şi de aceea
toţi care m-au cunoscut chiar înainte de a pleca din România, ştiu că dacă
rămâneam acolo, ajungeam ori la casa de nebuni, ori la puşcărie, dacă nu
reuşeam să încep o revoluţie şi să schimb ordinea de atunci. Noroc că mi-am dat
seama la timp că în 1968-69 nu puteai să schimbi nimic în Estul Europei şi
noroc că am putut fugi de acolo, altfel cred că acest dialog nu ar fi fost posibil,
decât cu un Dimitrie din mormânt.
Şi totuşi, aşa cum m-am exprimat
de multe ori, eu sunt optimist şi vreau să cred că românii şi România vor avea
parte de o soartă mult mai bună în viitor. Sper din toată inima să am dreptate
şi sper să pot ajuta cât se poate de mult ca această speranţă să fie
îndeplinită.
Emilia Ţuţuianu: Parcursul vieţii
tale, cu evoluţiile scandinave, engleze, iberice, sau franceze ar putea foarte
bine constitui subiectul unui roman. Te-ai gândit să ne destăinui câte ceva din
civilizaţia occidentală, aşa cum ai simţit-o, într-o posibilă epopee epică?
Dimitrie Grama: Am avut parte de
mult noroc în viaţă şi viaţa mi-a fost un dascăl bun, care m-a învăţat multe.
De asemenea am avut posibilitatea să văd şi să trăiesc în alte societăţi şi să
mă adaptez altor tradiţii. Am întâlnit atât ,,oameni de excepţie”, cât şi mulţi
,,oameni obişnuiţi” şi am învăţat multe şi de la unii şi de la alţii.
M-am gândit şi eu să aştern pe
hârtie experienţa şi trăirile mele de o viaţă, dar sunt încă prea tânăr! Mai
aştept, pentru că nu vreau să jignesc pe nimeni încă în viaţă expunându-i
criticii masei de cititori care, după cum bine ştii, se omoară ca să-mi
citească opera!
Emilia Ţuţuianu: Ce alte pasiuni
în afară de chirurgie, poezie şi golf ai, ce iţi mai place să faci, ce ne poţi
spune despre, să zicem, salvarea pădurilor sau poluare, protecţia naturii, sunt
destule problemele omenirii în acest început de secol XXI; care e atitudinea ta
faţă de acestea? Îmi poţi spune câte ceva despre proiectele, planurile tale de
viitor profesionale, literare?
Dimitrie Grama: Am fost şi sunt
încă fascinat de ştiinţă, mai ales de fizica teoretică, cosmologie şi genetică.
Îmi aduc aminte că, în anii 1950-60, oamenii de ştiinţă deosebiţi, poeţii mari,
filozofii şi compozitorii erau numiţi genii. Se vorbea atunci despre Da Vinci,
Galileo Galilei, Copernic, Newton, Planck, Bohr şi Einstein, se vorbea despre
Shakespeare, Puşkin, Dostoievski şi Eminescu, despre Platon, Kant, Heidegger şi
Marx, se vorbea de Bach, Vivaldi, Beethoven si Mozart şi toţi aceştia erau
genii.
Acum vad că Hagi e genial,
cutărică artist de la Teatrul National e geniu, bucătăresele de la TV sunt
genii, frizerul di pi Centru e homo, dar e genial! Diverşi prezentatori, care
probabil că nu au clar în cap o scara a valorilor, expun tot felul de indivizi,
ca genii! Sunt convins că acei oameni sunt foarte profesionişti în meseria lor,
dar genii??!
Ce să mai înţeleagă copiii sau
tinerii care se străduiesc să-şi aleagă o profesie?
Cu cine să mai discuţi şi cine să
înţeleagă, nu numai superficial, dar să înţeleagă în profunzime, poluarea
naturii, creşterea populaţiei globului, exterminarea animalelor sălbatice,
războaiele religioase care vor veni, riscul auto-exterminării? Cu geniile de la
televiziune, sau cele de la birtul artiştilor?
Mă irita enorm ipocrizia Vestului
mai ales acum, când condamnă teroriştii musulmani pe care ei i-au creat. Nu
trebuie sa fii profesor universitar de istorie, ca sa ştii ca Afganistanul nu a
putut fi controlat niciodată de o forţă străină începând cu Alexandru cel Mare
şi terminând cu Elţin, la fel cum în Irak Saddam Hussein, sau în Libia Kadhafi,
erau dictatori necesari, ca şi în Siria, dictatori care ţineau în frâu
extremiştii religioşi, teroriştii internaţionali pe care Vestul i-a înarmat să
dea jos ,,dictaturile” pe care Vestul nu le putea controla şi să instaureze
,,democraţii” care să le dea petrolul pe bani mărunţi.
Politicienii, în loc să se
străduiască să ajute toate naţiunile pentru un standard normal de viaţă,
folosind avuţiile pământului pentru prosperitate, se prostituează cu
fabricanţii de arme şi folosesc resursele materiale şi umane în slujba
războiului şi al distrugerii!
Dar vasta majoritate a
politicienilor sunt Oameni-Maşină, fără conştiinţă sau doar cu o conştiinţă
rudimentară şi acest lucru se adaugă şi la un IQ foarte mediocru al
politicienilor de elită!
Dar, mă frământă gânduri legate
de limitele noastre, de prostia vastă care ne caracterizează şi mă întreb, care
ar putea fii căile spre o altă ordine, o ordine bazată pe înţelegere,
acceptanţă şi colaborare umană pe fronturile cunoaşterii cu creionul în mână şi
nu pe fronturile discordiei şi a fricii cu mitraliera în mână.
Problema cea mai acută a omenirii
în acest secol, este problema intoleranţei religioase. Problema unui
musulmanism agresiv, înarmat şi în marş forţat să împlinească voinţa lui
Mohamed că există doar un Allah şi că toate fiinţele umane trebuie să-l
recunoască şi să-l venereze în exclusivitate. Conform Coranului şi legii
Sharia!
Am scris mai multe eseuri pe
aceasta temă şi nu vreau să mă repet.
În orice caz, fiinţa umană se
află la o răscruce de drumuri şi va trebui sa aleagă, ori ,,drumul cunoaşterii
şi al progresului”, ori ,,drumul credinţelor şi a războaielor religioase”.
De aceasta alegere s-ar putea sa
depindă tot viitorul omenirii.
Şi în rest, dragă Emilia, în
afară de câteva proiecte împreună cu Adrian Alui Gheorghe, nu prea am planuri
de viitor.
Emilia Ţuţuianu: În căutarea
omului Dimitrie Grama aş fi dorit ca dialogurile noastre să ne poarte dincolo
de medicul şi dincolo de poetul nostalgic coborâtor din Ilidia, mai aproape de
omul adevărat atunci când se priveşte în oglindă: ai putea, dragă Dimitrie, să
te defineşti, să te destăinui, aşa cum te vezi pe tine ca om, îndrăznesc să
spun, ca om adevărat?
Dimitrie Grama: Ţi-aş răspunde cu
mare plăcere întrebărilor privitoare la persoana mea, dar în spatele
versurilor, eseurilor, prozei nostalgice, se află un om obişnuit cu câteva
calităţi şi cu, cel puţin la fel de multe, defecte.
Cum am mai amintit, am avut
dascăli buni în viaţă, de la care am învăţat în primul rând bunul simţ. Am
văzut că mulţi oameni pot ajunge destul de departe, dacă au bun simţ, dar am
văzut că şi oameni total lipsiţi de bun simţ, pot ajunge şi mai departe.
De asemenea nu pot să mă
caracterizez, deoarece nu sunt încă mulţumit cu mine însumi şi aş suferi de
mare subiectivitate şi ar fi un mare risc să prezint un individ care nu sunt,
în fond, eu, ci un altul, la care aspir sau unul pe care sunt mândru să-l expun
în vitrină.
Nici nu pot să găsesc cuvinte
potrivite…Unii oameni se autocunosc la perfecţie şi pot răspunde cu exactitate
cine sunt ei. Eu mă mai lupt cu maşina din mine, îmi caut conştiinţa şi prefer
compania pisicilor mele norvegiene de pădure. Să nu crezi că sunt un posomorât,
un nesocialabil, ci din contra, îmi plac glumele, dansul, etc. dar am şi multă
nevoie de linişte, am multă nevoie de timp petrecut singur, doar cu mine.
Emilia Ţuţuianu: Ce loc mai ocupă
Ilidia pentru Dimitrie Grama? Te-ai gândit la o posibilă reîntoarcere la
obârşii?
Dimitrie Grama: Ilidia este locul
pe care nu l-am părăsit niciodată, la fel cum este, într-o măsură mai mică
bineînţeles, şi restul României. Eu sunt un emigrant fizic, dar nu spiritual şi
trăiesc mereu cu voi, în obârşiile noastre comune. În ultimul timp am revenit
şi fizic mai des în ţară şi la bătrâneţe, sper să am puterea să stau perioade
cât mai lungi acolo. Poate că la Ilidia îmi voi alege locul de veşnicie,
alături de cei care mi-au spus că acolo-i Paradisul.
Emilia Ţuţuianu: La finalul
dialogului nostru, ai un gând pentru românii din ţară?
Dimitrie Grama: Pentru românii
din ţară am sute de gânduri şi sunt mereu alături de ei, mai ales cu inima.
Sufăr atunci când ei suferă şi mă bucur atunci când ei sunt fericiţi.
Cred într-un viitor mult mai bun,
un viitor în care toţi românii să se simtă acasă şi bine, un viitor cu care
toţi ne putem mândri!¬
nicu cohen
Uitati care-i treaba ,nu vreau sa
supar pe nimeni dar eu cred ca Eminescu a fost evreu karait ,evreu turcesc .Era
prea destept ca sa fie roman .Ca tot evreii l-au ucis ,asta e alta treaba .
Poetul Dimitrie Grama: ,,Voi lua
cu mine noaptea”
Posted on 12 ianuarie 2015 by
Melidonium
Interviu realizat de Emilia
Ţuţuianu (partea I)
Pe medicul-poet Dimitrie Grama
l-am ,,cunoscut” pentru prima oară în anul 2006, pe când lucram la editarea
volumului O antologie a literaturii nemţene, o carte document, o carte de
suflet, purtând semnătura regretatului scriitor Laurian Ante.
Mărturisesc că un vers al
poetului Laurian Ante, a fost mereu în gândul meu, în toţi aceşti ani de
activitate editorială: ,,Chiar dacă suntem săraci, vieţii nu avem voie să-i
rămânem datori”… Se pare că acum, în anul 2014, viaţa nu vrea să îmi rămână
datoare şi îmi oferă posibilitatea de-al ,,reîntâlni” la mare distanţă
geografică (şi geopolitică), pe poetul Dimitrie Grama. Interesantele articole,
adevărate eseuri, apărute în revista Neamul Românesc, cât şi prietenii din alt
,,timp istoric” m-au edificat asupra credinţei literare a poetului Dimitrie
Grama. Ştiam că medicul de notorietate europeană Dimitrie Grama, născut la 25
octombrie 1947 la Reşiţa, după perioada suedeză, petrecută la Stockholm – unde
a obţinut un Master of Science la Facultatea de Ştiinţe şi a absolvit Medicina
la faimosul Institut „Karolinska“ se stabilise în Danemarca, dar cu stagii
profesionale şi în alte ţări europene: doctor chirurg la diverse spitale
renumite, cum ar fi Upsala University Hospital (unde a stat 11 ani), Liverpool
University Hospital, Norfolk & Norwich University Hospital, King Abdul Aziz
Teaching Hospital în Arabia Saudită, iar acum este rezident în Gibraltar. Prin
anii 1985-86 a publicat câteva poezii în ziarul lui Virgil Ierunca, ,,Limite”,
la Paris, iar din anul 2000 a publicat cărţile: Făptura cuvântului, Vânătoarea
de umbre, Elegiile depărtării, Suflete atârnate de catarge, Pasărea
melancoliei, Neguţătorul de imagini, Voi lua cu mine noaptea, Dă-mi mâna ta,
străine, Bastian şi alte confidenţe, poetul creând o poezie singulară, de o
factură inedită, încadrată cel mai adesea ,,cotidianului mistic”.
Îndrăznesc să-i pun şi eu câteva
întrebări, poate incomode, dar fireşti:
Emilia Ţuţuianu: Dragă Dimitrie,
dacă a trebuit, fatalmente, să alegi exilul sau calea pribegiei prin Occident,
de ce ai ales Danemarca, micuţa patrie a filosofului Sören Kierkegaard precum
şi a fizicianului Niels Bohr (care a fost şi fotbalist în echipa naţională
daneză) cel care a calculat şi magnetonul (momentul mecanic al electronului)
alături de marele nostru fizician ieşean (român, deci) Ştefan Procopiu? Aşadar:
de ce Danemarca şi acum ai ajuns, iată, la porţile Mediteranei, în Gibraltar?
Dimitrie Grama: Sufleteşte şi
mintal am ales calea pribegiei pe la vârsta de 14 – 15 ani, atunci când, fără
să caut, fără să mă străduiesc în vreun fel, am văzut adevărata faţă a
comunismului.
În cartea ,,Ilidia”, care în mare
parte este autobiografică, am încercat să mă reîntorc în copilărie, tocmai
poate pentru că, acum la a treia vârstă, voiam să-mi explic mie însumi de ce am
făcut ceea ce am făcut.
Copil cu origine nesănătoasă, am
încercat cu disperare să fiu acceptat de societatea mea, care, pe vremea aia,
era şcoala primară şi atunci când până la urmă am fost şi eu făcut pionier, nu
numai că am acceptat îndoctrinarea comunistă, ci am devenit un tânăr luptător
comunist. Această perioadă de confuzie a durat vreo trei ani, de la vârsta de
unsprezece ani şi până pe la paisprezece ani. Atunci realitatea mi s-a arătat
în toată cruzimea ei şi m-a schimbat pentru totdeauna. Mi-a deschis ochii şi
m-a forţat s-o ,,vad” despuiată de minciună omenească. De atunci încoace,
ascult discursul ,,omului” şi îl accept doar când sunt convins că acest discurs
este sincer, fără ambiţia parvenirii şi că este folositor umanităţii în general
şi mai ales folositor acestei planete care ne găzduieşte, printre milioanele de
specii şi pe noi oamenii. Da, cum spui, am ales calea pribegiei şi de multe ori
cred că sunt un pribeag profesionist, sunt unul care îşi tot căută locul de
odihnă şi nu-l poate găsi, până când, bag sama, odihna eternă îl va găsi şi
odihni în îmbrăţişarea ei rece. În anul 1969, făcând parte din Echipa Naţională
de Atletism, după un concurs internaţional la Stockholm, am rămas acolo, în
Suedia, cu doar ce aveam pe mine şi vreo 150 de dolari.
După vreo cinci zile, din
întâmplare, m-am întâlnit cu un alt fugitiv din acelaşi lot, Valeriu Raut,
săritor de triplu salt. S-a mirat să mă vadă acolo, dar mi-a destăinuit că
,,m-a bănuit” că vreau să fug din ţară, deoarece ştiam limbi străine şi nu prea
aveam de-a face cu ceilalţi sportivi. Planuri de emigrare sau de fugă în Vest
nu se discutau pe vremea aia nici cu cei mai buni prieteni!
În orice caz, în Suedia am reuşit
să-mi fac toate studiile şi acolo am întâlnit şi alţi români de excelenţă:
Prinţul Cantacuzino, Paul Lahovary, Magda Mantu Ljungberg, Sergiu Celibidache
şi pe Mihai Palade, când a venit la Stockholm să primească Premiul Nobel. Eram
student la medicină atunci şi Palade ne-a ţinut o lecţie la Karolinska. Am
vorbit cu el câteva minute pe româneşte.
Tot în Suedia am început să-mi
notez gândurile şi să fiu mai ordonat cu ceea ce scriu, mai ales acele scurte
frânturi de text, pe care acum le numesc poezii.
Ciudat că-l aminteşti pe
Kierkegaard! Unul din vechii mei prieteni de când eram student la Cluj, Adrian
Arsinevici, mare sportiv şi el, are 6 dan în karate şi e stabilit la Arhus în
Danemarca de prin 1973, este cel mai bun traducător în limba română a lui
Kierkegaard..
În Danemarca am ajuns târziu, în
1996, primind un post de chirurg şef în sudul Danemarcei. Îi sunt foarte
recunoscător Danemarcei cu berea ei bună, care m-au ajutat să fiu foarte
,,productiv” în ale scrisului!
Gibraltarul, ca şi probabil
celelalte locuri, nu l-am ales eu, ci el m-a ales pe mine acum vreo cinci ani
şi de atunci mă tot încordez şi mă screm să mişc Pilonii lui Hercules, mai
acana, mai înspre noi. Nu plec de aici până nu reuşesc!
Emilia Ţuţuianu: Cum explici –
pentru noi cei mai puţin iniţiaţi – cununia, armonia transcendentală – dintre
medicină (mai ales, chirurgie) şi poezie, în întreaga ta creaţie?… România este
cunoscută mai cu seamă în Europa, dar nu numai! prin operele unor savanţi poeţi
sau savanţi filosofi (cazul unui Ştefan Lupaşco, fiind de departe revelator!),
dar sinteza dintre o lirică non-creştină şi sapienţială şi prestaţia
(praxis-chirurgicală) unei ştiinţe (medicina) se poate întâlni mai rar. Cum
explici ,,cazul” Dimitrie Grama?
Dimitrie Grama: Mai demult timp
am observat că lumea, mai ales doctorii încearcă cu disperare să facă nişte
legături între medicină şi alte creaţii artistice: muzică, literatură, pictură
şi sculptură. Eu nu cred că doctorii, mai ales generaţia actuală, ar avea vreun
avantaj genetic sau cultural faţă de alte meserii, oricare ar fi ele şi,
proporţional, doctorii nu produc mai multă artă in comparaţie cu, hai să zicem „omul
de rând”. Şi dacă ne uităm cu atenţie la cei care sunt amintiţi în istoria
literaturii/artelor, sunt oameni care nu erau numai doctori, ci erau, aşa cum
erau mai toţi oamenii educaţi în antichitate şi evul mediu: matematicieni,
preoţi, fizicieni, filozofi sau avocaţi. Cred că multe legături poezie –
medicină se fac din simplul motiv că grecii antici, ca să facă economie de zei,
l-au intitulat pe Apollo ca zeu al poeziei şi al medicinei şi pe Pallas Athena
zeiţă a poeziei dar şi a vindecării rănilor de război. Deci este vorba de o
confuzie veche…. Sunt câţiva doctori care au excelat în vers şi proză şi pe
care îi cunoaştem doar pentru că ne-au lăsat mărturia cuvântului, gândului şi
sufletului scris. Rabelais, von Schiller, Bulgakov, Cehov si John Keath, cel
care ne spune din ţinuturile nefiinţei:
,,Here lives One
Whose Name was
written
in Water”
Îmi place mult şi Voiculescu. Îmi
place foarte mult. Nu, doctorii obişnuiţi sunt nişte tocilari, unii mai
talentaţi alţii mai tăntălăi. Obişnuiţi înainte vreme să fie ridicaţi în slăvi
de ,,prostime” acum, în această eră modernă în care egalitatea este cea care
defineşte orişice, doctorii se simt neglijaţi, se simt prost trataţi că li se
acordă semnul de egalitate cu alţii, vezi doamne, lor inferiori.
De aceea poate se organizează în
diverse mişcări ,,doctoro-culturale” şi se expun pieţei nu ca poet sau
scriitor, ci ca ,,doctor-poet”, ,,doctor-scriitor”! Cred că este vorba de
nesiguranţă atunci când încerci să expui mai mult decât este necesar.
Un doctor bun este un doctor bun
fără să fie nevoit să adauge ,,doctor violonist bun” şi invers.
Prin anii 1975-80, fiind prin
Franţa, am auzit de Ştefan Lupaşco şi am încercat să înţeleg filozofia lui.
Ceea ce am înţeles era doar partea matematică, ştiinţifică a ambiţiei lui de a
lămuri discursul filozofic. Bine, la fel ca majoritatea filozofilor moderni şi
Lupaşco cade pradă dialogului filozofic absurd, de neînţeles şi până la urmă
fără importanţă practică.
Vorba lui Cioran: ,,poţi să
vorbeşti mult mai multă filozofie cu orice cioban din Carpaţi decât cu
filozofii Parisului”.
În concluzie, cred că orice
fiinţă umană are caracteristicile şi talentele pe care le poate asimila şi
folosi. Sunt oameni cu ,,talente ascunse” sau cu ,,potenţial”, dar aceste
însuşiri nu au nici o valoare dacă nu sunt expuse şi criticate. Pe lângă
însuşiri, cel care se expune publicului, trebuie să aibă curaj sau niţică
nebunie. În continuare se descoperă opere-capodopere anonime. Păcat că acei
creatori nu au avut curajul să împartă atunci, în timpul vieţii, creaţia lor cu
semenii lor. Sau poate că aşa a fost mai bine pentru ei, putând să-şi continue
munca în arta lor, neconturbaţi de părerile unora şi altora. Nu toţi caută
gloria! Mediocrităţile sunt cei mai avizi după glorie.
Eu am avut norocul să-l întâlnesc
pe Virgil Ierunca care edita ziarul „Limite” la Paris şi el m-a încurajat să
scriu şi să public.
Mai apoi, scriitorul nemţean,
Laurian Ante mi-a adunat materialul şi ajutat să public primele cărţi de
poezii. Nu cred că fiind doctor sau chirurg am avut o mai mare inclinaţie spre
poezie sau artă ci mai curând fascinaţia ştiinţifică, fizica şi matematica,
mi-au adunat şi cristalizat gândurile şi m-au obligat să le expun aşa cum le-am
expus.
Emilia Ţuţuianu: Cum arată o zi
din viaţa ta, Dimitrie?
Dimitrie Grama: O zi din viaţa
mea se remarcă prin nespectaculosul cotidianului urban şi deci banalitatea
preconizată lasă spaţii imense pentru surpriză şi vis. Mă trezesc ca un
automat, niciodată nu am avut nevoie de ceas deşteptător şi cred că există şi
alţii ca mine care posedă un ceas interior programat instantaneu, programat
doar de simpla dorinţă sau necesitate de a te trezi. Fără acest ceas poate că
aş prefera să rămân în vis pentru totdeauna şi să nu mă mai trezesc.
În afară de munca de la spital,
nu-mi fac planuri. În afară de lucrurile legate de meserie, nu am avut vreodată
ambiţia să termin ceva ,,la termen”, să citesc, să mă documentez, sau să scriu
un anumit număr de pagini. Nu sunt disciplinat în acest sens şi am avut mult
timp o admiraţie pentru oamenii care puteau să-şi planifice ziua şi să respecte
acea planificare. Acum mi-am pierdut admiraţia pentru astfel de oameni!
De mic copil am fost învăţat să
nu mănânc micul dejun. Primeam, de obicei, o ceaşcă de ceai ,,rusesc” sau o
cafea cu lapte, iar mai târziu, depinde de veniturile familiei, mâncam un
„corn” sau vreun covrig la şcoală, în pauza mare. Această obişnuinţă, pe care
unii o critica că ar fi nesănătoasă, mie mi-a priit şi chiar m-a avantajat în
munca de chirurg, unde deseori eşti nevoit să-ţi păstrezi calmul şi
concentraţia mintala ore în şir, fără să mănânci. Apoi, nu doar ore, ci zile
întregi, pot să ,,ard gazul”, fără să-mi pese că sunt nefolositor omenirii sau
mie însumi.
Dacă din întâmplare îmi vine vreo
idee sau vreun gând interesant, încerc să-l notez, chiar dacă sunt la clinică,
faţă în faţă cu un pacient, sau la restaurant. Multe idei interesante sau
versuri le-am pierdut prin diverse buzunare sau nu le-am notat crezând că o să
mi le amintesc mai târziu.
Seara mă pregătesc să adorm şi
cel mai bine adorm acum la televizor ascultând diverşi idioţi care ne tratează
pe noi de idioţi şi încearcă să ne vândă tot felul de aiureli: propagandă
politică, democraţia americană, drepturile homosexualilor, problema
palestiniană şi cea ucraineană, educarea liberă a copiilor, ş.a.m.d.
Mă ţin treaz programele
ştiinţifice despre univers şi filmele ştiinţifico-fantastice, filme de o
naivitate clară, dar care şi acum fascinează copilul ascuns în mine.
Mă fascinează în continuare
medicina şi mai ales genetica cu toate că, la sfatul profesorilor de la
Karolinska şi Uppsala, am fost educat/antrenat să devin şi să profesez ca şi
chirurg. M-au păcălit cu vorbe dulci; „Dimitrie, ai mână bună şi judecată de
chirurg”.
Din când în când citesc sau
recitesc anumite cărţi. Tocmai acum citesc cartea lui Paul L. Nunez: Brain,
Mind, And the Structure Of Reality şi în paralel recitesc cărţile lui von
Rezzori: Memoirs of an Anti-Semite şi An Ermine in Czernopol.
Emilia Ţuţuianu: Nunez trezeşte
interesul prin abordarea profundă a echilibrului între cunoaștere și ignoranță:
Ce știm cu adevărat despre noi înșine și universul nostru?… Un subiect
interesant care nu poate fi abordat superficial. Ce mai lecturezi, mai citeşti
poezie?
Dimitrie Grama: Citesc rar poezie
şi aproape deloc teatru.
Am lipsuri mari în privinţa
literaturii şi cu toate astea dorm bine! Cred că sunt destul de inconştient
privitor la ce şi cum este important pentru un om de cultura. Nu sunt membru în
nici o asociaţie literară sau culturală şi deci ziua mea obişnuită este lipsită
de întâlniri importante, lipsită de „simpozioane şi prezentări”. Nu mă pot
lăuda, ca alţii că am participat la întruniri importante şi nu prea am multă
experienţă în experienţa altora.
La sfârşit de săptămână, dacă nu
mă dor prea tare spatele şi încheieturile, mă duc să joc golf. De obicei şi
Livia, soţia mea, vine cu mine. Se supără pe mine dacă îi comentez loviturile,
se supără tare, cu toate că eu îi vreau binele fiind jucător mult mai bun.
Mi-am dat seama că nu-i bine să
comentezi strădania altcuiva, chiar dacă ai cele mai bune intenţii…
Cam aşa îmi trec zilele şi rog
cititorul să mă scuze pentru banalitatea în care trăiesc.
Emilia Ţuţuianu: Un prozator se
exprimă prin scris ca o justificare a incursiunilor filosofice în domeniul
epic. Perpessicius consideră că romancierul nu uită niciodată că misiunea lui
este să facă faţă fiecăruia: nenorocitul şi bogatul sunt egali în faţa
condeiului său – pentru el ţăranul are măreţia mizeriei sale, după cum bogatul
micimea ridicolului său, bogatul are pasiuni, ţăranul are nevoi. Prin prisma
profesiei, ca medic – şi încă, chirurg – ai avut avantajul să studiezi toate
,,plăgile” societăţii în care trăim. Să fie această incursiune în domeniul
liric, o evadare?
Dimitrie Grama: Cred că-i destul
de greu de explicat cum şi de ce un om oarecare alege o anumită formă de
expresie literară. Înţeleg că pictorul sau sculptorul încep să-şi cultive un
talent evident şi anume, reproducerea naturii şi a formelor existente. Ei pot
să deseneze, lucru greu, pentru mine aproape imposibil. O frunză, un purcel sau
o casă, dacă le desenez eu, arată cam la fel!
De asemenea marii compozitori,
prin care muzica curge ca un izvor de o nesecată frumuseţe! Poetul şi el, dacă
este vizionar şi mai ales dacă poate sintetiza esenţialul în câteva cuvinte,
are un ,,dar”.
Cred că majoritatea celor care
scriu, fac acest lucru cu cele mai bune intenţii şi îşi publică proza cu
speranţa că împart ,,ceva” cu altcineva, cu un străin oarecare şi de asemenea
cred că majoritatea celor care scriu găsesc oameni care le apreciază rândurile,
găsesc adepţi. Chiar dacă un singur cititor te ,,descoperă” şi te citeşte
astăzi, cine poate să prevadă ce se va întâmpla mâine?
Pe van Gogh nu l-a ,,descoperit”
şi nu l-a cumpărat nimeni în timpul vieţii şi totuşi ce păcat şi pierdere ar fi
fost dacă el nu persevera….?!
De mic copil am asistat la un
„dialog” filozofic, întreţinut de tatăl meu cu fratele lui. Nu am înţeles multe
atunci, la fel cum numai în parte înţeleg acum ce vreau să spună diverşi
şcolari pretenţioşi, care în tratate grele încearcă să încurce şi să complice
lucrurile, numind această activitate filozofie.
Perpessicius nu poate fi luat în
serios! El confunda ţăranul cu nevoia-măreţia şi bogatul cu pasiunea şi
micimea, dar ce te poţi aştepta de la unul care confunda mereu noţiunile:
legionar – comunist, etc. Cred că a fost un bun comerciant, un om care s-a
orientat şi s-a adaptat ,,pieţei”. A ştiut să se vândă bine!
Apoi mai cred că majoritatea
oamenilor experimentează cu „Evadarea”, care bine-nţeles face atunci parte din
cotidianul fiecărui individ şi poate că nu este o ,,evadare”, ci mai degrabă o
regăsire, o re-întregire. Experienţa mea de doctor şi de chirurg cred că m-a
învăţat să fiu atent la om şi la nevoile lui. Să-l iau în serios şi să încerc
să-l înţeleg şi atunci când, din cauza bolii, devine agresiv în neputinţa lui,
dar şi atunci când, scăpat de belea, hiperbolizează meritul doctorului.
S-ar putea ca, fără să-mi dau
seama, experienţa mea de doctor să mă fi ajutat să judec anumite personalităţi,
dar acest lucru nu prea l-am folosit în ceea ce scriu. Eu, după cum poate ai
observat, scriu poezie simplă, proză simplă, fără personaje complicate psihic
sau social.
De multe ori mă întreb dacă nu
cumva această cunoaştere a omului, de la măruntaie până la ochii frumoşi şi
schizofrenie, mai mult mă încurcă decât să mă ajute. Cumva parcă complică
lucrurile şi eu încerc să le desluşesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu