Politică şi
vorbe din străbuni
Românii nu au avut niciodată şcoli renumite de politică. Nici astăzi nu par a
regreta. Mai mult, lipsa lor de consideraţie faţă de fenomenul politic e
surprinsă de proverbe şi zicători care ar înroşi hârtia. Regimul de dinainte de
’89 a resimţit acut în prima fază necesitatea unor asemenea instituţii mai ales
pentru a contracara influenţa moscovită a activiştilor instruiţi acolo dar şi
pentru a inaugura cu mândrie stahanovistă o linie roşie proprie, un curent
autohton, un fel de stalinism al nostru. Cu toate acestea, mai toţi profesorii
de la Ştefan Gheorghiu aveau doar studii sovietice. După revoluţie, în loc să
se pornească de la zero invitându-se politologi celebri de la universităţile
lumii, dacă se poate, români, am asistat la o convertire peste noapte a
filosofilor şi economiştilor bolşevici în capitalişti sadea după principiul „la
vremuri noi, tot noi”, modă preluată rapid de celelalte sectoare. Mai ales
mass-media.
Revoluţionarii de la TV sau cine or fi fost ei s-au trezit pe 22 decembrie ’89, la ora prânzului, cu o ţară în fierbere care trebuia guvernată căci autoritatea comunistă intrase în disoluţie, mai laşă ca niciunde în spaţiul exsovietic. Mai întâi, au lăsat a se înţelege că nimeni nu are curajul să-şi asume puterea, chiar dacă în culise era mare înghesuială. Nu se cunoştea decât politica însuşită la învăţământul de partid cu care însă nu prea aveau spor. Ieşirea din impas a fost una tipic românească, dacă nu comică: finaliştii crosului spre TVR (liberă!) au zis că vor face ei o democraţie „originală”, dar în fapt au continuat-o pe cea arhicunoscută a „nobilelor idealuri întinate” de ştiţi dvs. cine, care a şi fost executat, fără mofturi juridice. Puţini s-au prins de rocadă.
Pe vreo câţiva, ajunşi mai târziu, realmente cu simţ, orientare şi pregătire politice, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, (nu uşor, s-ar mai putea adăuga câteva nume!), plecaţi prea devreme în câmp cu verdeaţă, nu-i credeau decât cei de o vârstă venerabilă sau cei ce se entuziasmau de tot ce era antebelic. Ceilalţi au ţinut-o una şi bună că n-au mâncat salam cu soia, plantă căutată azi cu înfrigurare, că „nimeni nu e profet în satul lui”, că „să nu te bagi în borşul altuia”, că „o fi având vecinul porumb frumos şi negru, dar nici cu al nostru nu ni-i ruşine, cât îi de mic, tot îi cu spic”, apoi „cu răbdarea treci marea”… şi aşa au mai sărit peste încă 20 de ani după ce trecuseră degeaba alţi 45. De, „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”! Aşa că s-au specializat în „a bărbieri ouă” şi „a face apa căpiţi”, sau în „a bate şaua ca să priceapă iapa” la talkshow.
Nu ne-au lipsit politicienii în majoritatea momentelor dificile. Pe mulţi îi admirăm ca statui morale: Kogălniceanu, Carp, Maiorescu, Delavrancea, unul din marii noştri oratori, Brătienii, Maniu, adevăraţi părinţi ai naţiunii, multe din ideile lor importante fiind aplicabile şi astăzi.
Adaptabili, cum sunt, „trestia care se îndoaie vântul niciodată nu o rupe”, concetăţenii noştri au ieşit în agora doar cu ce le-a convenit din înţelepciunea străbună a proverbelor, cu ce le-a fost mai uşor şi au pus în practică dictoane parţial înţelese ca: „adevărul umblă cu capul spart”, „cine spune adevărul umblă bătut ca mărul”, vezi cazul unor jurnalişti care scriau prea multe, iar altruismul l-au deprins din: „învaţă frizeria pe capul altuia”, „laudă fasolele, dar mănâncă numai carne”. Cinstea şi corectitudinea, respectarea cuvântului dat le-au interpretat în felul lor: „cei mici muncesc pentru cei mari, iar cei săraci, pentru cei bogaţi”, „vinde pielea ursului din pădure”, „o mână spală pe alta şi amândouă obrazul”, „zi ca popa şi fă cum te taie capul”; până şi justiţia, afirmă presa, o fac după zicerile de demult: „judecătorul e ca osia de car; cum o ungi, nu mai scârţâie”, „tâlharul cel mic e spânzurat, dar cel mare scapă”, „cine nu are dreptate acela plânge mai tare”, „nu da vrabia din mână pe cioara din par” etc.
Atât marea cât şi mica politică românească au la bază sfaturi celebre ca: „să te faci frate cu dracul până treci puntea”, „cotcodăceli multe, ouă puţine”, deşi unii zic că le prisosesc, „multe ştie, multe croieşte, dar nimic nu isprăveşte”, „nu se poate să umbli cu miere fără să-ţi lingi degetele”, „banul deschide uşile fără cheie” etc.
Rostul acestor rânduri este însă altul pentru că asemenea lucruri se spun şi se scriu demult. Ba chiar au devenit obositoare şi sâcâitoare. Ruşinos este că toate proverbele şi zicătorile citate au corespondente în engleză, franceză şi germană. Or mai fi având şi în altă parte. Cultura românească este la fel de valoroasă ca a lor. Însă aţi auzit domnia-voastră de asemenea fenomene de masă în civilizaţia lor politică? Noi nu. Întrebarea asupra cauzelor urmează firesc, iar răspunsul: nu ştim, nu vrem ori nu putem. Sau ne facem că.
Politicienii noştri se calcă pe picioare condamnând mânioşi corupţia, clientelismul şi migraţia de la un partid la altul, lipsa încrederii, a sincerităţii, a cinstei şi a onoarei, nerespectarea cuvântului dat, fără a învăţa nimic de la ceilalţi. Au scos legi multe. Cine să le şi aplice? Cine se împiedică de ele? O vorbă veche zice că sunt ca nişte bariere peste care sar leii, pe sub care se strecoară căţeii şi în care se izbesc boii. Tevatură grozavă! De, „butoiul gol face zgomot mare”! Rezultatele se văd. Spre disperarea noastră, acesta este tonul discuţiilor politice din ultima vreme. În loc de principii, seriozitate, de ţintirea binelui comun, „caii verzi pe pereţi”. Fără studii politice serioase, fără un program naţional de educare / formare a comportamentului civic, fără voinţă şi putinţă nu vom avea o clasă politică mai bună decât noi.
Petru Tomegea
Revoluţionarii de la TV sau cine or fi fost ei s-au trezit pe 22 decembrie ’89, la ora prânzului, cu o ţară în fierbere care trebuia guvernată căci autoritatea comunistă intrase în disoluţie, mai laşă ca niciunde în spaţiul exsovietic. Mai întâi, au lăsat a se înţelege că nimeni nu are curajul să-şi asume puterea, chiar dacă în culise era mare înghesuială. Nu se cunoştea decât politica însuşită la învăţământul de partid cu care însă nu prea aveau spor. Ieşirea din impas a fost una tipic românească, dacă nu comică: finaliştii crosului spre TVR (liberă!) au zis că vor face ei o democraţie „originală”, dar în fapt au continuat-o pe cea arhicunoscută a „nobilelor idealuri întinate” de ştiţi dvs. cine, care a şi fost executat, fără mofturi juridice. Puţini s-au prins de rocadă.
Pe vreo câţiva, ajunşi mai târziu, realmente cu simţ, orientare şi pregătire politice, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, (nu uşor, s-ar mai putea adăuga câteva nume!), plecaţi prea devreme în câmp cu verdeaţă, nu-i credeau decât cei de o vârstă venerabilă sau cei ce se entuziasmau de tot ce era antebelic. Ceilalţi au ţinut-o una şi bună că n-au mâncat salam cu soia, plantă căutată azi cu înfrigurare, că „nimeni nu e profet în satul lui”, că „să nu te bagi în borşul altuia”, că „o fi având vecinul porumb frumos şi negru, dar nici cu al nostru nu ni-i ruşine, cât îi de mic, tot îi cu spic”, apoi „cu răbdarea treci marea”… şi aşa au mai sărit peste încă 20 de ani după ce trecuseră degeaba alţi 45. De, „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”! Aşa că s-au specializat în „a bărbieri ouă” şi „a face apa căpiţi”, sau în „a bate şaua ca să priceapă iapa” la talkshow.
Nu ne-au lipsit politicienii în majoritatea momentelor dificile. Pe mulţi îi admirăm ca statui morale: Kogălniceanu, Carp, Maiorescu, Delavrancea, unul din marii noştri oratori, Brătienii, Maniu, adevăraţi părinţi ai naţiunii, multe din ideile lor importante fiind aplicabile şi astăzi.
Adaptabili, cum sunt, „trestia care se îndoaie vântul niciodată nu o rupe”, concetăţenii noştri au ieşit în agora doar cu ce le-a convenit din înţelepciunea străbună a proverbelor, cu ce le-a fost mai uşor şi au pus în practică dictoane parţial înţelese ca: „adevărul umblă cu capul spart”, „cine spune adevărul umblă bătut ca mărul”, vezi cazul unor jurnalişti care scriau prea multe, iar altruismul l-au deprins din: „învaţă frizeria pe capul altuia”, „laudă fasolele, dar mănâncă numai carne”. Cinstea şi corectitudinea, respectarea cuvântului dat le-au interpretat în felul lor: „cei mici muncesc pentru cei mari, iar cei săraci, pentru cei bogaţi”, „vinde pielea ursului din pădure”, „o mână spală pe alta şi amândouă obrazul”, „zi ca popa şi fă cum te taie capul”; până şi justiţia, afirmă presa, o fac după zicerile de demult: „judecătorul e ca osia de car; cum o ungi, nu mai scârţâie”, „tâlharul cel mic e spânzurat, dar cel mare scapă”, „cine nu are dreptate acela plânge mai tare”, „nu da vrabia din mână pe cioara din par” etc.
Atât marea cât şi mica politică românească au la bază sfaturi celebre ca: „să te faci frate cu dracul până treci puntea”, „cotcodăceli multe, ouă puţine”, deşi unii zic că le prisosesc, „multe ştie, multe croieşte, dar nimic nu isprăveşte”, „nu se poate să umbli cu miere fără să-ţi lingi degetele”, „banul deschide uşile fără cheie” etc.
Rostul acestor rânduri este însă altul pentru că asemenea lucruri se spun şi se scriu demult. Ba chiar au devenit obositoare şi sâcâitoare. Ruşinos este că toate proverbele şi zicătorile citate au corespondente în engleză, franceză şi germană. Or mai fi având şi în altă parte. Cultura românească este la fel de valoroasă ca a lor. Însă aţi auzit domnia-voastră de asemenea fenomene de masă în civilizaţia lor politică? Noi nu. Întrebarea asupra cauzelor urmează firesc, iar răspunsul: nu ştim, nu vrem ori nu putem. Sau ne facem că.
Politicienii noştri se calcă pe picioare condamnând mânioşi corupţia, clientelismul şi migraţia de la un partid la altul, lipsa încrederii, a sincerităţii, a cinstei şi a onoarei, nerespectarea cuvântului dat, fără a învăţa nimic de la ceilalţi. Au scos legi multe. Cine să le şi aplice? Cine se împiedică de ele? O vorbă veche zice că sunt ca nişte bariere peste care sar leii, pe sub care se strecoară căţeii şi în care se izbesc boii. Tevatură grozavă! De, „butoiul gol face zgomot mare”! Rezultatele se văd. Spre disperarea noastră, acesta este tonul discuţiilor politice din ultima vreme. În loc de principii, seriozitate, de ţintirea binelui comun, „caii verzi pe pereţi”. Fără studii politice serioase, fără un program naţional de educare / formare a comportamentului civic, fără voinţă şi putinţă nu vom avea o clasă politică mai bună decât noi.
Petru Tomegea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu