Coridor în timp
Pe drumul cunoaşterii,
trecând prin abis,
Ier a pendulat o viaţă pe
muchia
dintre Dumnezeu şi lumea
de aici.
Un singur adevăr a
căutat, iubirea.
Îi plăcea să simtă
necuprinsul,
vorbea cu soarele,
cu stelele, cu cerul şi
luna,
avea viziuni,
imaginându-şi că norii
sunt îngeri.
Îl fascinau dansul
copacilor
în bataia vântului,
clocotul sau liniştea
naturii,
miresmele suave,
magia din mijlocul
furtunii.
Uimit asculta şoaptele
pădurii,
susurul apelor şi cântul
păsărilor.
Îi plăcea libertatea lor,
trecea, cântând, pe lânga
ele
şi, astfel, cădeau sau se
ridicau.
Se urca-n poduri să le
prindă,
le făcea capcane,
iar când se aşezau le
mângâia,
le privea mirat,
le simţea inima de parcă
le-ar fi sărit din piept,
tremurul şi teama din
priviri.
Odată liniştite le dădea
drumul
să zboare,
chiar dacă nu se mai
uitau înapoi.
Câtă iubire! Acolo i-a
rămas gustul!
Faţă în faţă cu el însuşi
- candoarea vieţii - ,
o străfulgerare
nesfârşită, parfum de iasomie,
val după val, clipă dupa
clipă, cufundat
în lumea de vis, ca
lumina căzută pe flori.
Parcă nimic nu era real,
trăia în altă lume.
Un copil a murit ca să se
nască un tânăr
şi-un tânăr ca să se
nască un adult,
viaţa învolburată
i-a fost revelată prin
lacrimi
mai curate decât roua
dimineţii,
deschizând, rând pe rând,
porţi nebănuite.
Un călător spre zările
albastre
şi
aripile desfăcute din el!
Viaţa e aşa cum se vede
prin ochii tăi,
totul trece
ca o briza uşoară
ce-ndepărtează paşii din
urmă.
Aşa va fi mereu,
fascinat de tot, contopit
cu absolutul!
Închis în carapacea
dorinţelor fără sens,
iluzii sunt toate, atâta
timp
cât alţii ne creează
cadrul! Tânjim după noi.
Cuvântu-şi începe tăcerea,
prin ea totul se naşte.
Un zâmbet aşezat pe faţa
lumii,
mai întâi a fost viaţa,
cu moartea se-ncheie
piesa ascunsă.
Să ne lăsăm dezgoliţi în
ploia târzie a iubirii!
Irina Lucia
Mihalca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu