duminică, 1 mai 2016

DACISMUL





DACISMUL  IN  OPERA  LUI  EMINESCU

    Intr-o zi Eminescu îi spune prietenului său, cosmopolitul Vasile Pogor : „Citește istoria neamului românesc pentru a a avea o mai justă privire asupra destinului său”. Această cerință-reproș venea din adâncul celui care s-a contopit cu neamul  încă din copilărie . Prin larga și profunda lectură a documentelor istorice Eminescu ajunsese deja la esența spirituală a dacienilor, adunată în sacerdotul și legislatorul său,atunci unic în lume - Zamolxe. Numele său apare prima dată în poemul-durere “Strigoii”, acea poveste lungă a regelui avar Arald, îndrăgostit de o prințesă dacă, aflată pe patul morții, unde, în suferința lui, îl descoperă pe acest semizeu sub for-ma „Zamolxe - sămânță de lumină“ . In poezia-rugă, numită chiar “Rugăciunea unui dac”,Eminescu se contopește cu strămoșul său,adresându-se Atoatefăcăto-rului, recunoscându-l ca fiind „moartea morții și învierea vieții”. Aici se vede cre-dința autorului dac asupra cosmogoniei și mai ales a înțelegerii ortodoxe a genezei și a tuturor celor zece porunci, prin care dacul, ajuns învins de puterea romană, ce-rând ca „nimeni de dânsul și n-aibe milă”,dar “să-l binecuvânteze pe cel ce îl imp-ilă“. Uitat, nefiresc de repede, ca nume din istorie,dacianul  zice în poemul-rugăci-une: ”Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,/ Până ce-oiu simți că ochiu-mi de lacrimi este sec”, părând că și-a pierdut sensul, dar nu și ființa. „Astfel, numai, Pă-rinte, eu pot să-ți mulțumesc,/ Că tu mi-ai dat în lume puterea să trăiesc”.  Nu se cunosc documentele din istoriografia lumii europene, prin care să aflăm  cum s-au numit strămoșii noștri după plecarea romanilor în acei o mie de ani de istorie necu-noscută, știm numai că peste anul 1300 , în notările cronicarilor, numele de dac nu mai apare. Mai mult decât atât, un cronicar moldav, cu date primite de la  studiile lui puține de la Lemberg, s-a apucat să scrie că „de la Râm ne tragem”,de unde a plecat eroarea de a ne numi romani, cu introducerea â-ului slav în chiar inima cuvântului. Aceasta nu ne-a împiedecat cu nimic să rămânem noi înșine ca neam  pe același pământ  al celor mai vechi locuitori ai lui. Ființa spirituală, înăuntrul dacianului a rămas viu și este pururi în urmații urmașilor noștri. Tăria lui Decebal, înțelepciunea lui Zamolxe, marea putere fizică și statală a uriașului Burebista, ne-au dat dârzenia să trecem neatinși înlăuntru prin marele foc al experimentului marxist prin care s-a încercat desfințarea noastră ca neam, prin care rușii sovietizați au crezut că a venit vremea să ne îngenunche, după atâtea încercări istorice nereușite. Experiența rezistenței de 165 de ani sub sandaua romană ne-a ajutat să nu cădem sub cizma de iuft ruso-sovietică și prin ceea ce ne-a insuflat înăuntru Eminescu.  In poemul  « Memento mori » vedem lupta inegală dar deosebit de rezistentă în fața cohortelor romane. Peste cinci ani i-a trebuit celui mai mare strateg militar al momentului, împăratul Traian, să poată spune  ușurat : « L-am învins pe cel care părea de neînvins ». Ne întrebăm de ce oare dacii liberi, rămași stăpâni pe 86 la sută din teritoriu neocupat de cohortele romane nu și-au păstrat numele. și tocmai din spațiul rămas mereu liber, să apară aserțiunea cronicarului Grigore Ureche, care excact  « după ureche » să se apuce să ne dea numele tocmai al ocupanților vrăș-mași. Dar tot de aici vine Eminescu, cel care socotește că dacii sunt strămoșii lui inconfundabili,pentru care dacismul a fost o temă  predilectă a multor opere ale sale, ceea ce la nici un alt poet nu s-a arătat . Poemele  « Sarmis » ,  « Povestea Dochiei și ursitoarele » , « Mitologicale » ,  « Mușatin și codrul » ,  « Gemenii » ,  « Mureșan » ,   « Odin și poetul » ,  dar mai ales marele poem filozofic  « Memento mori », cu subtitlul său  « Panorama deșertăciunilor », arată preocuparea specială față de istoria noastră sfântă. Tăria strămoșilor și modul lor de a fi și de a lupta o relevă în capodopera națională  « Scrisoarea III-a », unde demnitatea și spiritul de luptă pentru apărarea «sărăciei, a nevoilor și neamul» este ridicat la rang de absolut.
   Acum, la trecerea celor 162 de ani de la nașterea sa, se cuvine să revedem esența acestui poem-scrisoare prin care dialogul dintre un sultan emfatic și « moșnegul »   domn al Țării Românești este magistral, în desfășurarea lui literară. Descrierea luptei este mai cinemaografică decât imaginația celui mai meșter scenarist. Vedem aici priceperea dacienilor în organizarea luptei și vâltoarea în care țăranii deveniți oșteni, se reped asupra dușmanului, obligându-ne mereu să ne apărăm prin singura formă victorioasă care este atacul. « Ce mai freamat, ce mai zbucium », Începe poetul. « Codrii clocotind de zgomot și de arme și de bucium ./ Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,/ Mii de coifuri lucitoare ies din umbra –ntunecoasă./ Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn/ Și în caii lor sălbateci bat cu șeile de lemn./ Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,/ Lănci scânteie lungi în soare,arcuri se întind în vânt…/ Risipite se împrăștie a dușmanului șiraguri/ Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, /Ca potop ce prăpădește, ca o mare tulburată./Peste-n ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./ Acea grindină-oțelită în spre Dunăre o mînă,/Iar în urma lor se-ntrinde falnic armia română.” Vedem aici,în altă vreme, cum dacii au rămas aceiași care așa i-au primit și pe romani. Prin această sctriere Eminescu a avut o descătușare artistică, după care, întorcîndu-se la prezentul său, a avut o concluzie amară : «  De-așa vremi se-nvredniciră (doar) cronicarii și rapsozii ,/Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și Irozii” .Premoniția marelui creator, privind zilele noastre, ne surprinde cutre-murător : « Au prezentul nu ni-i mare ? N-o să-mi dea ce o să cer ?/ N-o să aflu într-ai noștri vreun falnic juvaer ?? Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelei ? (Golden Blitz) N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți/ In apauzele grele a canaliei de uliți ?/ Paglicari în ale țării care joacă ca pe funii,/Măști cu toate de renume în comedia minciunii ?/ Au de patrie, virtute nu vorbește (democrat) liberalul,/ De ai crede că viața e curată ca cristalul ?/ Nici nu crezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,/ Ce își râde de-aste vorbe, îngânându-le pe ele./ Vezi colo pe urâciune, fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget ;/ Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,/ La tovarășii săi spune veninoasele nimicuri./Tot pe buzea-avânt virtute, iar în ei monedă calpă,/ Quintesență de mizerii de la creștet până-n talpă./ Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,/ Iși aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…/ Toate mutrele acestea sunt pretinse de Roman,/ Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian./ Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi,/ Să ajungă-a fi stăpână și pe țară și pe noi ?.../ Incât fomfii și flearii, găgăuții și gușații,/Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații ? »...                             
 Da, mărite domn Mihai...Ăștia sunt urmașii Romei...Și nu noi, sub greul trai...
      Țiganii au fost denumiți oficial rromi, (și pretind că doar ei vin de la Roma), maghiarii susțin că sunt secui, (cu țara lor, în chiar inima țării noastre), care au miniștri la București. Câțiva din foștii mai ieri miniștri, dintre „canaliile de uliți”, au deja vile pe Coasta de Azur. „Acolo v-ați pus averea, tinerețile la stos.../ Ce a scos din voi apusul, când nimic nu e de scos?” Urmăresc și acum, exact ca atunci...”Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă,/ Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă./Azi când fraza lustruită nu ne mai poate înșela,/Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu e așa?!...Virtutea - o nerozie. Geniul? o nefericire... Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici./ Din trecutul de mărire v-ar privi cel ult ironici”.
     Invocarea lui Țepeș, pentru ordine și decență, nu se mai poate deoarece au făcut din el un vampir, care a speriat apusul cinematografic, iar ultimul monarh, ținut de Dumnezeu s-atingă 90 de ani, este admis într-un țarc, în poziția „oficială” de „om al lui Stalin”,cel care „a vândut țara rușilor” , tocmai celor care l-au alungat de pe tron. Măria Sa a rămas ca si Neamul - demn și neclintit în tăria dacienilor. Așa cum am rămas cu toți în jurul simbolului existenței noastre milenare, poetul național Mihai Eminescu, nelipsit din nici o casă a dacienilor de pretutindeni.
                   Traian Bădulescu – Șuțeanu


SARA  PE  DEAL
Sara pe deal buciumul sună cu jale.
Turmele-l urc’, stele le scapără -n cale,
Apele plâng clar isvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.
Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi  pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.
Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi casele-n lună ridică.
Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere mumură-n stână.
Și osteniți, oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! În curând satul în vale-amuțește,
Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbește:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-voiu cât îmi ești dragă.
Ne-om răzima capetele-unul de altul
Și surâzând vom adormi sub înaltul
Vechiul salcâm.- Astfel de noapte  bogată,
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu