Orchestra
Undeva,
cândva, exista o ţară care se numea Muzicolandia. Bineînţeles că toţi cei care
trăiau acolo erau muzicieni. Hotărâseră ei ca ţara să fie condusă de o
orchestră aleasă în mod democratic. Odată aleasă, orchestra numea un dirijor,
şi, mă rog, toate celelalte roluri necesare în desfăşurarea unui concert.
Orchestra se alegea din 4 în 4 ani. Ca să poată candida la alegeri, muzicienii
trebuiau să se organizeze în grupuri muzicale care să propună o partitură. Apoi
partiturile erau votate de către toţi. Grupul care câştiga, organiza orchestra
şi împărţea rolurile, urmând ca 4 ani la rând să se cânte partitura lor.
De mai
mulţi ani alegerile erau câştigate când de grupul tromboniştilor, când de cel
al trompetiştilor. Adică cei care organizau orchestra şi alegeau dirijorul,
erau mereu ei, tromboniştii şi trompetiştii. Adică cei cu instrumentele de
suflat. Aveau ei grijă ca pe timpul mandatului lor, mulţi muzicieni să
beneficieze de trombe şi trompete la preţ redus, sau chiar gratis, aşa că, unii
pianişti sau violonişti, ca să poată intra în orchestră, se reprofilau pe
trombe sau pe trompete.
Anii treceau
şi muzica era aceeaşi. Lumea a cam început să se sature, iar ceilalţi
instrumentişti au început să protesteze. Însă tromboniştii şi trompetiştii le râdeau
în nas:
- Nicio
problemă, propuneţi voi partitura voastră şi dacă o să câştigaţi, organizaţi
voi orchestra şi vom cânta după partitura voastră.
Era însă o mică problemă.
Între timp dăduseră o lege care spunea cam aşa: ca să poată prezenta o partitură
proprie la alegeri, un grup trebuie să adune 25. 000 de semnături. Pentru
grupurile tromboniştilor şi trompetiştilor nu era o problemă, deoarece ei aveau
oameni peste tot de-acuma, şi reuşeau să adune câte semnături voiau fără
probleme, dar pentru ceilalţi era mult mai dificil. Şi totuşi, în ultimii ani,
pianiştii, violoniştii, percuţioniştii etc. au reuşit să se organizeze şi să
adune semnăturile necesare pt a prezenta o partitură proprie. Şi partitura lor
suna chiar foarte bine. Deja se zvonea că la alegerile care se apropiau, acest
nou grup cu noua lor partitură, aveau toate şansele să câştige. Tromboniştii şi
trompetiştii erau preocupaţi. Dar iată că, cel mai bătrân şi cel mai şiret
dealtfel dintre trombonişti, bătrânul Trombon, veni cu o idee:
- Schimbam
legea grupurilor, zise el. Să nu mai fie nevoie de 25 000 de semnături pentru a
se putea prezenta în alegeri o partitură, ajung doar 3 semnături!
Ceilalţi
trombonişti şi trompetişti săriră ca arşi:
- Cum, coane
Tromboane, în felul acesta ne vom trezi cu zeci de grupuri şi zeci de
partituri, adică vom avea mult mai multă concurenţă! Nu este o idee bună,
strigară ei în cor.
Dar bătrânul
Trombon, zâmbind ironic, le explică:
- Băi
fraierilor, în realitate numai de câştigat avem. Păi, dacă-i lăsăm pe ăştia să-şi
facă câte grupuri şi câte partituri vor, în momentul votului aşa vor şi vota,
adică fărâmiţat, câteva voturi la fiecare dintre partiturile lor. Iar noi, mai
mult sau mai puţin vom rămâne cu aceleaşi voturi din anii trecuţi. Dar dacă
ăştia se prezintă toţi cu un singur grup şi o singură partitură, s-a zis cu
noi.
Şi schimbară
legea. Şi, cum era de aşteptat, au început să apară zeci de grupuri, fiecare cu
partitura proprie. Nu-i vorbă, majoritatea erau partituri foarte valabile, dar
la vot s-a întâmplat exact cum prevăzuse bătrânul Trombon: niciunul dintre
noile grupuri nu a reuşit să adune voturi suficiente pentru a câştiga, deoarece
fiecare vota propria partitură. Bineînţeles că orchestra fu câştigată şi de
această dată de către trombonişti!
P.S. Undeva,
dincolo de graniţele Muzicolandiei, nişte tipi zâmbeau satisfăcuţi pe sub
mustăţi. Erau fabricanţii de instrumente muzicale.
Viorel Boldiş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu