CALEA MARTIRIULUI

   CALEA MARTIRIULUI-SUIŞUL MISTIC AL ÎNVIERII

   „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărâ şi vă vor prigoni şi vor zice

   tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea.

   Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri,

   că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.”

                       (Dumnezeu-Omul-IISUS HRISTOS)

 

   În acest îndemn al Fericirilor, Mântuitorul nostru-Logosul dumnezeiesc-Întrupat ne cuprinde în sensul devenirii credinciosului autentic: ca asumare renăscută-libertatea, ca atitudine creştină-ortodoxia, ca misiune creativă-misticismul, ca mărturisire permanentă-adevărul, ca vocaţie continuă-jertfa, ca biruinţă finală-învierea, ca prietenie divină-Hristos, ca sacră îndumnezeire-eroismul-martiriul-sfinţenia, toate întru Neam, întru Dumnezeu şi Creaţia Sa.

   Creştinul ortodox, trăitor primeşte durerea ca pe o suferinţă îngăduită de Dumnezeu prin milă, spre folosul omului sau al naţiunii, tămăduindu-l şi fericindu-l: „Orice suferinţă pe care o îndură un om sau un neam nu-i nimic altceva decât leacul vindecător pe care Mila cea veşnică îl dă din belşug oamenilor şi neamurilor pentru a le scăpa de la veşnica pierzanie.” (Sf. Ier. Nicolae Velimirovici, Dicţionarul Vieţii Veşnice. Trad. din lb. sârbă de Monahia Domnica Ţalea. Ed. Egumeniţa, Galaţi-2014, p. 468)

      Ştim de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos că numai Adevărul dumnezeiesc îi redă omului Libertatea, autoritatea supremă care-i conferă coroana regalităţii sale, adică demnitatea naţionalist-creştină.

   „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”, spune Domnul Vieţii. Prin această mărturisire divină înţelegându-se astfel: „Eu sunt Calea!”, cunoaşterea evanghlică sau dreapta credinţă, ortodoxia. „Eu sunt Adevărul!”, afirmându-se ca, Singurul Dumnezeu adevărat, iar „Eu sunt Viaţa!”, înţelegându-se ca Viaţa vieţii-Sfinţenia şi Viaţa veşnică a celor care se mântuiesc, mărturisindu-L pe Dumnezeu prin credinţă, suferinţă, jertfă şi iubire.

   Fără „Calea”, adică fără dreapta credinţă ortodoxă nu cunoaştem Adevărul revelat, iar fără Adevăr nu putem trăi viaţa în plenitudinea ei hristică.

   Întărindu-Şi această mărturisire Mântuitorul Hristos ne ancorează, privilegiului Său dumnezeiesc, adaugând:  „Spuneţi Adevărul şi veţi fi liberi!”

   Aşadar, mărturisirea Adevărului şi întru Adevăr, implică libertatea şi nemijlocit jertfa, adică suferinţa în deplinătatea ei mistică şi divină.

   Pricina durerii poate fi provocată din interior, prin păcat, durerea firii care, duce la alterarea armoniei ontologice: bio-psiho-moral-religios sau din afară, prin semenii decăzuţi moral-religios sub forma denigrării, prin duşmani ca uneltele urii, ale prigoanei şi torturii sau prin îngăduinţa lui Dumnezeu, ca urmare a întăririi şi a desăvârşirii creştinului întru virtuţile morale.

   Durerea celor drepţi provocată de cei răi prin mistificare, teroare ori tortură se transformă prin credinţă puternică, nelimitată în suferinţă acceptată cu bucurie ca pe o virtute creştină, ascetică în care sufletul se înalţă spre cerul său mistic.

   Suferinţa a devenit în Tradiţia ortodoxă, Testamentul de înnoire, de împlinire, de desăvârşire pentru creştinii care se raportează la viaţa întru Hristos, întru Patimile şi Învierea sa: „Prin suferinţă ne amintim de Dumnezeu, ne raportăm la El şi este mărită astfel marea harismă a rugăciunii, dacă desigur întâmpinăm suferinţa cu seriozitatea cerută şi în atmosfera pe care o descrie Tradiţia ortodoxă.” (Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă Continuare şi dezbateri. Vol. II. Trad.din lb. greacă de prof. Ion Diaconescu şi prof. Nicolae Ionescu. Ed. Sofia, Bucureşti-2001, p. 146)

   La suferinţa mistică participă deopotrivă, Dumnezeu, Sfinţii, împreună pătimire, compătimire şi pătimitorul conştient că este ancorat în transcendent.

   În cadrul durerii, pătimitorul liber cugetător sau creştinul de Duminica, rămâne singur şi neputincios, la cheremul propriu şi la sadismul torţionarului.

   Ceilalţi semeni care nu trăiesc prin credinţă durerea, nu ating suferinţa mistic, intrând în vârtejul trăirilor angoasei tulburătoare, dereglându-şi profund funcţiile fundamentale ale psihicului, abandonând destinul, intrând astfel în deznădejde, în depresie, în braţele traumei căutând salvarea doar în sinucidere.

   Durerea celor fără credinţă nu capătă înţelegere, ci cârtire, se amplifică atingând culmea neputinţei şi chiar infirmitatea sufletului.

   Viaţa omului este ţesută pe un petic de cer, brodat cu mireasmă de ţărână, cu înălţări şi frângeri, cu surâsuri şi lacrimi, cu mângâieri şi întristări, cu dorinţe şi dezamăgiri, cu bucurii şi dureri, cu biruinţe şi înfrângeri, cu azur şi cu sânge.

   De aceea dreptmăritorul creştin alege durerea înfiind-o ca suferinţă: „Suferinţa trebuie să ne fie o lecţie, adică o învăţătură, o experienţă, o încercare, să fie un motiv şi un îndemn la îndreptare, la gândire, la bună purtare, la căinţa şi la îmbunătăţirea sufletească.” (Profesor Teodor M. Popescu, Meditaţii Teologice.Vol. II. Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor- 2003, p. 213)

   Suferinţa fiind din plămada lui Hristos, îl conduce pe creştin la întărirea credinţei, la buna înţelegere, la smerenie, la sinceritate, la preţuirea celorlalţi, la compătimirea duşmanilor, la îndelunga răbdare, la iertare, la dragoste, la înţelepciune, la jertfă. Mântuitorul îşi previne Ucenicii despre taina suferinţei, despre suferinţa Sa şi a Aleşilor Săi: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan  16, 33)

   Toţi Apostolii Domnului au pătimit, dar mai presus de toţi, marele Pavel, care face din suferinţă un îndemn: „... prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 14, 22)

   Creştinul autentic acceptă suferinţa căutându-şi pricina atât în sine cât şi în naţia sa fără cârtire, ca pe o virtute mulţumind lui Dumnezeu şi Neamului, precum Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, pentru răscumpărarea omenirii: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca, 23, 34)

   Suferinţa, adevărul, curajul, răbdarea, jertfa, demnitatea, mărturisirea, dragostea sunt lăsate moştenire de Iisus Hristos creştinului trăitor, mărturisitor şi împlinitor al Evangheliei şi al Liturghiei: „Ci în toate înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi; în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică; în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii, cele de-a dreapta şi cele de-a stânga, prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr.” (II Corinteni 6, 4-8)

   Toţi sfinţii şi cei bineplăcuţi Atotcreatorului în frunte cu Maica Domnului, ponegriţi şi învinuiţi pe nedrept de fărădelegi atribuite şi închipuite de cei răi şi-au încredinţat voia lui Dumnezeu: „Nedreptatea este un mare păcat. Toate păcatele au circumstanţe atenuante, nedreptatea însă nu are; atrage urgia lui Dumnezeu.” Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovniceşti. Vol. I Cu Durere Şi Dragoste Pentru Omul Contemporan. Trad. din lb. greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu. Schitul Lacu-Sf. Munte Athos. Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2003, p. 83)

   O pildă a jertfei supreme ca urmare a celei dumnezeieşti, absolute a lui Iisus Hristos a dat-o marele şi neegalabilul Apostol Pavel şi după el apoi, toţi mucenicii, tuturor timpurilor după cum singur a dat mărturie: „ Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor.” (II Corinteni 4, 11)

        Ca model de bărbăţie al slujirii divine în suferinţe şi în prigoniri este surprins tot marele Pavel în cuvântarea mitropolitului Ioan Maximovici: „Cine a fost mai bărbătos în această privinţă decât Sfântul Apostol Pavel? Pe el nu l-au putut opri din calea împlinirii voii lui Dumnezeu nici ascuţişul săbiilor, nici strălucirea suliţelor, nici pietrele aruncate în el, nici valurile mării, nici răzvrătirile norodului, nici furtunile cumplite, nici căile primejdioase şi neumblate. În împlinirea voii lui Dumnezeu nici o piedică nu i-a putut sta în cale: nici temniţele înfricoşătoare, nici bătăile cu vergile, nici frica de înecul în mare, nici mulţimea celorlalte nenorociri, nici aşteptarea zilnică a morţii.” (Sfântul Ioan Maximovici-Mitropolit de Tobolsk şi Siberia, Iliotropion sau Acordul Dintre Voia Omului Şi Voia Lui Dumnezeu. Trad. de Cristea Florentina. Ed. Egumeniţa, Galaţi-2012, p. 303)

   Suferinţa este apoteoza curajului, sublimul dreptei credinţe şi mirul iubirii.

   Sfântul Apostol Pavel, împlinătorul Suferinţei lui Iisus, preia bucuros o parte din Patimile Domnului său: „Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos.” (Coloseni I, 24)

   Sfântul Teofilact al Bulgariei tâlcuieşte astfel cuvântul lui Pavel: „în chip inegalabil, şi Hristos era dator să sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată datoria lui de patimi; eu, Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin cuvântul vostru şi pentru întreaga Biserică a creştinilor.” (C.f. Mitropolit Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 145)

   Aşadar, Domnul Vieţii institue prin Ucenicul Său Pavel, Testamentul martiriului hristico-apostolic pentru toţi urmaşii întru Patimi, Cruce şi Înviere.

   Suferinţa care bucură simte binecuvântarea Celui de Sus: „... ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 3)

   Suferinţa ca bucurie înseamnă purtarea cu demnitate a crucii: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, pomeneşte-mă întru Împărăţia Ta!

   Suferinţa cea mare este moartea, iar cea divină este jertfa supremă care trece prin moarte la viaţă. Când privim la Patimile Domnului Iisus vedem şi Învierea Sa, căci în Patimile Sale, în sfânta Sa Suferinţă se află şi bucuria Învierii: Crucii Tale ne închinăm, Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim...  

   Suferinţa şi Crucea ca jertfă sunt însemnele Binelui, Prieteniei şi ale Biruinţei: „Prietenia nu este niciodată mai puternică decât atunci când suntem în suferinţă. Hristos, Dumnezeul nostru, a suferit; vom suferi şi noi şi vom deveni prietenii lui Dumnezeu. Suferinţa, ca să mă exprim metaforic, este prietenia cu Dumnezeu.” (Pr. Dimitrie Dudko, Îmi strig credinţa cu timp şi fără timp. Suferinţele unui preot ortodox în Rusia sovietică. Trad. de Raluca Cerghizan şi lector Diana Mistreanu. Ed. Ecclesiast, Sibiu-2010, p. 244)

   Suferinţa acceptată creştineşte cu bucurie chiar, atinge vârful ei mistic, adică jertfa, consfiinţită ca martiriu: „Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” (Marcu 10, 38)

   Mântuitorul are în vedere cupa suferinţei, potirul jertfei, iar botezul fiind cel al sângelui, adică martiriul.

   Martiriul având caracter profetico-eshatologic nu este sinonim cu sacrificiul.

   Martiriul este jertfa creştină consubstanţială cu credinţa şi dragostea întru Dumnezeu şi Neam.

   Martiriul fiind de valoare mistico-creştină, harică şi hristică îndeplineşte funcţia cultică şi catehetică.

   Sacrificiul fiind în afara creştinismului, nu acceptă suferinţa ca împlinire, precum martiriul care, se defineşte prin jertfă, bucurându-se, haric, înălţându-se.

   Sacrificiul este nebunesc, cavaleresc, patriotic şi religios, dar fiind fără esenţă harică, ca dar al Duhului Sfânt, neeshatologic şi nemântuitor deci, rămâne doar o faptă deosebită şi uneori chiar eroică.

   Martiriul este actul final al nemuririi creştinului trăitor.

   Unicitatea martiriului o dă sensul său pur teologic, iar principala sa caracteristă este iubirea de Adevăr: „Adevărul afirmat de martiri are caracter revelat. Martirii trăiesc cu toată fiinţa lor Revelaţia Sacră. Naşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos a dus Revelaţia Sacră pe cele mai înalte culmi. Adevărul echivalează cu absoluta transcendenţă a misterului. Chinurile, interogatoriile, tentaţiile de care au parte credincioşii, cele mai devastatoare ispite cu care se luptă şi pe care le înving, sunt semne ale Adevărului mai presus de situaţii, oameni, locuri sau timpuri. Adevărul revelat, înţeles cu mintea (inteligibil), dar mai ales cu sufletul (trăit), înseamnă iubire contemplativă eternă şi atotcuprinzătoare, în raport cu care ameninţările şi violenţele torţionarilor nu mai au nici o putere.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Teologia ortodoxă şi arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii. II. Genul epic. Genul liric. Doxologia, Iaşi-2013, p. 183)

      Persecuţiile antice au fost politice, culturale şi religioase. Până la Iisus Hristos-Mântuitorul nostru, doar persecuţiile religioase cu caracter mesianic sunt persecuţii profetice şi sunt incluse şi ca fapte martirice precreştine.

   Celelalte persecuţii sunt de tip sacrificial şi socratic (conştiinţa demnităţii).  

   În martiriu se împlineşte conştiinţa creştină a jertfei, fiind deplin consimţită, consfinţită şi transcendentă întru dragostea de Dumnezeu şi de Neam.

   În martiriu sunt consubstanţiale religiosul (teologul), mistica (spiritualul înduhovnicit) şi conştiinţa morală.

   În martiriu fiinţând mistica jertfei hristic-creştine: a conştiinţei de sine, a conştiinţei naţionale şi a conştiinţei divine, persecuţiile au doar caracter religios şi sunt întodeauna nedrepte.

   În martiriu sunt vizate de persecuţii, deopotrivă Obiectul şi subiectul: Dumnezeu şi omul (creştinul) adorator al Proniatorului său.

   În actele sacrificiale persecuţiile sunt aţintite asupra omului, grupului, etniei, de cele mai multe ori sunt politice şi indiferent dacă sunt sau nu îndreptăţite, în general nu sunt acceptate.  

   Marie-Francoise Baslez, aplecându-se asupra Persecuţiilor din Antichitate le alătură istoriei martiriului, nedisociindu-le, ci înglobându-le. De aceea se întreabă dacă: „un persecutat este el întotdeauna şi un un martir? Întrebarea corectă ar fi fost: un persecutat religios (creştin) este întotdeauna şi un martir? Nefiind pusă corect întrebarea, răspunsul este pe măsura întrebării: Este, cel puţin în ochii alor săi, conform ecuaţiei lui Tertulian, adică dacă se revine la sensul prim al termenului, care înseamnă <<martor>>, brutalizarea şi moartea violentă aduc întotdeauna o mărturie despre ideologia sau religia pe care le revendică şi pentru comunitatea căreia îi aparţine subiectul. Dar identificarea martiriului se produce printr-o definiţie subiectivă şi nu din logica istorică: este reprezentarea pe care şi-o face un grup despre moartea unuia dintre ai săi sau reprezentarea pe care şi-o face el însuşi despre propria-i moarte. Astfel încât, dată fiind natura specială a statului antic, este dificil să distingi între o persecuţie ideologică sau religioasă şi o represiune politică, valoarea spirituală sau etică dată unei execuţii putând să nu depindă decât de reprezentările pe care le elaborează persecutaţii.” (Marie-Francoise Baslez, Persecuţiile în Antichitate Victime. Eroi. Martiri. Trad. de Valentin Mihăescu. Ed. Artemis, Bucureşti-2009, p. 9)

   Termenul lui Tertulian <<martor>>, nu se referă la semnificaţia de martir, ci la cel de mărturisitor, martor al faptelor, cel care dă mărturie despre faptele săvârşite.

   Ca atare se impune o corectare la afirmaţiile lui Marie-Francoise Baslez:

   -Nimeni din anturajul martirului nu-i revendică actul sfânt, ci evidenţa propriei sale jertfe;

   -logica istorică scrisă de învingători după procesele verbale ale securităţii (poliţiei politice) ar însuma un Dicţionar în <<X>> volume cu un şir nesfârşit de „Bandiţi”;

   -martiriul nu este o reprezentare a unui grup, o punere în scenă de actori figuranţi, o peliculă de memorial al durerii..., ci criteriul suprem al pătimirii şi al jertfei prin bucuria că a fost ales, favorizat, privilegiat divin pentru împlinirea Neamului său;

   -martirul nu-şi reprezintă propria moarte şi nu-şi elaborează persecuţia, ci pur şi simplu îşi prezintă logodna morţii ca pe „cea mai dragă dintre nunţi”.

   Toate actele martirice sunt expresia persecuţiilor politico-religioase.

   Apoteoza sacrificiului sunt Eroii.

   Aura martiriului sunt Eroii, Mucenicii, Mărturisitorii şi Sfinţii.

   Calea martiriului este Crucea răstignirii de bună voie.

   Calea martiriului este suişul mistic, duhovnicesc al Învierii.

   Aripile mistice ale martiriului sunt Crucea şi Iertarea.

   Întotdeauna martirii îşi iartă persecutorii, cerându-I şi lui Dumnezeu la fel.

   Devotamentul, fedelitatea, tăria dreptei credinţe, dăruirea necondiţionată, suferinţa, jertfa, manifestate mistic şi ascetic se împlinesc în creştinul trăitor ca o expresie neîntreruptă a martiriului conştiinţei sale.

   Tocmai de aceea, credinţa ortodoxă, nădejdea, morala şi dragostea sunt virtuţiile supreme şi comune tuturor martirilor.

    Suişul mistic înalţă suferinţa şi jertfa creştinului pe altarul sublim al Crucii, acolo unde se oficiază Liturghia sofianică a Învierii.

   În taina jertfei sălăşluieşte Iubirea, iar în sânul ei înfloreşte Frumosul în chip dogmatic, nu estetic. Aşadar, Iubirea şi Frumosul impun o coexistenţă ontologică ipostatică. Iubirea conferă sfinţenia, iar Frumosul dezvăluie aura care-l înveşmântă pe martir în căldura şi lumina jertfei sale hristice.

   Se pare că Frumosul este totuşi înaintemergătorul Iubirii.

   Frumosul provoacă în sufletul curat cunoaşterea Adevărului, îi aşterne calea credinţei, netezindu-i suişul sublim spre Adevărul revelat în piscul căruia sălăşluieşte Iubirea. Rânduiala divină îndeamă omul spre cunoaştere oferindu-i chemarea Frumosului. Prin urmare, între Frumos şi Iubire se ţese o legătură de admiraţie, dialectică de întreţinere şi stârnire admirabilă. Numai unde este Frumosul sălăşluieşte Iubirea.

   Frumosul şi Iubirea înveşmântează Cuvântul în aura Luminii, înnobileză Cântarea în arpegii de psalm, întronizând Armonia cosmică în sferele serafice ale Liturghiei dumnezeieşti-Jertfa sublimă, care îi adună pe cei Frumoşi, pe cei Aleşi în jurul lui Hristos-Frumosul şi Iubirea absolută.

   Iubirea dragostei dumnezeieşti generează astfel transfigurarea spiritualului sub chipul autentic al Frumosului.

   În Zorii Creaţiei sensul fundamental al Frumosului împrumută chipul celui creat, care era de fapt condiţia naturală, ontologică a omului.

   În omul curat, trăitor, în omul creator, în mucenic şi în sfânt, ţâşneşte Frumosul din adevărul sufletului în fiecare gest, reflectându-se, implicându-se, dăruindu-se celor din jur care-l simt, care-l percep.

   Omul cel bine plăcut lui Dumnezeu este cel tainic, al inimii, al adevărului, al jertfei, cel în care se întrepătrund egal şi sublim, Frumosul şi Iubirea.

   Calea dreptei credinţe, ortodoxia este bună de urmat, este necesară, dar fără suferinţa Golgotei, fără piscul Crucii nu se poate atinge suişul mistic al Învierii.

   Suişul Crucii conferă deplin eliberarea de lumesc, conturează regăsirea drumului împlinirilor noastre atribuindu-ne cunoaşterea Adevărului în întreaga sa viziune în care se circumscrie: HRISTOS CEL RĂSTIGNIT ŞI ÎNVIAT.

   „Pentru a-L cunoaşte pe Hristos, în primul rând este nevoie să cunoaştem <<puterea Învierii Lui şi a morţii Lui>> (Filipeni 3, 10) Cum? Trăidu-le ca fiind ale noastre. Fiindcă omul devine creştin trăindu-l pe Hristos. Altă cale nu există. Tot ceea ce este a lui Hristos, prin trăire se transformă în al său, astfel se face creştin, astfel ajunge să-L cunoască pe Hristos...Vei cunoaşte dragostea lui Hristos, dacă o vei trăi; vei cunoaşte adevărul lui Hristos dacă îl vei trăi; astfel şi dreptatea lui Hristos, şi smerenia lui Hristos, şi pătimirea lui Hristos, şi moartea lui Hristos, şi învierea lui Hristos le vei cunoaşte dacă le trăieşti.” (Sfântul Iustin Popovici, Calea Cunoaşterii lui Dumnezeu. Trad. din lb. sârbă de Monahia Domnica Ţalea. Ed. Egumeniţa, Galaţi-2014, p. 356) 

    În Imnografia ortodoxă întâlnim dincolo de inspiraţia divină a frumosului, slava şi binefacerile Mântuitorului. Astfel, în Mineiul lunii Iulie: „Prin Patima Fiului L-am cunoscut pe Făcătorul de bine.” (Can. I, al Născătoarei, oda VI), ori în Triod: „Răstignindu-Te pe Cruce, ai luminat toate plinirile lumii.” (Săptămâna II, Vineri: oda V, stih. II) sau în Penticostar: „Pe lemn fiind pironit, m-ai pironit întru dragostea Ta.” (Săptămâna a V-a a Samarinencii. Joi: Tripesneţe, oda V, stih. I)

   Prin Patimile Domnului nostru Iisus Hristos s-a deschis poarta spre mântuire a celor ce o doresc. În faţa sublimului Jertfei dumnezeieşti, Crucea s-a închinat, împlinind Suferinţa, nimicind patimile, călcând astfel osânda morţii peste care a înfipt spre veşnicie nepătimirea Învierii.

   Prin această Aură dumnezeiască a Învierii, panorama suferinţelor şi sublimul jertfei martirice intră în viziunea Crucii, prin împreuna participare a lui Hristos la suferinţa, jertfa şi slava creştinului: „Hristos i-a făcut pe oameni deopotrivă în cinste cu îngerii..., căci prin sângele jertfei Sale El a împăcat cele cereşti cu cele pământeşti, a surpat puterile vrăjmaşe care umpleau văzduhul dintre cer şi pământ şi a arătat unirea fiinţelor pământeşti cu cele cereşti, adică împărtăşirea lor din aceleaşi dumnezeieşti daruri. Şi împărtăşirea aceasta are chip de Praznic, căci firea omenească poate, împreună cu puterile de sus, întru bucurie, cu una şi aceeaşi voie, slava lui Dumnezeu a o glăsui.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, P.G. XC, 878 B. Cf. Filocalia lui Paisie Velicicovschi, Bibl. Acad. III, p. 414; Cf. Filocalia, trad. D. Stăniloae, vol.II, Sibiu-1948, p. 257)

   Crucea desfiinţează zapisul osândirii, celei vechi înălţând Imnul Învierii.

   Înfiindu-se Crucii, lumea creştină îşi schimbă firea, înnoind-o, înfrumuseţând-o, îndumnezeind-o, împlinindu-se ca o comunitate a Frumosului şi a Iubirii în Trupul cel de taină al Domnului Hristos.

     Parafrazându-l pe marele Dostoievski am putea spune că: Frumosul va mântui lumea prin Iubirea Sa.

   În sânul Suferinţei aflăm ruga care, vine din bucurie, iar aceasta din mângâierea Crucii: „Crucea pare chemată să-şi împlinească funcţia ei providenţială, ilustrând printr-o lecţie pe viu, printr-o pildă exemplară, asprele, exigentele condiţii ale răscumpărării fiecărui suflet în parte.” (Arhim. Benedict Ghiuş, Taina Răscumpărării în Imnografia Ortodoxă. Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1998, p. 145)

   Suferinţa în rugă şi bucurie în trăirea Crucii devine coparticipare la Patimile Mântuitorului. La patimile noastre Hristos devine copătimitor, iar martirii coparticipă astfel, la Patimile Lui, acceptând cu bucurie Suferinţa, Crucea, Jertfa, dar şi Învierea. 

   Acest suiş mistic, această culme a teologiei implică participarea martirului (ar trebui şi a fiecărui creştin) la Patimile, Crucea, Moartea şi Învierea Domnului nostru Hristos. Suferinţa mistică este o nouă revelare a Mântuitorului în cel care o acceptă. Aşadar, suferinţa dă naştere la o nouă existenţă, cea mistică, punând lângă Jertfa lui Hristos, prinosul jertfei martirice.

   Jertfa este nobleţea divină a sufletului creştinului pătimitor.

   Adevărul, Dreptatea, Libertatea, Iubirea consfinţesc nobleţea Jertfei dumnezeieşti: „Gândiţi-vă la Hristos. Ce a păstrat Hristos pentru El Însuşi? Nimic. A dat totul. S-a jertfit şi se jertfeşte mereu pentru noi toţi. Ne dă dragostea Sa şi ia păcatele noastre.” (Cuviosul Paisie Aghiorâtul, Cuvinte Duhovniceşti. Vol. V. Patimi şi Virtuţi.Trad. din lb. greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu. Schitul Lacu-Sf. Munte Athos. Ed. Evanghelismos, Bucureşti-2007, p. 249)

    Întru această Suferinţă, Pătimire, Cruce şi Înviere stau destinele tuturor Mucenicilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor lui Dumnezeu, deasupra urii iudaice.

   Această ură talmudică s-a pecetluit şi s-a pus ca piatră a răzbunării rabino-sioniste mai înverşunat ca oriunde peste Mormântul milenar al neamului nostru. Au uitat însă cei răi, saducheii şi fariseii de minunea celei de a  „Treia zi.”

   Dacoromânul creştin-ortodox are de trăit şi de apărat cu preţul vieţii sale moştenirea a două mari Moşii: Glia străbună şi Cerul Înaintaşilor săi. Altfel spus: identitatea naţională (naţionalismul-creştin) şi cea spirituală (Ortodoxia-Biserica lui Hristos): „Pe plan socio-istoric, erodarea identităţii de sine transformă ţările în teritorii şi popoarele în populaţii, iar persoanele în simpli indivizi (eventual buni de aservit, de manipulat propagandistic, de dispreţuit). În numeroase cazuri, agresarea identităţii spirituale duce la reacţii de apărare active şi consecvente. Este bine cunoscut faptul că, de-a lungul istoriei lor religioase, românii au dat şiruri lungi de martiri proveniţi din toate straturile societăţii, care au preferat să moară decât să se dezică de valorile Ortodoxiei. E bine cunoscut şi faptul că, după cel de-al doilea război mondial, împotriva modelului social şi politic pe care Kominternul a dorit să-l impună în România, cei mai activi potrivnici ai structurilor politice şi administrative aduse de ocupanţii străini au preferat să lupte, cu arma în mână, în munţi şi în alte regiuni, decât să se supună. Mulţi din ei şi-au dat viaţa pentru apărarea identităţii noastre naţionale.” (Prof. Univ. Dr. Mihail Diaconescu, Teologia ortodoxă şi arta cuvântului. Introducere în teoria literaturii. III. Genul dramatic. Receptarea operei literare. Doxologia, Iaşi-2013, p. 276)

   În Zilele Patimilor Sale, părăsit, neajutorat, năpăstuit, zdrobit şi nefericit, Mântuitorul a trăit cea mai cumplită umilire şi suferinţă din întreaga omenire: „Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea, mai duşmăneşte tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat, profanat, ca Iisus Hristos. Nu numai cei care-L răstigneau urlau şi blestemau, nu doar un popor se desfăta la privirea durerilor Lui fizice şi morale, ci o lume întreagă, de atunci şi până astăzi, a găsit în osânda şi în moartea Lui o plăcere, o satisfacţie, un sentiment ca de dreptate şi de putere a ei împotriva <<blasfematorului>> şi <<înşelătorului Aceluia>>, cum îl numeau cu ipocrizie cei ce L-au dat spre chinuire şi moarte.” (Profesor Teodor M. Popescu, Meditaţii Teologice.Vol. I. Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor-1997, p. 28)

   Suferinţa suferinţelor lui Iisus Hristos n-a fost cauzată atât de Patimile Sale, pregătite dincolo de orice închipuire de iudeo-farisei, ci de Urmarea Suferinţei Crucii Lui mistico- milenare susţinută de Autoritatea eclesiastică prin prezentarea greşită, prin distorsiunea faptului istoric de necontestat, prin afirmaţia gratuită, cu aplomb, cu chimvale până la saturaţie a melodiei favorite a clerului creştin, cum că:  <<Iisus a fost evreu>>.

   Clerul creştin a făcut deliberat din această afirmaţie o constantă, dar şi o psihoză. Toate izvoarele contemporane, toate sursele istorice confirmă până în secolul al XVIII-lea, că Iisus Hristos a fost cunoscut ca <<Iudean>> (as a Judean) şi Însuşi Iisus s-a referit la Sine ca un Iudean (as a „Judean”) şi nu ca <<evreu>> (and not as a „Jew”) (vezi Noul Testament, în ediţiile: Wiclif sau Wickliff (1380), Tyndale (1525), Coverdale (1535), Geneva (1540-1557), Rheims (1582), King James (1604-1611). Palestina, veche denumire biblică a Provinciei pelasgo-trace din Orientul Mijlociu, în timpul vieţii pământene a lui Iisus se numea Iudaea. Mult mai târziu în epoca modernă va apare şi cuvântul evreu (Jew): „Este un fapt de necontestat că cuvântul „Jew” (evreu) nu a existat până în anul 1775. Înainte de 1775 cuvântul „Jew” nu a existat în nici o limbă. Cuvântul „Jew” a fost introdus în engleză pentru prima dată în secolul al 18-lea când Sheridan l-a folosit la piesa sa „The Rivals” (Rivalii), II, I, „She shall have a skin like a mummy, and the beard like a Jew” (Ea trebuie să aibă o piele ca o mumie şi o barbă ca un „Jew” (evreu)... La Iisus se referă pentru prima dată ca „aşa zis evreu” (socalled Jew) în Noul Testament în secolul al XVIII-lea în traducerea ediţiei din secolul al 14-lea, când a fost pentru prima dată tradus Noul Testament în limba engleză. Istoria cuvântului Jew în limba engleză nu lasă nici o îndoială că Jew-ul din secolul al 18-lea este contractarea şi coruperea cuvântului latin Iudaeus găsit în ediţia „Vulgară” în limba latină a Sf. Ieronim. Asupra acestui lucru nu este îndoială... <<Jew>>, singura lui implicaţie, deducţie şi aluzie a fost cel de „Judean”. Acest aşa-zis <<înţeles secundar>> al cuvântului „Jew” nu are nici o relaţie cu înţelesul original al cuvântului „Jew”. Este o greşită şi tendenţioasă prezentare... Înţelesul secundar al cuvintelor adesea devin înţelesul acceptat în general, care la origine aveau un cu totul alt înţeles... Acceptarea în general astăzi, aproape fără excepţie, al <<înţelesului secundar>> al cuvântului „Jew” este fabricat din patru teorii, care constau în afirmarea că un aşa-zis sau autoproclamat „Jew”- (evreu) este:

1.    O persoană care astăzi practică religia aşa-zisă „Iudaică” (Judaism).

2.    O persoană care pretinde c-ar aparţine unui grup rasial asociat cu semiţii din antichitate.

3.    O persoană care este descendentă directă a naţiunii antice care a trăit în Palestina în perioada istoriei biblice.

4.    O persoană binecuvântată de Dumnezeu cu deosebite caracteristici culturale care au fost refuzate altor grupuri rasiale, religioase sau naţionale. Toate aceste patru calităţi desigur însumate într-una singură. (all rolled into one)... A pretinde că <<Iisus a fost evreu>> (Jesus was  a Jew) în sensul că în cursul vieţii sale Iisus a profesat şi a practicat cultul religios cunoscut şi practicat sub numele modern de <<Iudaism>>, este o falsitate şi o ficţiune de cea mai infamantă natură. Dacă pentru a fi fost atunci sau a fi fost acum un aşa-zis sau auto-proclamat <<evreu>> practicarea <<Iudaismului>> a fost şi este o condiţie, atunci cu siguranţă că Iisus nu a fost un aşa-zis <<evreu>>. Iisus nu putea suferi şi a denunţat cultul religios practicat în Iudea în timpul vieţii Sale şi care este cunoscut şi practicat azi sub numele de Iudaism. Acest cult religios atunci a fost cunoscut sub numele de <<Fariseism>> ” (Benjamin H. Freedman, Bătălia pentru Adevăr Două întrebări tulburătoare A FOST EVREU IISUS?SUNT SEMIŢI EVREII DE AZI? ADEVĂRUL DESPRE KHAZARI Romanian Historical Studies Traian Golea 901 N.E. 14 th Avenue. Apt. 601 Hallandale. Florida 33009.U.S.A. Ed. Elisavaros 1996, p. 22-33)

   Directorul Seminarului Teologic Evreesc al Americii, supranumit „Vaticanul Iudaismului”, Rabinul Louis Finkelstein, în prefaţa faimoasei sale lucrări: The Pharisees, The The Sociological Background of Their Faith’ (Fariseii: Fondul sociologic al credinţei lor) afirmă la pagina XXI: „Judaismul... Fariseismul devine Talmudism, Talmudismul devine Rabinism medieval şi Rabinismul medieval devine Rabinism modern. De-a lungul acestor schimbări de nume... spiritul vechi al Fariseismului a supravieţuit neschimbat... Din Palestina în Babilonia, din Babilonia în Africa de Nord, Italia, Spania, Franţa, Germania; şi de aici în Polonia, Rusia şi Europa de Răsărit, în general pe unde anticul Fariseism a cutreerat... demonstrează importanţa care se ataşează Fariseismului ca o mişcare religioasă.”

   De fapt, Rabinul Finkelstein confirmă lucrarea Rabinilor Adolf Moses şi H.G. Enlow: <<Iahvism, and Other Discourses, publicată de Louisville Section of the Council of Jewish Women, în 1903, în care se afirmă: „Printre nenumăratele nenorociri care au căzut peste el (Fariseism)... cea mai gravă în consecinţe este numele de Judaism. Mai rău decât atât, Evreii ei înşişi au ajuns să-şi boteze religia Judaism, dar nici în vremea biblică, nici în cea post-biblică, nici în cea talmudică şi nici în vremurile de mai târziu, termenul de Iudaism nu a fost auzit... Biblia vorbeşte de religie ca <<Torath Yahve>>, instrucţiunile sau legea morală dezvoltată de Jahve... în alte locuri... ca <<Yirath Yahve>>, teama sau reverenţa lui Yahve. Acestea şi încă alte numiri au continuat pentru multă vreme să prezinte religia... Pentru a o distinge de Creştinism şi de Islam, filosofii evrei au desemnat-o câteodată ca credinţa sau religia evreilor. A fost Flaviu Iosif cel care a scris, la cererea grecilor şi Romanilor, care a făcut cuvântul Iudaism, pentru a înfrunta Helenismul... prin Helenism înţelegându-se civilizaţie, limbă cuprinzătoare, poezie, religie, artă, ştiinţă, maniere, obiceiuri, instituţii care s-au răsfirat din Grecia, patria lor originară, peste regiuni întinse din Europa, Asia şi Africa. Creştinii zeloşi au adoptat termenul... Evreii ei înşişi, care l-au detestat intens pe trădătorul Iosif, s-au abţinut de la a citi lucrările lui Iosif. De atunci cuvântul Iudaism, creat de Iosif, a rămas absolut necunoscut Evreilor. A fost doar în timpurile relativ recente, când evreii au devenit familiari cu literatura creştină, că ei au început să numească religia lor Iudaism.”

  Aşadar, Iudaismul de astăzi este de fapt Fariseismul antic bazat exclusiv pe Talmud, sancţionat moral de Iisus Hristos-Fiul lui Dumnezeu şi al Fecioarei MARIA în Iudea: „Talmudul pe timpul lui Iisus a fost <<Magna Charta>>, <<Declaraţia de Independenţă>>, <<Constituţia>> şi <<Legea Drepturilor Civice>>, toate într-una pentru cei care practicau Fariseismul... Talmudul astăzi ocupă relativ aceeaşi poziţie pentru cei care profesează iudaismul.” (Benjamin H. Freedman, Bătălia pentru Adevăr Două întrebări tulburătoare A FOST EVREU IISUS?..., op. cit. p. 35)

   Rolul pe care Talmudul îl joacă în Judaism cum este practicat acum este stabilit oficial de către Director of the Interreligios Activities of The North American Jewish Committee şi Preşedinte al „The Jewish Chaplains Association of the Armed Forces of the United States”-Rabinul Moris N. Kertzer, care a scris faimosul articol: <<What is a Jew? (Ce este un evreu?), în Look Magazine din 7 Iunie 1952, evaluând pentru Iudaismul de azi semnificaţia Talmudului:  „Talmudismul constă din 63 de cărţi care cuprind scrieri cu conţinut legal, etic şi istoric ale rabinilor antici. Au fost editate în decurs de cinci secole după naşterea lui Iisus. Este un compendiu de legi şi înţelepciune. Este codul legal care formează baza legii religioase a Evreilor şi este manualul folosit pentru instruirea rabinilor.”

  „Evreul antisemit”, devenit un creştin catolic practicant Benjamin Freedman în scrisoarea de referinţă asupra doctrinei şi dogmei Adevărului revelat, adresată Dr-ului David Goldstein, la 10 Octombrie 1954, New York City, N. Y., autoritate mondială în domeniul respectiv, atrage atenţia asupra afirmaţiilor gratuite, fără nonşalanţă, fără... susţinute de rabinul Moris N. Kertzer: „De la naşterea lui Iisus şi până azi nu au fost înregistrate mai multe insulte, mai josnice şi mai vicioase batjocuri la adresa lui Iisus, a creştinilor şi a credinţei creştine din partea cuiva oriunde şi oricând decât le veţi găsi între copertele infamelor „63 de volume” care sunt „codul care formează baza legilor religioase evreeşti”, cât şi „manualul folosit la instruirea rabinilor”. Caracterul explicit şi implicit nereligios şi implicaţiile conţinutului lor vă vor deschide ochii mai mult ca oricând. Talmudul îl batjocoreşte pe Iisus, pe creştini, credinţa creştină şi moştenirea lor culturală şi spirituală de o valoare de neestimat într-un mod atât de înjositor ca niciodată înainte de scrierea Talmudului şi după completarea lui în secolul al V-lea. Trebuie să scuzaţi limbajul murdar, indecent, şi obscen pe care-l veţi întâlni în aceste citate luate verbatim din traducerea nescurtată şi oficială a Talmudului în limba engleză. Vă rog să fiţi pregătit pentru surpriză.” (Benjamin H. Freedman, Bătălia pentru Adevăr Două întrebări tulburătoare A FOST EVREU IISUS?..., op. cit. p. 37)

   Împotriva tuturor relelor, tuturor duşmanilor, tuturor acuzatorilor, tuturor batjocoritorilor, tuturor tăgăduitorilor, tuturor ereziilor, tuturor falsităţilor şi distorsiunilor fabricate din toate vremurile, împotriva şi deasupra tuturor Iudaismelor şi Fariseismelor, stă veşnic Crucea biruinţei creştine: ÎNVIEREA LUI IISUS HRISTOS!

   Parcă mai viu şi mai prezent, parcă de-apururi flutură Jertfa neamului Dacoromân, pe care se preling continuu Lacrimile de Sânge ale Noilor Sfinţi, Mărturisitori şi Mucenici din temniţele şi închisorile carlisto-comuniste.

   În toate temniţele, închisorile şi lagărele româneşti, de fapt Ţara întreagă devenise o Închisoare a Fiilor ei, au existat un Sinedriu-acuzator şi mai multe, un Ana şi un Caiafa şi mai mulţi, un Iuda şi mai mulţi, o Săptămână a Patimilor, o Golgotă, o Cruce, acuzatori, defăimători, profanatori, torţionari, ucigaşi, gloată figurantă bolnavă de plăcere..., dar mulţi, foarte mulţi martiri, mărturisitori şi sfinţi suind cu bucurie în nimbul Învierii Domnului şi a lor.

   În Patimile şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos s-a sălăşluit şi Mii dintre marii martiri ai Neamului nostru, care la rându-i au întrupat în jertfa lor sfântă generaţii de eroi, de martiri, de mărturisitori şi de sfinţi.

   „Mi-i tristă această noapte, cu zornăit de fiare/ m-apasă ca o piatră trecutul izgonit/ Vin amintiri din vreme şi calde ca un soare/ Vin să-mi aducă linişti din Templu zăvorât / În cuşca unei dube ce duce viaţa mea/ Smeritu-mi trup se-nclină ca-n albe primăveri: / Puterile-mi sleite de aşteptare grea/ Mi-adun, să mă-nsoţească în noaptea de-nvieri.// Strâmtoarea-năbuşită mă ţine pironit/ Stau nemişcat în rugă, tristeţile-mi supun/ Desprins ca dintr-un cleşte în drumul meu cernit/ Plutesc parcă aevea cu cântecul străbun.// Mă leagănă-oboseala, îmi dă mereu târcol/ Lăuntric o lumină îmi curge ca un şopot/ Aleargă trenu-n noapte cu şuiere în gol/ Fărâmiţând în aer fâşii subţiri de clopot.// Când temnicerul mişcă vizeta, mohorât/ O undă străvezie cătuşele-mi aprind/ Învăluind în umbră în <<cuşcă>> surghiunit/ Eu chem în preajma morţii şi raze mă cuprind.// E noapte Învierii. Trăiesc fără să fiu.../ Închise ca-ntr-un mormânt cu sânger strop cu strop./ Ard dincolo de mine lumini până târziu/ Când eu cobor în Zarca şi-n bezne iar mă-ngrop.” (Petru C.Baciu, Noaptea de Înviere. Compusă în 25 Aprilie 1976, în duba securităţii pe drumul de la închisoarea Rahova spre Zarca Aiudului. Răstigniri ascunse –mărturii- Editura Fundaţiei Culturale <<Buna Vestire>>, Bucureşti-2004, p. 332)  

    

   Noaptea Albă a Învierii Domnului este marele Răsărit al luminii harice pogorât peste sufletul aflat în dumnezeiasca Sărbătoare.

   Tuturor prietenilor dragi de oriunde, din inimă şi din suflet vă cânt cu emoţie serafică:

    HRISTOS A ÎNVIAT !

                                     GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   Miercurea Mare +27 Aprilie 2016. Brusturi-Neamţ-Dacoromânia.