Învierea Domnului şi apartenenţa noastră

Pr. Prof. dr. Theodor Damian

Învierea Domnului şi apartenenţa noastră

 Motto: Iar Toma a zis…”Domnul Meu

şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28)

Uimirea lui Toma la arătarea Domnului înviat din morţi a trecut de la experienţa personală a copleşitoarei întâlniri la o experienţă colectivă, ea devenind uimirea unei lumi întregi în faţa inexplicabilului.

Când spunem şi noi, ca şi Toma, ”Domnul Meu” ne referim la Iisus ca ”Dominus”, Stăpânul Cel ce domină, stăpâneşte. Când la cuvântul ”Domnul” mai adăugăm şi cuvântul ”Dumnezeu”, e şi mai clar că vorbim despre Stăpânul a toate, făcătorul cerului şi al pământului, iar în cazul lui Iisus, mai precis, de Logosul divin întrupat în istorie, Cel prin care toate s-au făcut, aşa cum afirmă Sfântul Ioan Teologul în prologul Evangheliei sale.

Deci dacă Stăpânul a toate a înviat, înseamnă că a murit. Ca Dumnezeu să învie parcă te poţi aştepta câtă vreme El poate face orice minune. Dar ca Dumnezeu să moară, aici înţelegerea se blochează. Stăm în uimire chiar dacă ştim că ”atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unicul Său Fiu L-a dat pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3,16).

Să facă Dumnezeu un asemenea gest total, de neimaginat, pentru mine, pentru noi? Chiar dacă ştim că noi suntem prietenii lui (Ioan 15, 14) şi că ”nu există dragoste mai mare decât ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13), totuşi, în mintea noastră stăruie întrebarea psalmistului în cel mai adânc sens al acesteia: ”Ce este omul că-Ţi aminteşti de el, sau fiul omului că-l cercetezi?” (Psalm 8, 4), în timp ce conştientizăm distanţa dintre Creator şi creatură, în principiu, iar în fapt distanţa dintre cine este Dumnezeu şi cine sunt eu, muritorul,  nevrednicul, păcătosul.

Nu poţi decât să stai mut în faţa faptelor împlinite, moartea şi Învierea Domnului, orice explicaţie fiind insuficientă pentru a ne scoate din starea de copleşire; vorba unei expresii din cântările liturgice: „a pricepe mintea nu poate”.

Şi totuşi! Învierea ne este dată în dar. După aducerea omului de la nefiinţă la fiinţă, odată cu împodobirea lui cu chipul divin, Învierea Domnului este cel mai mare dar făcut omului în istoria sa existenţială. Ea deschide porţile veşniciei şi devine pod între viaţa pământească şi cea a împărăţiei divine.

Una dintre marile veşti aduse de Înviere este aceea că deşi am căzut de la faţa lui Dumnezeu, Părintele ceresc nu ne-a dezmoştenit, nici nu s-a dezis de noi; de aceea Iisus Mântuitorul ne lansează chemarea: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii!” (Matei 25, 34), chemare constant valabilă pentru tot cel ce crede.

Învierea Domnului echivalează cu o nouă creaţie, ca în cazul lui Lazăr cel mort de patru zile şi care a fost înviat de Domnul Hristos. Deci trupul mort, ţărâna, a auzit chemarea Domnului:”Lazăre, vino afară! Şi s-a însufleţit, supunându-se cuvântului Celui Prea Înalt şi amintind de faptul că „prin El toate s-au făcut şi nimic din ce s-a făcut, fără El nu s-a făcut”(Ioan 1, 3).

Iată-L, aşadar, pe Făcătorul a toate acţionând în istorie, umblând printre oameni şi mai apoi, ca punct culminant al activităţii Sale pământeşti, murind şi înviind a treia zi, pentru a demonstra că moartea nu este ţinta, finalul existenţei umane, că moartea nu e atotputernică şi definitivă, că poate fi depăşită, înfrântă, că noi nu suntem făcuţi pentru a muri, ci pentru a moşteni Împărăţia veşnicei comuniuni cu Dumnezeu.

Învierea Domnului este o invitaţie de a merge mai la adânc, aşa cum le-a spus Iisus ucenicilor Săi să facă, atunci când, pescuind toată noaptea, nu au prins nimic (Luca 5, 1-11). Apoi, ascultând de sfatul Mântuitorului, au prins peşte de se scufundau corăbiile. În cazul nostru, Învierea ne invită să trecem de la sălăşluirea în coajă la trăirea în miez, în adânc, ea fiind adâncul şi punctul culminant al credinţei noastre şi al mântuirii, fapt pentru care Sfântul Apostol Pavel precizează cu deosebit accent:”Dacă nu credeţi că Iisus a înviat, zadarnică este şi predica noastră şi credinţa voastră (I Cor. 15, 14).

Învierea lui Hristos ni-L redescoperă pe Dumnezeu ca fiind Stăpânul şi Domnul, cum am spus la început, singurul care are putere asupra vieţii şi asupra morţii şi care ne pune într-un dialog nemijlocit cu Dumnezeu, înnoind sensul apartenenţei noastre originare, autentice şi redirecţionându-l, spre adevărata relaţie.

Când Dumnezeu vorbeşte în porunca întâia a Decalogului zicând:”Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine” (Ieşire 20, 2-3), cuvântul “tău” indică adresare directă şi apartenenţă clară. Noi suntem ai Domnului, Dumnezeu este al nostru. Acest lucru este confirmat din generaţie în generaţie în tot Vechiul şi Noul Testament şi până azi, într-un fel, culminând cu strigătul Sfântului Apostol Toma copleşit de uimire şi bucurie:”Domnul meu şi Dumnezeul meu!”(Ioan 20, 28).

Cât este de frumos şi de semnificativ să constatăm că la adresarea lui Dumnezeu către om la începuturi:”Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău”..., aflându-ne în interiorul Învierii lui Hristos, dovedind că am auzit şi înţeles porunca, Îi răspundem: „Că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim”, aşa cum cântăm la slujba Învierii (Cântare din canonul Învierii).

Deci cum ne însuşim Învierea Domnului? Trăind întru El prin credinţă fierbinte şi fermă: „Cel ce crede-n Mine, chiar de va muri, viu va fi”(Ioan 11, 25) ne asigură Mântuitorul cu făgăduinţă.

Suntem chemaţi, deci, să ne centrăm viaţa pe Învierea Domnului, să trăim cu faţa spre Înviere, înaintând spre ea încredinţaţi fiind că astfel ne împlinim menirea existenţială autentică.

Aşadar, cu credinţa înnoită de Învierea Domnului, aşa mergem spre Împărăţie, lăudând pe Dumnezeu şi îndemnându-i şi pe alţii să ni se alăture, după cum glăsuieşte cântarea canonului Învierii: „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învieri a lui Hristos!”

Hristos a înviat!

Cu adevărat a înviat!

Sfintele Paşti 2016, New York