Zilele culturale ale Bârladului

Zilele culturale ale Bârladului

Victor Ion  Popa - Artistul și criticul plastic, Album realizat de Cătălin Andrei  Teodoru la Editura Sfera Bârlad, 2015, după un an de la lansare

-Victor Ion Popa – un multicultural care trăiește visând-

Cu un “Cuvânt înainte” de mare profesionist, semnat de C. D. Zeletin, președintele  de Onoare al Academiei Bârlădene,  ne  este prezentată “personalitatea cea mai importantă ce s-a format în sânul Societății literar artistice “Academia Bârlădeană” care la 1 mai 2015 a împlinit 100 de ani, “personalitatea cea mai fascinantă, cea mai sensibilă, cea mai fecundă și cea mai felurită în manifestările artistice”, pe cel care „rămâne una din cele dintâi figuri renascentiste, în sensul universalității, ale artei românești – ca poet, prozator, dramaturg, biograf, desenator, pictor sculptor, regizor și actor, director de scenă și profesor de conservator, director de teatru și creator (unul dintre primii) de scenarii radiofonice, jurnalist, plăsmuitor de formule  noi în teatru și în exprimarea artistică a vieții sătești, dar și tehnician multiplu obsedat de reveria leonardescă a zborului”, pe cel ce „a uluit contemporanii prin câte a putut să înfăptuiască într-o viață de om, și aceea scurtă...”. Profesorul, doctoral, literatul, academicianul C.D. Zeletin  aduce elogii și mai tânărului confrate Cătălin-Andrei Teodoru, originar de prin părțile unde s-a născut și a copilărit artistul, - în satul Văleni vecin cu Dodeștii lui Victor Ion Popa -  care, “preluându-i gândul, un vis de o viață pentru alcătuirea unui Album care să arate, prin grația peniței ori a creionului, harul neobișnuit și imensa opera de plastician a lui Victor Ion Popa”, reușita lucrare de față.

“Sensibil și prompt”, tânărul i-a preluat ideea, spune C.D. Zeletin, și „după ani buni de muncă în biblioteci, arhive, muzee, colecții etc., a izbutit să adune, cu o tenacitate calmă și cu o apreciabilă ușurință de a se mișca în aria subiectului, ceea ce părea ireversibil risipit și care, iată, se prezintă astăzi, la centenarul Academiei Bârlădene, ca o reconfortantă surpriză”, pentru „oricine va deschide tomul acesta va trăi aceleași satisfacții și va simți bătaia aripilor de înălțime ale lui Victor Ion Popa”.

Intitulat Victor Ion Popa – Artistul și criticul plastic, Albumul, realizat la Editura Sfera, Bârlad, 2015, spuneam, este mai mult, ni-l prezintă pe cel omagiat ca pe un multicultural, munca de arhivar a realizatorului, completându-l pe inițiator, cu succes.Tomul cu cele aproape 800 de pagini, structuarat, cum poate și-ar fi dorit și artistul, selecția fiind colectivă, autor și inițiator,  cum precizează prefațatorul și adunătorul materialului etalat, mai întâi informații despre ce este Academia Bârlădeană la 100 de ani,  critici, autocritici, confesiuni, aminiri, despre Amfitrion, prezentarea acestuia lângă alți corifei ai artei – N.N. Tonitza, maestrul Vlahuță, poetul G. Tutoveanu, folcloristul Tudor Pamfile și părintele Toma Chiricuță, făuritorii Academiei locale, dar și Bârladul, ca Târg al năpastelor atunci, prin 1932, cu Notă despre autor – consăteanul lui Victor Ion Popa, după care, caratele, opera multilateralului: Victor Ion Popa- Autoportrete; Victor Ion Popa – văzut de alți artiști, și tot așa, același, cu...portrete, p. 163; desene, p. 553; caricaturi, p. 603; sculpturi-caricatură, p. 683; Varia, p. 687, desfășurătorul incluzind și utilul Indice de nume, p.743, Editura reținând și prezentând pe cei care, cu generozitatea momentului, au sprijinit publicarea Albumului cu ocazia Centenarului Academiei Bârlădene, 1915-2015.

„Domnul Victor Ion Popa este zidar, croitor, mașinist, electrician, pictor, scenograf, director de scenă, comitet de lectură și deseori dactilografă. Mai era foarte rar: om care-și aduce aminte că, la capitolul foame și somn, e falit. La capitolul muncă, însă, adaugă un imens capital scontat din maladia autosacrificării – indiferent dacă sacrificiul era sau nu înțeles și prețuit. Așadar: sacrificiu cu aureolă...”, scrie George Mihail Zamfirescu, în „Mărturii în contemporanietate”, p.31.

Cele spuse în „Mărturia” de sus erau însăși spusele artistului care într-o scrisoare către prietenul său S. Albu (Saul Weismann), secretar  de redacție la ”Cuvântul,”  îi vorbea despre munca sa de caricaturist pentru portretizarea celor  40 de redactori care la 5 noiembrie 1933 scoteau numărul festiv cu 100 de pagini: „am lucrat noaptea ca un bezmetic. În clipa când îți scriu este șapte seara și eu n-am dormit în ultimele 48 de ore decât trei ceasuri: două ieri și unul astăzi înainte de masă”.

Un portret al lui Victor Ion Popa, făcut de Vasile Damaschin, alt membru al Academiei Bârlădene, găsit de autorul Albumului și pus în el, p.42, are darul să ne uimească cu privire la persoana și fizicul său: “…Victor Ion  Popa  nu era o figură care să fie remarcată: mic de statură, subțirel, rămas un provincial în îmbrăcăminte, rezervat, pe care îl descopereai mai târziu. Ca și în autoportretul publicat în Istoria literaturii române de G. Călinescu, desenul din pagina 702, lucrat foarte lejer în peniță de Victor Ion Popa în genul său puțin obișnuit, scriitorul apare cu un obraz subțire, de adolescent, mai curând feminin, cu pistrui aurii, care în anii din urmă devenise fragil. Avea ochi blânzi, cuminți, cărora abia mai pe urmă le descopereai febrilitatea. Dincolo de zâmbetul liniștit se ascundea o energie capabilă de acțiuni impetuoase, stimulatoare pentru cei din jurul său, incandescență de arc voltaic. Era generos, nepretențios și avea o singură perseverență: de a munci fără măsură”.

…”L-am cunoscut îndată după sosirea lui în București, la sfârșitul Primului Război Mondial, ca pe unul dintre tinerii porniți pe drumul spinos al artei… Purta costumul cu reminiscențe militare al demobilizaților, împreună cu amintirea multelor încercări ale războiului și, deocamdată, se arăta în cafeneaua literară a vremii însoțit de marile lui mape de desenator, pe care le îmbogățea cu spirituale caricaturi, executate din colțul mesei. Finețea grafiilor lui, pătrunderea psihologică, umorul lui, ar fi putut impune ele singure personalitatea artistică a lui Victor Ion Popa”, scrie Tudor Vianu în Contemporanul la 15 martie  1957, referindu-se la Take, Ianke și Cadâr.

…”Parcă-l văd schițând încet, elegant, gândind și sorbind tacticos din cafea. Nu se repezea în linii nervos să scoată forma șarjată din fuga condeiului. Era un cerebral. Contura  și apoi privea încrețind fruntea. Revenea la noi linii la fel de tacticos așternute pe hârtie, ca la început. Lucra mult din memorie, spunea că în felul acesta artistul are concretizate toate formele caracteristice, fără să îngreuneze. …Era omul conștiincios, nu adăuga nimic dar nici nu-ți lua. Caracteristicile  erau bazate totdeauna pe adevărul anatomic; niciodată nu așeza o cută a feței, sau ochiul, decât acolo unde anatomic era permis. Îmbrăcămintea  avea falduri și croială după toate regulile artei; în desenele colorate se observă aproape și calitatea stofei din care sunt lucrate, iar cureaua are cataramă și zâmbocul respectiv…

Desenele lui Victor Ion Popa ne arată pe omul de gust, de mare talent și putere de muncă”, este părerea lui Silvian Ionescu în “Victor Ion Popa, caricaturist, în Bis.Arta-Teatru-Cinema-Muzică”, București, 6 aprilie 1946, p. 5.

“Îl văd la o masă de lucru din stejar afumat, în fața unei scrumiere ticsite de mucuri, cu ceașca de cafea plină lângă un termos imens. În încăperea cât o chilioară – situată în spatele scenei – cu pereții acoperiți de afișe, de schițe, cu rafturile gemând de cărți, un om cu fruntea înaltă și brăzdată se plimbă nervos, își adună gândurile risipite, le ordonează și - fulgerător - le transcrie. Este mereu într-o febră a creației care nu cunoaște răgaz, este mereu într-o afirmare  a fecundității care nu cunoaște odihnă”, îl dibuie din aduceri aminte Radu Beligan în Contemporanul din 25 martie 1966. 

„Mă pricepeam oarecum și în pictură. Chiar nu știu cum de n-am ajuns pictor. Călătoream  și eu cu șevaletul prin insule, țări și orașe. Dar afurisitul de teatru m-a prins pentru totdeauna. Stau pe scenă, înghit praful și ascult prostiile actorilor zi de zi, noapte de noapte. Sunt o otravă care mă va ucide, dar nu știi cât îmi place să o beau până la fund”, se identifică Victor Ion Popa prin gura lui Octavian Moșescu, Vitralii, Editura Litera, București, 1971, pp. 83-86.

            -Cum te poți ocupa în același timp de teatru, de roman, de pictură și de desen?, l-a întrebat Vivian Bell (Ionel Jianu), căruia  i-a răspuns:

           - Fiecare îndeletnicire se realizează pe rând, după nevoi pe care nu sunt stăpân. Când mă ocup de teatru, nu mai pot face altceva. Așa,  am juns la roman pentru că nu mai puteam face teatru. Eu am muncit și niciodată n-am știut ce e vacanța. Mă odihnesc schimbându-mi ocupațiile. După ce scriu, îmi găsesc odihna în desen. Și pe urmă iar revin la manuscrise. Nu pot să stau degeaba.

          “…Pe lângă fotografierea în grup a personalului redacțional, s-a apelat la Victor Ion Popa să facă și desene-caricaturi ale redactorilor, el fiind unul din cei mai talentați artiști ai timpului, în acest gen. A fost o muncă grea. Zile de-a rândul Victor Ion Popa a trebuit să stea la pândă în redacție ca să-i “prindă”pe cei peste 40 de oameni ale căror “capete” să le creioneze și apoi să le definitiveze. Iar Victor Ion Popa nefiind numai pictor, ci și om de teatru, a fost un chin –cum reiese , de altfel și din scrisoarea de care s-a pomenit – până a izbutit să-și ducă munca la realizarea atâtor zeci de figuri, la bun sfârșit”, descria travaliul secretarul redacției S. Albu, p.40 din Album.

“O cruntă boală l-a răpus, în plină maturitate creatoare, atunci când cele dintâi fire albe începuseră să i se arate la tâmple. Dar scurta lui viață s-a desfășurat cu o arzătoare intensitate, într-un pur climat de artă”, spunea Irina Răchițeanu, în “Mic îndreptar de teatru”, Ediție îngrijită de Virgil Petrovici, Editura Eminescu, București, 1977, de care se folosește Cătălin-Andrei Teodoru, p.50.

Tot Irina Răchițeanu este persoana care, spune C.D. Zeletin în „Cuvânt înainte”, a dezvăluit ceea ce  în acei ani de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial a fost o mare lovitură morală pentru cel care conducea trupa și Instituția teatrală, personalul din subordine, dovedind opacitate, ignoranță și prostie până la îngâmfare, răspunzând unor manipulări, au ieșit în fața teatrului, demonstrând împotriva lui, cu lozinci pe care scria „Moarte lui Victor Ion Popa!”, incident care, credem și noi, a contribuit la crearea premiselor bolii care avea să-i grăbească sfârșitul.

„Un cancer de natură traumatică, provenind dintr-un  accident de automobil, a pus brusc capăt vieții creatoare de viață...” a scris Ion Valentin Anestin, manuscris, Biblioteca Națională a României.

„Mult mi-au chinuit

Biata mea făptură,

Unii cu iubire,

Ceilalți cu ură.

Mi-au înveninat

Tot ce-am dus la gură,

Unii cu iubire.

Ceilalți cu ură...

Dar ce m-a zdrobit

Mai fără măsură

N-avea nici iubire,

N-a avut nici ură”.

(Cântul XLVII din Cartea Cântecelor de Heinrich Heine, tălmăcire de Victor Ion Popa, „Cântecele mele...”, Postume, Editura Boema, București,1946, p. 117).

„Pironit de boală, între crizele nemiloase și câte un suspin de dor pentru tot ce însemna teatru, artă, frumos, lua creionul și din fugă, din câteva linii sau câteva rânduri, dă viață: o caricatură, un articol, o schiță”, Violeta Arghirescu, p. 51.

Vezi Victor Ion Popa, autoportret caricatural înfățișând cu o ironie amară chinurile îndurate în ultimele săptămâni de viață, pagina 133 din Album, lucrare regăsită și în Victor Ion Popa, Scrieri despre Teatru, Ediție îngrijită de Vicu Mîndra și Sorin Popa, Editura Meridiane București, 1969, pacientul  cu tot felul de seringi în dânsul.

“Cu blocul pe genunchi, cu mâna galbenă și uscată, desena din memorie pe cei care îi erau dragi, sau schița cu umor scena ducerii lui în sala de operație și, dacă era prea obosit când vreun prieten venea să-l vadă, cerea blocul cu un gest și cu un zâmbet satisfăcut; și din filă în filă se înșirau liniile visurilor lui, în planurile amănunțite ale casei de la Izvoare, ori în zeci și zeci de tipuri, în care ar fi trăit cândva măști vii pentru actorii conduși de geniul lui regizoral.

Victor Ion Popa (...) a murit visând”. (Mircea Ștefănescu, Victor Ion Popa a murit visând, în Bis. Arta-Teatru-Cinema-Muzica, IV,151, București, 6 aprilie 1946, p. 5; vezi și Victor Ion Popa, p. 134, autoportret  caricatural înfățișând întoarcerea sa de la sanatoriu, vlăguit de boală, sprijinit de soția sa  Maria Mohor, de unicul fiu, Sorin, și de soacra sa, Sabina Mohor).

„Visează !

Aripa  luminii s-a strâns

Și pasărea vieții pe valul nopții legănând

Se înfrățește cu zeul stâns

Însăgetându-l cu o vrajă, o năzuință, ori un gând.

Visează !

Deasupra cerul – pajiște divină – a-nflorit.

Noaptea singură și vastă plânge lacrimi tremurate de lumină.

Visează !

Praful muncii, asudul  vieții: truda, s-au potolit.

Toate drumurile duc mai afund, duc mai departe;

În negură capetele și le-au adâncit

Și cel din urmă ochiu de lumină

Clipește mai tare, mai îmbietor, mai curat

Și orice depărtare

E atât de mare

Că trupul rămas fără putere, lasă numai sufletul și gândul

Să bată sporul apelor vieții întrecându-l.

Visează !

Totul doarme și se călește pentru mâne,

Pentru un dor, o nebunie, ori o pâne.

Tu vrei să prinzi săgeata vremii din zbor,

Să străpungi inima morții –

Odihnește-ți și tu obositul gând

Năzuind, dorind, visând.

Visează!

N-ai săgeată în inimă, ai visul;

Pe piept n-ai zale, ai visul;

N-ai coif, n-ai lance, n-ai arcuri, n-ai cal,

Ai visul, visul, visul...

Călește-l în para fiecărui amurg mai tare,

Rotunjește-l ascute-l, fă-l nebiruit!

Închipuirea de eri e viața de mâne

Când crezi în ce ai închipuit

Și din toată lupta pentru un dor, o nebunie, ori o pâne

Mâne,

Doar visul rămâne.

Visează!

(Victor Ion Popa, „Cântecele mele...” Postume, Ed. Boema, București, 1946, pp. 41-42)

„Era un moldovean blând și bun. Bunătatea lui ieșea din vorbele potolite pe care le rostea. Bârlădean. Pe fața lui se citea liniștea sufletului și o înțelegere binevoitoare pentru cei cu care discuta sau lucra. Se pare că moldovenismul  care-l ducea cu el, Victor Ion Popa – pe care l-am cunoscut încă din liceu – a voit să-l pună – după propria mărturisire – în piesa Mușcata din fereastră”, susținea George V. Bumbești, p 33.

„Bunătatea  mea e slăbiciunea mea. Dar nu sunt slab fiindcă sunt bun, sunt bun fiindcă sunt slab” („Un om îndurerat. Nuvele și povestiri” de Victor Ion Popa, Ediție îngrijită de Sorin Popa, Editura „Cartea Românească”, București, 1973, p. 25).

                                                  Ion N. Oprea