“Doamne/ o să-mi crească aripi?”

“Doamne/ o să-mi crească aripi?” “Pasăre în devenire” – Maria Cernegura - Editura SemnE 2015

Cu Maria Cernegura am interacționat în mediul virtual, acum ceva timp, când a lansat un apel către autorii de poezie de a-i trimite cărți pentru o activitate ce vizează domeniul său de activitate, psihologia. Pe lângă faptul că mi-a plătit cărțile trimise, am primit în dar și cartea sa de debut “Pasăre în devenire” apărută în 2015 la Editura SemnE având un „Cuvânt de întâmpinare” scris de Florentin Popescu, redactor șef al revistei „Bucureștiul literar și artistic”,  intitulat „Călătorind pe o libelulă albastră”. Poeta a debutat în prestigioasa revistă, Bucureștiul Literar si Artistic.  Volumul mai sus amintit s-a bucurat de cronici scrise de Ion Roșioru, Mihai Merticaru, Florin Costinescu, Florentin Popescu și a obținut câteva premii la concursuri de poezie.

Pe lângă truda scrierii poemelor, Maria Cernegura s-a ocupat meticulous de aspectul cărții făcând-o să fie deosebită, să pară veche, prețioasă, rezultând un adevărat obiect de lux. Caracterele folosite la scris, coperțile cartonate, învelitoarea personalizată, hârtia de foarte bună calitate parfumată, toate acestea te îndeamnă la lectură și desigur te face să devii prieten al acestei cărți.

“Maria Cernegura,/  născută și crescută/  în zarea muntelui Cernegura,/  la poalele dealului Cârloman,/ pe strada Florilor din cartiereul Țărăncuța,/ la o aruncătură de băț de pârâul Borzoghean, dincolo de cimitirul Eternitatea,/ fica lui Maria și a lui Vasile,/ oameni adesea prea cuminți și la locul lor./ De profesie doctor de suflete./’- așa se prezintă autoarea acestui volum de versuri ce prin aspect dar și prin conținut, promite! 

Poemul ce dă titlul cărții m-a dus cu gândul la locul copilăriei mele, la nucul patriarhal pe care l-am asemănat atunci, cu o casă. Se pare că acest arbore, simbolizând masculinitarea și rezistență la intemperiile vieții i-au fost izvor de inspirație poetei, „Și-au curs cuvintele sub nuc/ pe lângă izvoare/ pe firul de iarbă înrourat/ sub luna stinsă/ pe colinele dealului/ pe străzile copilăriei”, ( Pasăre în devenire).

În poemele acestui volum vom întâlni referiri la arborele nuc, simbol al axei lumii. Având forma creerului, miezul de nucă poate fi asemănat cu miezul creației. Este copacul pe care îl întâlnim în toate grădinile mai mari, el nefiind plantat de om de cele mai multe ori, ci răsărit dintr-un fruct scăpat din ciocul unei păsări. Cele mai puternice simboluri pe care nucul ni le oferă sunt sexualitatea și masculinitatea.

În poezia din acest volum este o permanentă căutare de sine, într-un „stejar bătrân”, în „seva lui”,  în „miresmele”, “esențe”, în “brumele toamnei”. Între poetă și elementele naturi este o relație strânsă aproape idilică. “Pădure așteaptă-mă mâine/ n-o să mai întârzii, ai să vezi/ mâine va fi reântâlnirea/” (Așteaptă-mă). 

În inima sa există un spațiu liber pe care l-ar oferi unei inimi pereche, dar „cer seriozitate maximă/ și fără risc seismic”(Anunț). Maria Cernegura, ca orice poet aspiră spre o iubire ancestrală, ea și el,  „spre miezul nopții/ am devenit lumini pe cer”(Eu și el), ridicând-o până la cer și apoi scufundând-o în adâncul oceanului, pentru a umple întreg universul cu ei, deveniți un singur trup , “doi lujeri de liană înlănțuiți”.

În spatele acestei poezii ce curge ca o apă limpede și molcomă e o abandonare de sine, o lăsare în voia lui Dumnezeu, “facă-se voia Ta”, (așa cum spunem noi creștinii în rugăciunea „Tatăl nostru”), o primire a toate natural, aproape fără nici o tulburare.

Și iarăși iubitul este chemat sub nuc, acolo unde „plouă” și „nimic nu se-ntâmplă/ se simte/ iubite/”( Sub nuc plouă, iubite). Cuminte,  ca un copil ascultător poeta se învinovățește emoționându-și cititorul pentru “deranjul” pe care o ploaie de vară o face în cer, „Eu am făcut deranjul?”

După ce ne viersuiește despre cumințenia adolescentină face o mărturisire oarecum șocantă: „Aș vrea să mă trateze ca pe o piți de Dorobanți/ să-mi cumpere șirag de perle”, ori “Ah! Ce dor îmi e să fiu altcineva” (Din jurnalul unei adolescente), asemănându-se astfel cu oricare femeie ce se vrea frivolă, dar care adeseori rămâne în corsetul unor principii morale autoimpuse sau dobândite prin educație ori prin religie.

Este o poezie de iubire izvorâtă din preaplinul unui suflet sensibil, adolescentin, ce curge firesc, muzical, frumos. “Iubite”sau “Rugăciune” sunt poeme ce ar suna foarte bine pe muzica, versurile având o muzicalitate remarcabilă: “Te porți ca și cum n-am muri niciodată/ ca și cum… noaptea n-ar fi pe pamânt/ ca și cum clipa n-ar trece îndată/ și iubirea/ n-ar fi/ dar sfânt/”(Iubite).

Maria Cernegura crede că în fiecare om exista ceva frumos de la naștere, iar zborul reprezintă curajul de a se manifesta conform aspirațiilor sale. „E o pasăre în zbatere/ lovindu-se de gratiile coliviei/ din îmbrățișarea coastelor se luptă să iasă/ lovind cu aripile frânte/ lovind/ dac-aș fi putut să deschid sternul/ i-aș fi dat drumul/ să-și ia zborul./”( Puls).

Legată de locurile copilăriei, petrecute frumos în simbioză cu natura generoasă, această poetă acum urbană își trage izvoarele limpezi ale inspirației, din câmpiile înverzite ori din nopțile cu “lună luniță/ ca o aluniță”, “lună lunișoară/ ca o tămâioară/”, din mirosul frunzelor de nuc ori din freamătul mestecenilor, dar mai ales din codru! „M-aș ascunde în desișul pădurii,/ printre crengi uscate,/ m-aș aciui/ ca o ciută fugărită de glonț/ încolăcindu-mă în juru-mi/ mi-aș acoperi fața cu părul/ m-aș face una cu frunzele,/ una cu viețuitoarele speriate/ una cu lutul reavăn/ cu zăpada căzută/ cu liniștea.../una cu pădurea/”.  (Una cu pădurea).

Volumul se încheie cu un frumos colind: “Colindă-ne Doamne/ fă bolta senină/ pătrunde-ne-n suflet/ adu-ne lumină/ Maria cea sfântă la noapte te-o naște/ în staul de vite pământul renaște/ la steaua cea sfântă cu toți ne-om petrece/ închină-ne Doamne/ în sfânta noapte rece/ ca mâine devreme creștini să ne naștem/ și raiul cu totul/ cu toți să-l cunoaștem/ cu lerui/ cu steaua/ cu crai/ și cu cerul/ prin neaua cea sfântă/ vestind adevărul/”. (Naște-mă Doamne)

Fară doar și poate, Maria Cernegura este o poetă, “Pasăre în devenire” așa cum se autointitulează, un spirit ales, discret dar convingător în acest volum de debut, ce te cucerește prin grija pentru cele mai mici detalii tehnice dar mai ales prin talentul cert pe care îl are.

“Doamne/ o să-mi crească aripi?”  Dacă răspunsul va fi da, îi urez încântată de viersul frumos, zbor lin spre cerul senin al împlinirii poetice.

Dorina Stoica / 2 mai 2016

E vremea iubirii

În grădina Icoanei

doi copaci se iubesc împletindu-şi crengile

unul e alb şi altul roz

cel roz e copleşit de iubire

întors cu totul spre cel alb care se lasă mai greu

vântul le dă şansa să se mângâie

Din frântura curajului

până-n pasul grăbit

din strânsoarea braţului

şi până-n ascuţimea cuvintelor

de la poarta sărutului

până-n căușul palmei

te iubesc eu pe tine.

Din îmbrăţişarea trăită

până-n vibraţia vocii

din seninul ochilor

până-n sprâncenele arcuite

de la valul de șoapte

până-n mătasea privirii

te iubesc eu pe tine.

...

dar şi mai mult.