Fie că glosează pe tema nobleţei
clipei ca ordonator al exprimării noastre prin vadul lumii, a stărilor şi
fenomenelor niciodată reversibile sau pe aceea a modului în care această
existenţă prinsă între cerul şi pământul aflate în mişcare necontenită te
sleieşte de puteri, fie că forţează pătrunderea, cu o coregrafie proprie, în
memoria celuilalt, apropiat sau de-aiurea, poetul turc Fazil Hüsnü Dağlarca
(1914-2008) caută acel liniştitor echilibru între elementele întemeietoare ale
universului ,,A avut loc incendiul acela / da înlăuntrul său / nu-şi mai
încăpea într-însul / închis cu propria strălucire / … Apoi s-a dus, a plecat /
Galaxii planete stele / Prin măreţe schimbări de formă trecură”, cu toate
echivalenţele şi simbolistica lor, şi el ca natură umană, (omul fiind o fiinţă
a naturii), preumblătoare în timp şi
spaţiu. Ascuns în unghiuri recapitulaţive, biografice sau cu perspective
cosmice, în fond ce face? Purcede, cu un amestec de seninătate şi angoasă, dând
la iveală ceva din propriu-i spirit, pentru a-l şi înţelege, a răspunde fiinţei
sale poetice, scriind şi intrând în dialog cu celălalt.Chemările Necuprinsului,
exemplificate în 101 poeme (Ed. PACO, Bucureşti, 2013) conţin însufleţite răspunsuri,
iar întâlnirea cititorului român cu poezia lui Dağlarca, unul dintre cei mai
importanţi poeţi turci (aproape necunoscut în România şi cel care a cultivat în
literatura turcă poemul epic) se datorează unei tălmăciri excelente sub
condeiul lui Marian Ilie. Şi, când tu însuţi eşti poet, a traduce poezie este,
cred, nu doar un exerciţiu de poeticitate, ci unul de curaj aflat în două
ipostaze: odată, în a trăi manifestările sensibile ale unei alte existenţe
care, pentru a-şi afla adevărurile, şi a le spori astfel, s-a adresat unei
instanţe integratoare, anume poezia, şi a doua, prin a reda, sau recompune, cu
propriile-i diapazoane, claritatea stilului, plasticitatea cuceritoare a
imaginii şi alternanţa fluxului metaforic, cucerit fiind de noutatea şi sensurile
profunde ale versului, de enunţul direct şi curat sau ambiguitatea studiată, de
sentimentul de anticipare a conflictului dintreeu şi tu.
Cu alte cuvinte, Marian Ilie,
cunoscător fin al faptului că există un poem dinaintea poemului, deci o enigmă
personală, şi că munca poetului nu doar cea legată de poezie, interacţionează
afectiv cu esenţa, apasă pe clapele raţiunii trăind estetic actul creaţiei
artistice a unui confrate, identifică tramele discursului. Rezultatul? O carte
orgolioasă, un prilej de lectură apropiată, care nu poate începe fără această
lămuritoare declaraţie în legătură cu poemele cuprinse în ea: ,,Toate acestea
mişcare sunt / Cea pe care am trăit-o cu fiecare din ele.” Din această mişcare
se disting câteva teme majore în care cântă sau invocă: timpul care nu-şi mai
poate ieşi din sine, lumina ca foc primordial, călătoria ca receptare a
mersului universului şi integrarea omului prin văz, cuvânt, transformarea
mersului, dezvoltarea capacităţilor lucrative ca parte a istoriei umanităţii,
schimbarea, cu menţiunea că trupul trebuie redat lui însuşi şi nu altcuiva,
nici măcar timpului, dar şi regăsirea în celălalt, sau în toţi. Aşa se face că,
îndemnându-ne să urcăm în barca propriei imaginaţii, să-l însoţim în larg, prilej cu care ne va fi transferat
ceva din teama lui de infinita uitare, Dağlarca ne face atenţi să luăm aminte
la amprenta sa poetică: ,,O rugăminte am / În toate operele mele / Ca şi în
toate scrierile mele / neintrate în operă / Către cititorii mei toţi / Să se
adune şi să pună la un loc / după cum îi duc gândurile / Şi după cum ele-ntre
ele se cheamă / să pună unul lângă altul / Toate versurile mele despre ,,Cine”… Iată cum încrederea în
convingătoarele sale argumente poetice, în perenitatea frumosului prins în
gânduri şi chipuri, – ,,Pe chipurile noastre / În discuţiile noastre / În
gândurile noastre / Pe genunchii noştri / Timpul viitorului este frumuseţea”
spune acesta într-un alt poem – şi în numele propriei sale înţelepciuni-,
poetul convoacă dreapta cumpănire a cititorilor capabili să-i recompună opera
după înţelegerea lor, într-un cuvânt să-l justifice nu doar în faţa
contemporanilor cum şi de ce a trăit sub semnul fascinant al sunetului
articulat care naşte cuvântul şi al cuvântului în care se ascund singurătatea
şi focul metaforei. Asta pe de o parte, pe de alta, însă, pe acest,,Cine” –
care bănuim pe cine numeşte – Fazil Hüsnü doreşte ca viitoarea construcţie să
trăiască în necuprinsul din timp şi spaţiu: ,,Nu pe azur nu în întuneric ci în
hău” pentru ca, în final, să conchidă exploziv,,Opera tuturor să fie / ca
noaptea ca ziua / Identitatea mea să fie / În toţi”. Ce alt exemplu al
multiplicatorului Unu – o simbolistică pe care o găsim şi la Nichita Stănescu,
în repetate rânduri – poate fi atât de lămuritor decât acest ultim vers şi ce
tihnită bucurie îi poate lua locul faptului că identitatea sa doar topită în
ceilalţi – cu trimitere la vârstele pământului – va fi certificată într-un
destin poetic?
În filosofia privindu-l pe
celălalt sau a dezvăluirii repetate, metafora păsării este tulburătoare: ,,Când
doi oameni / Se văd / Unul pe altul / Două păsări – deschise pe două ramuri
sunt”. În acelaşi registru discret şi a unui model exersat al dualităţilor, cu
trimitere acum la regnul vegetal tezaurizat, vom citi următoarele versuri:
,,Copacul îi seamănă omului / Suntem
ca-n pădure / când suntem singuri
/ Singur cu sine e în pădure copacul / Copacul îi seamănă păsării / Că nu
zboară / E mărturie că zboară”. Epicul nu lasă loc echivocului: poetul trăieşte
printre oameni şi e singur, – un adevăr memorabil! – , dar nu asta este
important, ci jocul prin care aduce imaginea atât de aproape de noi – copac –
om – pasăre, adică ,,eu sunt arborele, eu sunt pasărea, sunt ideea de plutire
dar şi de cădere”, plus repetiţia cu valoare de prezent discontinuu ,,că nu
zboară, că zboară”. Este aceasta una dintre poţiunile pe care autorul le bea
până la capăt pentru a produce magie. În unele răgazuri meditative.
În altele, Dağlarca îşi pune
inima, spiritul, raţiunea într-un tablou, invitându-ne să fim părtaşi dorinţei
sale de supravieţuire prin cuvinte, precum şi-n intervalul dintre ele, şi
a-nţelege cum acestea devin mişcare energică, o exprimare a voinţei: ,,Strig
Hoo / Strigă Hoo / Mi-e teamă un pic / Dar mai mult mă bucur / Nu nu sunt eu /
E multipla întredeschidere din stâncă / Mai iute decât trecerea mea prin viaţă
/ Unul în spatele celuilalt / Fără ca
feţele să li se vadă unul în spatele celuilalt / Cel ce strigă Hoo/ Şi cel de
departe de lângă el / Mai întâi din singurătatea naturii muntele / Capătă grai
iar înspre mine / Se reflectă opusul existenţei mele / Nici n-apucă să-mi ia
trupul proporţii / Că Hoo-ul din gura mea / Ia proporţii”. Iată cum fluiditatea
ideii venită din cunoaştere capătă sfericitate iar litera proprietăţi
asemănătoare luminii: ,,E multipla întredeschidere din stâncă / Mai iute decât
trecerea mea prin viaţă”, iar simplitatea imaginii descompuse ,,Cel ce strigă
Hoo / Şi acel de departe de lângă el” te poate pironi locului, a uimire.
Simplificarea metaforică legată de ceva care devine nemăsurabil, acel ,,ia
proporţii” devine uneori, o nouă
aspiraţie spre evoluţie: ,,Drumul vă duce picioarele/ Am bătut cale
spuneţi…/ Voi sunteţi departe de toate din ele ca şi izgoniţi/ Ditamai departe (Marian
Ilie surprinde întocmai ideea devenirii prin ea însăşi care n-ar avea măsură şi
contur, potrivit lui Noica), cu
gogeamiteorbirea voastră…” sau ,,Cerul e o gogeamite picătură/… Gâza/ Din
rădăcinile ierbii gâza/ seamănă cu gogeamite somnul”… Vin apoi alte nuanţe şi
înţelesuri multiple, ne provoacă şi ne fac să ne asumăm această provocare întru
spirit şi fiinţă şi, ca atare, poetul vrea să o dezvăluie precum în faţa unui
auditoiu: ,,Ce e cuvântul vă întrebaţi/ Dacă se referă la fiinţe/ E repetata
lor preschimbare/ Dacă se referă la fiinţe/ E că se văd mereu altele aia e/
Cuvântul e seva copacului/ Ce dă se se preschimbe în floare/… Cuvântul e umbra
interioară a omului/ Care dă să i-o ia/ Înainte”.
Cu dinamica verbului intrăm nu
doar în modernitatea scrisului său, dar şi în ceea ce am numit la început ca
fiind timpul care nu-şi mai încape în sine, temă în care aluatul capătă
expresivitate doar frământat de mâini dibace: ,,Lumina se dezgolea un pic/ Voi
îi ziceaţi seară/ Lumina se dezgolea şi mai mult/ Voi îi ziceaţi noapte/ V- aţi
obişnuit cu traiul strâmtorat/ Apoi mă dezbrăcam eu/ În mine vă dezbrăcaţi voi
precum plantele/ Pe jumătate seară – aripa întâiei tăceri/ Pe jumătate noapte –
aripa celei de-a doua tăceri”… Traiul şi sărăcia nu sunt întâmplătoare aici,
dacă ţinem cont că toate revoluţiile au crescut din om iar apoi au muşcat cu
sete din el, deci timpul nu anulează tragicul pentru că el, ca şi sublimul, se
află în noi!, finalul fiind acea întoarcere către sine pentru a regăsi, cum
spunea Kant, ,,cerul înstelat deasupra mea şi lumea morală în mine”.
Aşezându-şi discursul sub semnul circularităţii pentru a ilustra simbolic
trecerea de la temporalitate la spaţialitate în registru cosmic şi apoi la
ciclurile vieţii, Fazil Hüsnü improvizează, ca în jazz, păstrând însă linia
melodică şi vivacitatea: ,,Să fie ziua o creatură/ Ce-şi împrospătează chipul/
Cu faptul nopţii/ Cu faptul zilei?/ Tot ce ne imaginăm e mitul Universului/
Întreaga filosofie/ toate poeziile romanele piesele de teatru toate/ …Cei ce
văd nu-i recunosc/ Chipul împrospătându-se/ Cei ce nu văd nu recunosc/ Chipul
zilei împrospătându-se/ Chipul tău/ Chipul meu nu le văd”.
Plenitudine în creştere şi
descreştere a luminii care aduce ordine desfăşurării necesare a vieţii,
cercetare parte cu parte a întregului, de la exterior la interior, pentru a-l
confirma dar şi o-ncercare, cred, de a găsi în cele două chipuri înţelesuri
care să-i sporească misterul cum că
ambele ar ascunde elemente de geometrie euclidiană, cunoscute în lumea artei ca
fiind parte a secţiunii de aur sau a proporţiei divine, iată ce mai descoperim
dacă punem totul sub lentila unei lupe din dorinţa definirii graniţei dramatice
dintre spirit şi materie, dintre un eu şi un tu proiectaţi în oricare lume
posibilă. Asumându-şi ziua de mâine, şi
cine n-ar face-o?, înţelegerea e simplă, poate astfel să lărgească acel timp,
să-l contamineze cu speranţa sa în perenitatea naturii şi a relaţiei om-natură,
aici amintindu-ne, întrucâtva, de Walt Whitman şi de al său cuprinzător Cântec
despre mine, poetul dinlăuntrul privirii, notează: ,,Că trece vaporul / Că
trece norul / Că trece pasărea / Că trece turma de oi, / Că trece cometa / Că
trece lumina / Nu nu nu / Că frumuseţea Lumii rămâne – că nu trece”, pentru a
completa, într-un alt poem în care
mărturiseşte că nu vrea să dea ochii cu amintirile pentru,,Că nu mă găsesc unde
sunt”, ba mai mult, ele sunt ,,zilele de mâine ale zilelor de mâine”, acel ceva
în care nu te mai poţi oglindi, adică ,,ceea ce unul vede şi ce alţii nu văd
sunt”; Socrate exclama şi el ,,câte lucruri de care nu am nevoie sunt!. Poetul
vrea să trăiască numai în prezent când ,,Nopţile noi ar vedea/ Vechile nopţi”.
Călător fiind într-o lume de
fiinţe şi lucruri purtătoare ca şi el de universal, se pune în relaţie cu
astrele, dându-le atribute omeneşti: ,,Am încurcat soarele cu ochiul/
Albăstrimea semăna cu timpul de dinaintea marii explozii/ În locul unde am
căzut au deschis o şcoală elementară/…Cum locul acela era Anatolia/ De la 7 la
70 de ani trubadur/ M-am fost prins în rostogolirea de sunet peste sunet/ Pe mine
m-a mângâiat însufleţirea”… Nu-şi imaginează universul fără el, chiar naşterea
şi-o conştientizează ca pe un fapt petrecut înaintea apariţiei sistemului
solar, albastrul având proprietăţi care nu le-ar nega pe ale celorlalte este
menit a diferenţia planurile; eul literar devine atât de personal ,,Cum locul
acela era Anatolia” încât ne îngăduie să aflăm că la 70 de ani mai era un
trubadur, care se cânta încă pe sine, ştiind că, ştergând fie şi o notă,
cântecul nu va sărăci. Acelaşi eu notează, într-un poem memorabil despre
copilărie şi-o cromatică topită în ea, scris cu gândul la fiecare dintre noi,
următoarele: ,,Era noapte/ Noaptea de dinainte să încep şcoala/ Şi cum dormeam
/ Vă puteţi da voi seama ce am văzut:/ Se făcea că-mi puseseră sub
pernă-ncălţările / Nou-nouţe galbene
–galbene/ Pe tălpile lor sclipind precum întunericul / Cuiele sclipeau ca un
joc/ Socotii socotii – ce multe degete – aveam/ – Parcă-mi număram degete de la
picioare -/ Şi porniră porniră porniră la drum”… Suflet al întregii lumi, în
necuprinsa lui căutare dornic să-i cuprindă
bogăţia, acesta-şi iese din propria- i piele, devine feminin într-un
cosmos maritim, trăieşte gândul altora: ,, Apă e omul/ Se face mai mare şi
devine o mare/ Îşi îndreaptă faţa spre cer/ se contopesc două azururi/ Iese-n
afară cu valurile/ Îşi pune pânze la gânduri/ Se face corabie omul”… Acelaşi
om, după enunţarea unui timp orizontal, regenarator – apa – scoate din
straturile clipei poetice, cu sensibilitate, într-o rememorare nu lipsită de
tensiune, un enunţ al timpului vertical, pasărea: ,,Cu plăcere-am lucrat în tot
ce-am făcut/ Şi în tot ce-am făcut un porumbel a zburat/ Cu ochi mov/ Cu ochi
verzi/ Cu ochi roşii/ De unde să ştiu încotro se ducea/ Toate lucrurile au un
dincolo al lor”… Cu aceeaşi figură de stil cuprinzătoare, repetiţia, dă
expresivitate şi profunzime, ca-ntr-o continuare a mărturisirii de mai înainte,
de parcă ar dori să-şi redobândească apropierea de spiritul care numai el poate
interpreta şi reformula experinţele, crezului său poetic: ,,A scrie înseamnă a
merge/ Când scriem/ Ne cheamă/ Ne cheamă din nou/ Ne cheamă de ce/ Ne cheamă
cum/ Ne cheamă încotro/ Din somnurile universale ale fiinţei/ ne cheamă cine?/
Să fie oare-ntoarcerea la drum a glasurilor”… Să-nţelegem de-aici că înaintarea
în timp, atunci când vorbeşte despre literatură înseamnă a nu-i pune la
îndoială valorile trecute? Desigur.
Următorul pas făcut de Dağlarca
este să formuleze această parabolă: a scrie înseamnă a te citi pe tine însuţi, pentru că vrednic
dacă eşti de a fi citit se cuvine ca primii cititori să-ţi fie chiar cuvintele
tale: ,,Cuvintele îmi sunt/ Cei dintâi cititori/ Când încep să prindă contur/
Sunt mici bucăţi de sunet primar/ Semănând cu al munţilor/ Cu al apelor/ Cu al
copacilor/ Cu al metalelor/ Cu al tuturor animalelor/ Semănând/ Semănând un
pic/ Semănând puţintel/ Pe un alt cer/ Pe un alt cer al sunetului/
Străfulgerările noastre”… De ce cuvintele? Pentru că ele ştiu să păstreze
înţelesuri ascunse, să clarifice obscurităţile, chiar dacă sunt scrise cu pană şi
cerneală, adică pe apă, şi nu se pot apăra, cum nici cel ce le-a scris n-o
poate face, şi să-ndemne la relectură fără a se preocupa de temporalităţi ci
doar de limbă şi tradiţii, să stea cu urechea lipită de uşă cu credinţa că nu
te-ai îndepărtat de ea după ce ai închis-o, în alţi termeni să te facă părtaş –
datorită selecţiei făcute de poetul Marian Ilie din volumul Uzaklarla giyinmek
– Să te îmbraci în depărtări, publicat
în 1990 la Istanbul - , la auto-cunoaştere şi la chemările lirice ale
necuprinsului. Or, Fazil Hüsnü Dağlarca tocmai la un astfel de dialog interior
ne invită, acesta fiind vântul bunei rânduieli a sufletului care ştie ce e
acestă bună rânduială, meditând în lumina cuvintelor.
Mircea Lungu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu