DACISMUL IN
OPERA LUI EMINESCU
Intr-o zi
Eminescu îi spune prietenului său, cosmopolitul Vasile Pogor : „Citește istoria neamului românesc pentru a
a avea o mai justă privire asupra destinului său”. Această cerință-reproș venea din adâncul celui care s-a
contopit cu neamul încă din copilărie .
Prin larga și profunda lectură a documentelor istorice Eminescu ajunsese deja
la esența spirituală a dacienilor, adunată în sacerdotul și legislatorul
său,atunci unic în lume - Zamolxe. Numele său apare prima dată în poemul-durere
“Strigoii”, acea poveste lungă a regelui avar Arald, îndrăgostit de o prințesă
dacă, aflată pe patul morții, unde, în suferința lui, îl descoperă pe acest
semizeu sub for-ma „Zamolxe - sămânță de
lumină“ . In poezia-rugă, numită chiar “Rugăciunea unui dac”,Eminescu se
contopește cu strămoșul său,adresându-se Atoatefăcăto-rului, recunoscându-l ca
fiind „moartea morții și învierea vieții”.
Aici se vede cre-dința autorului dac asupra cosmogoniei și mai ales a
înțelegerii ortodoxe a genezei și a tuturor celor zece porunci, prin care
dacul, ajuns învins de puterea romană, ce-rând ca „nimeni de dânsul și n-aibe milă”,dar “să-l binecuvânteze pe cel ce îl imp-ilă“. Uitat, nefiresc de
repede, ca nume din istorie,dacianul
zice în poemul-rugăci-une: ”Gonit
de toată lumea prin anii mei să trec,/ Până ce-oiu simți că ochiu-mi de lacrimi este sec”, părând că și-a
pierdut sensul, dar nu și ființa.
„Astfel, numai, Pă-rinte, eu pot să-ți mulțumesc,/ Că tu mi-ai dat în lume
puterea să trăiesc”. Nu se cunosc
documentele din istoriografia lumii europene, prin care să aflăm cum s-au numit strămoșii noștri după plecarea
romanilor în acei o mie de ani de istorie
necu-noscută, știm numai că peste anul 1300 , în notările cronicarilor,
numele de dac nu mai apare. Mai mult decât atât, un cronicar moldav, cu
date primite de la studiile lui puține de la Lemberg, s-a apucat
să scrie că „de la Râm ne tragem”,de
unde a plecat eroarea de a ne numi romani,
cu introducerea â-ului slav în chiar
inima cuvântului. Aceasta nu ne-a împiedecat cu nimic să rămânem noi înșine ca
neam pe același pământ al celor mai vechi locuitori ai lui. Ființa
spirituală, înăuntrul dacianului a rămas viu și este pururi în urmații
urmașilor noștri. Tăria lui Decebal, înțelepciunea lui Zamolxe, marea putere
fizică și statală a uriașului Burebista, ne-au dat dârzenia să trecem neatinși
înlăuntru prin marele foc al experimentului marxist prin care s-a încercat
desfințarea noastră ca neam, prin care rușii sovietizați au crezut că a venit
vremea să ne îngenunche, după atâtea încercări istorice nereușite. Experiența
rezistenței de 165 de ani sub sandaua romană ne-a ajutat să nu cădem sub cizma
de iuft ruso-sovietică și prin ceea ce ne-a insuflat înăuntru Eminescu. In poemul
« Memento mori » vedem lupta inegală dar deosebit de
rezistentă în fața cohortelor romane. Peste cinci ani i-a trebuit celui mai
mare strateg militar al momentului, împăratul Traian, să poată spune ușurat : « L-am învins pe cel care părea de neînvins ». Ne întrebăm de ce
oare dacii liberi, rămași stăpâni pe 86 la sută din teritoriu neocupat de
cohortele romane nu și-au păstrat numele. și tocmai din spațiul rămas mereu
liber, să apară aserțiunea cronicarului Grigore Ureche, care excact « după ureche » să se apuce să ne
dea numele tocmai al ocupanților vrăș-mași. Dar tot de aici vine Eminescu, cel
care socotește că dacii sunt strămoșii
lui inconfundabili,pentru care dacismul a fost o temă predilectă a multor opere ale sale, ceea ce
la nici un alt poet nu s-a arătat . Poemele
« Sarmis » ,
« Povestea Dochiei și ursitoarele » ,
« Mitologicale » ,
« Mușatin și codrul » ,
« Gemenii » , « Mureșan »
, « Odin și poetul » , dar mai ales marele poem filozofic « Memento mori », cu subtitlul său « Panorama deșertăciunilor », arată
preocuparea specială față de istoria noastră sfântă. Tăria strămoșilor și modul
lor de a fi și de a lupta o relevă în capodopera națională « Scrisoarea III-a », unde
demnitatea și spiritul de luptă pentru apărarea «sărăciei, a nevoilor și
neamul» este ridicat la rang de absolut.
Acum, la
trecerea celor 162 de ani de la nașterea sa, se cuvine să revedem esența acestui
poem-scrisoare prin care dialogul dintre un sultan emfatic și
« moșnegul » domn al Țării
Românești este magistral, în desfășurarea lui literară. Descrierea luptei este
mai cinemaografică decât imaginația celui mai meșter scenarist. Vedem aici
priceperea dacienilor în organizarea luptei și vâltoarea în care țăranii
deveniți oșteni, se reped asupra dușmanului, obligându-ne mereu să ne apărăm
prin singura formă victorioasă care este atacul.
« Ce mai freamat, ce mai
zbucium », Începe poetul.
« Codrii clocotind de zgomot și de arme și de bucium ./ Iar la
poala lui cea verde mii de capete pletoase,/ Mii de coifuri lucitoare ies din
umbra –ntunecoasă./ Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn/ Și în caii
lor sălbateci bat cu șeile de lemn./ Pe copite iau în fugă fața negrului
pământ,/ Lănci scânteie lungi în soare,arcuri se întind în vânt…/ Risipite se
împrăștie a dușmanului șiraguri/ Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării
steaguri, /Ca potop ce prăpădește, ca o mare tulburată./Peste-n ceas păgânătatea
e ca pleava vânturată./ Acea grindină-oțelită în spre Dunăre o mînă,/Iar în
urma lor se-ntrinde falnic armia română.” Vedem aici,în altă vreme, cum dacii
au rămas aceiași care așa i-au primit și pe romani. Prin această sctriere
Eminescu a avut o descătușare artistică, după care, întorcîndu-se la prezentul
său, a avut o concluzie amară :
« De-așa vremi se-nvredniciră (doar) cronicarii și rapsozii ,/Veacul
nostru ni-l umplură saltimbancii și Irozii” .Premoniția marelui
creator, privind zilele noastre, ne surprinde cutre-murător : « Au prezentul nu ni-i mare ? N-o să-mi
dea ce o să cer ?/ N-o să aflu într-ai noștri vreun falnic juvaer ??
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelei ? (Golden Blitz) N-avem oameni ce se luptă cu
retoricele suliți/ In apauzele grele a canaliei de uliți ?/ Paglicari în
ale țării care joacă ca pe funii,/Măști cu toate de renume în comedia
minciunii ?/ Au de patrie, virtute nu vorbește (democrat) liberalul,/ De ai crede că viața e
curată ca cristalul ?/ Nici nu crezi că înainte-ți stă un stâlp de
cafenele,/ Ce își râde de-aste vorbe, îngânându-le pe ele./ Vezi colo pe
urâciune, fără suflet, fără cuget,/ Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și
buget ;/ Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,/ La tovarășii
săi spune veninoasele nimicuri./Tot pe buzea-avânt virtute, iar în ei monedă
calpă,/ Quintesență de mizerii de la creștet până-n talpă./ Și deasupra
tuturora, oastea să și-o recunoască,/ Iși aruncă pocitura bulbucații ochi de
broască…/ Toate mutrele acestea sunt pretinse de Roman,/ Toată greco-bulgărimea
e nepoata lui Traian./ Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi,/ Să
ajungă-a fi stăpână și pe țară și pe noi ?.../ Incât fomfii și flearii,
găgăuții și gușații,/Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații ? »...
Da, mărite domn Mihai...Ăștia sunt urmașii
Romei...Și nu noi, sub greul trai...
Țiganii
au fost denumiți oficial rromi, (și
pretind că doar ei vin de la Roma),
maghiarii susțin că sunt secui, (cu
țara lor, în chiar inima țării
noastre), care au miniștri la
București. Câțiva din foștii mai ieri miniștri, dintre „canaliile de uliți”, au
deja vile pe Coasta de Azur. „Acolo v-ați
pus averea, tinerețile la stos.../ Ce a scos din voi apusul, când nimic nu e de scos?” Urmăresc și
acum, exact ca atunci...”Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă,/ Numai banul îl
vânează și câștigul fără
muncă./Azi când fraza lustruită nu ne mai poate înșela,/Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu e
așa?!...Virtutea - o nerozie. Geniul? o nefericire... Dar lăsați
măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici./ Din trecutul de mărire v-ar
privi cel ult ironici”.
Invocarea
lui Țepeș, pentru ordine și decență, nu se mai poate deoarece au făcut din el
un vampir, care a speriat apusul
cinematografic, iar ultimul monarh, ținut de Dumnezeu s-atingă 90 de ani, este
admis într-un țarc, în poziția „oficială” de „om al lui Stalin”,cel care „a
vândut țara rușilor” , tocmai celor care l-au alungat de pe tron. Măria Sa a
rămas ca si Neamul - demn și neclintit
în tăria dacienilor. Așa cum am rămas cu toți în jurul simbolului existenței
noastre milenare, poetul național Mihai Eminescu, nelipsit din nici o casă a
dacienilor de pretutindeni.
Traian Bădulescu – Șuțeanu
SARA PE
DEAL
Sara
pe deal buciumul sună cu jale.
Turmele-l
urc’, stele le scapără -n cale,
Apele
plâng clar isvorând în fântâne;
Sub
un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.
Luna
pe cer trece-așa sfântă și clară,
Ochii
tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele
nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul
de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.
Nourii
curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine
vechi casele-n lună ridică.
Scârțâie-n
vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i
în fum, fluiere mumură-n stână.
Și
osteniți, oameni cu coasa-n spinare
Vin
de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul
vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul
meu arde-n iubire ca para.
Ah!
În curând satul în vale-amuțește,
Ah!
În curând pasu-mi spre tine grăbește:
Lângă
salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore
întregi spune-ți-voiu cât îmi ești dragă.
Ne-om
răzima capetele-unul de altul
Și
surâzând vom adormi sub înaltul
Vechiul
salcâm.- Astfel de noapte bogată,
Cine
pe ea n-ar da viața lui toată?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu