Tinerii noștri între a fi ”frumoși și liberi” și
iubitor
de Neam
și Țară
”Teoriile sunt simple și necesare
pretexte ale
veșnicului fanatism și
nepieritorului sadism”
Nicolae Steinhartd
Viitorul și perenitatea unui neam este
întotdeauna și oriunde în lumea aceasta asigurată de generația tânără, iar sănătatea
lui fizică, morală și spirituală este garanția perpetuării vitalității și valorilor
neamului, a locului și rolului în istoria umanității pe care o națiune îl ocupă.
Se adaugă acestora, de ce nu, și speranța celor care, ajunși la vârsta
senectuții cu sentimentul că și-au împlinit rostul vieții, lasă în urmă o
zestre pe care generația următoare va trebui să o ducă mai departe.
Privind
în urmă și cercetând istoria noastră putem încerca un sentiment de mândrie când
constatăm că generația tânără a avut un rost meritoriu, cel puțin în două
momente cruciale ale evoluției noastre ca neam și țară. Primul moment a fost pe
la mijlocul secolului al XIX-lea, când generația pașoptistă își desăvârșea
opera de realizare a statului modern, iar al doilea moment a fost primul război
mondial, când generația ”de la 22” înfăptuia marea unire și consolida
sentimentul unității naționale printr-un naționalism de cea mai pură esență,
izvorât din tot ce avea mai bun acest popor. Aceste două generații aveau să-și
plătească tributul de muncă și jertfă la înfăptuirea celor mai înalte idealuri
pe care le-a nutrit națiunea română, sortită secole de-a rândul să trăiască
izolată în provincii distincte și nu rareori în stare de conflict între ele datorită
uneltirilor vecinilor săi, care s-au dovedit cel mai adesea hrăpăreți și
nemiloși.
Privită
prin această prismă istoria noastră a fost una nefericită și plină de
sacrificii, pentru că cel puțin domniile pământene, la vremea lor, trebuiau să
facă adevărate demonstrații de măiestrie diplomatică pentru ași feri țara de
tendințele expansioniste ale vecinilor. Atunci când situația trebuia lămurită
pe calea armelor, generații de-a rândul au dat dovadă de vitejie și spirit de jertfă în apărarea
gliei strămoșești, încât afirmația adevăraților istorici; că fiecare palmă de
pământ este stropită de sângele strămoșilor, așa cum sub fiecare brazdă de
pământ zac osemintele eroilor neamului, să fie dureros de adevărată.
Tineretul
în procesul de emanciparea a României
Într-un
amplu eseu întitulat ”Generația tânără în istoria neamului” publicat în urmă cu
câțiva ani subliniam și elogiam, cu argumente și fapte istorice, rolul decisiv
al tinerei generații în emanciparea României ca stat și națiune (”Permanențe”, anul
XIV – XV, nr. 10, 11, 12, 2011 și 1, 2012). Pe drumul greu al modernizării
României aceste generații, în mesajul lor, nu au pierdut nici un moment din
vedere faptul că este vorba de patria străbunilor lor, că această patrie trebuie
ridicată în rândul statelor emancipate ale Europei, prin muncă și jertfă, în sfârșit, că generațiile care vin trebuie să
preia și să continue dezvoltarea și înflorirea ei creindu-i un statut, un nume
și un renume demn în rândurile națiunilor lumii.
Tineri
ai acelor vremuri, devenite personalități celebre ale istoriei noastre,
adevărați făuritori de istorie și cultură și-au săpat numele în granitul
memoriei neamului; Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie
Bolintineanu, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru
Ioan Cuza, I. C. Brătianu și mulți alții din generația lor, vor reuși să înfăptuiască,
fără vărsare de sânge, Mica Unire,. Moment crucial în istoria noastră,
evenimentul va constitui punctul de plecare al modernizării statului român sub
sceptrul lui Carol I ”Îngăduitorul” și va forma nucleul Românie Mari de mai
târziu, ce se va desăvârși sub Ferdinand I ”Întregitorul” cu prețul unui mare
tribut de sânge.
Toate
acestea însă se derulau pe temelia solidă zidită de primul domnitor pământean,
Alexandru Ioan Cuza, ”Întemeietorul”, a cărui reforme și înfăptuiri, într-un
timp record (numai șase ani), vor pune bazele statului român modern. Buni
cunoscători al problemelor românești, animați de iubire de patrie și neam, acești
tineri vor aduce în România tot ce a creat mai bun apusul la vremea aceea.
Ne-am dori ca cele câteva zeci de mii de tineri români care studiază astăzi în
străinătate să se ridice la nivelul celor câteva sute de studenți de atunci,
care au marcat istoria noastră în sensul unității ei ca neam și țară.
A doua
generație a fost cea a înfăptuirii Marii Uniri, care a dus greul primului
război mondial și prin jertfele ei a pus bazele unității naționale. ”O luptă aprigă vă așteaptă. Cu bărbăție
să-i îndurăm greutățile. Cu ajutorul lui Dumnezeu izbânda va fi a noastră”
se adresa regele Ferdinand ostașilor prin Proclamația din 15 august 1916. Această
generație de sacrificiu va avea realizări cu totul deosebite și în domeniul culturii
noastre naționale, realizări ce nu au putut fi egalate de nici o altă
generație din istoria culturii noastre. Nicolae Iorga, Nicolae C Paulescu, Nae
Ionescu, A. C. Cuza, Octavian Goga, Corneliu Zelea Codreanu, Vasile Voiculescu,
Radu Gyr, Emil Cioran, Mircea Eliade, George Enescu, Petre Țuțea, Grigore T
Popa, Lucian Blaga și toată pleiada de aur a culturii noastre, vor ridica pe culmi neatinse până atunci arta,
gândirea și știința românească.
În
această perioadă marea masă a tineretului român va îmbrățișa ideia națională,
în marea lui majoritate fiind grupat în cele trei mișcări naționaliste din
perioada interbelică; Mișcarea Legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu,
Mișcarea Cuzistă (Liga Apărării Național Creștine) condusă de A.C. Cuza și
Mișcarea Națională a tineretului ardelean (Partidul Național Agrar, apoi
Partidul Național Creștin) condusă de Octavian Goga. Din rândurile acestui
tineret se vor ridica corifeii culturii noastre care împărtășeau cu toată
ființa lor ideia națională. Pentru ei patria, neamul și biserica erau
comandamente și trăiri organice, iar autohtonismul multor mișcări culturale
(semănătorismul, poporanismul sau gândirismul) erau rezultatul lor nemijlocit.
Impresionat
și încântat de aceste realități în care o națiune, cu o istorie încrustată
adânc în glia străbună, se trezea la viață, Charles Upson Clark (istoric
american - apropiat președintelui SUA Woodrow Wilson, autorul celebrului act
întitulat Dreptul popoarelor de a dispune
de ele însele) va scrie două cărți de referință pentru istoria noastră: ”The
Great Roumania” (1922) și ”The United Roumania” (1923), în care surprinde cu
acuratețea și echidistanța cercetătorului de vocație o adevărată frescă a
românismului în plină ascensiune. Desigur tineretul își avea locul său bine
definit în această evoluție.
Tineretul
român în timpul celor trei dictaturi
Din
nefericire cele trei dictaturi care s-au năpustit peste țară − chiar dacă nu
vor afecta prea mult evoluția firească a neamului − vor lovi năpraznic tocmai
în cel mai puternic filon al său, tineretul.
Prima dictatură, a lui
Carol al II-lea, a promovat un cult deșănțat al personalității sale (la care
din nefericire s-au alăturat oameni de calibru al culturii noastre), a ridicat
corupția la rang de politică de stat, promovând în același timp o politică
efectiv antinațională. Replica nu a întârziat să apară, în principal prin
glasul și atitudinea tineretului român care a simțit pericolul dezmembrării
statului și a răspuns chemării ancestrale a strămoșilor. Societatea și
tineretul ei era mai dezbinată ca oricând; pe de o parte forțele ”democratice”
și ”progresiste” care vedeau România ca un stat imperialist (?) militând pentru
dezmembrarea lui și, pe de altă parte, forțele naționaliste care militau pentru
unitatea statului și o Românie a românilor.
Rezultatul
dictaturii regale a fost pierderea unui
sfert din teritoriul țării, dar și o adevărată vendetă împotriva tineretului
român și a celor care nu se înregimentau în rândurile adulatorilor regali.
Tineretul naționalist va umple închisorile și lagărele României și va fi subiectul
unor represiuni sălbatice prin asasinate ordonate de la nivelul autorităților
de stat (vezi martiriul de la Vaslui).
A doua dictatură nu avea
să fie mai puțin agresivă față de tineretul naționalist. Ruptura dintre Ion
Antonescu și Horia Sima, care va pune capăt existenței statului național
legionar constituit după abdicarea regelui tiran, va fi urmată de o campanie
furibundă împotriva tineretului naționalist. umplând închisorile, dar și
îngroșând linia întâi a frontului pentru ”reabilitare”. Realitățile crude ale celui
de al doilea război mondial, dezastrul campaniei militare din răsărit,
umilințele armatei române în retragere, sabotajul din țară, vor sili
autoritățile statului să recurgă la unele măsuri extreme, pe bună dreptate
condamnate de istorie − cum ar fi deportarea evreilor și țiganilor – dar care, desigur, nu pot fi judecate decât în
contextul evenimentelor de atunci.
Cea de a treia dictatură se va
dovedi încă și mai draconică, pentru că ideologia marxistă își propusese
efectiv asanarea societății prin distrugerea proprietății private, epurarea claselor
sociale, desființarea structurilor politice și administrative, dar mai ales
decimarea clasei intelectuale de la orice nivel. Teroarea comunistă, care va dura
nu mai puțin de 45 de ani, se va manifesta, cel puțin până în 1965, ca o
adevărată jaquierie din timpul revoluției franceze, perioadă în care elita
societății românești va fi efectiv decimată.
Acționând
cu ipicrizie în numele proletariatului, dictatura comtunistă va lovi năpraznic și
în tineretul român folosind criteriile apartenenței de clasă, orientare
politică, statut social, delațiune etc. În plus tineretul va deveni, pe lângă
ținta opresiunii pe criteriile enunțate mai sus, și obiectul educării și reeducării
în spiritul noii ideologii în ideea creerii omului nou. Acest deziderat se va
realiza prin două metode; 1. Reeducarea, în așa zisele centre de reeducare (în
fapt centre de exterminare fizică și psihică de tipul celui de la Pitești),
răspândite pe întreg teritoriul țării și 2. înregimentarea în structuri de
îndoctrinare comunistă de la vârsta fragedă până la maturitate (șoimii patriei
pentru învățământul preșcolar, pionieri pentru școlari, membri ai uniunii
tineretului comunist pentru liceeni și tineri, membri ai uniunii studenților
comuniști din România) care includeau practic tot tineretul patriei.
De
notorietate în această perioadă este așa zisa ”armată cenușie” care a cuprins
nu mai puțin de 520.000 de tineri forțați să muncească în cunoscutele șantiere
de muncă ale tineretului (Salva – Vișeu, Agnita – Botorca etc), adevărate lagăre
de muncă în care se realiza îndoctrinarea în spiritului noii ideologii (Romulus
Rusan – Cronologia și geografia
represiunii comuniste în România, ”Fundația Academia Civică”, 2007).
Regimurile comuniste aservite cominternului, venite succesiv la putere,
începând cu dictatura sângeroasă a lui Ana Pauker (Hanah Rabinsohn), Gh.
Ghiorghiu Dej (Ghiorghi Afanasievici), Theohari Georgescu (Hari Tescovich),
Alexandru Nicolschi (Boris Grṻnberg), Iosif Chișinevschi (Iosif Roitman), Emil
Bodnăraș (Simion Bodnarenko), urmată de dictatura personală a lui Nicolae
Ceaușescu, au reușit să dezbine societatea românească începând cu lichidarea
fără milă a generației Unirii (de fapt a ultimelor 22 personalități care mai
trăiau, între care; Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Ion Mihalache, Onisifor Ghibu, Gheorghe
Brătianu, Pan Halipa etc) și decapitarea efectivă a societății la toate
nivelele, impunând prin forță noua ideologie și structură statală după modelul
sovietic.
Tineretul
va plăti scump noilor realități pentru că, dincolo de ținta ideologică pe care
o formează (vezi mai sus), devine o importantă masă de manevră a cărui principal
obiectiv era distrugerea dușmanului de clasă, pe orice cale, inclusiv denunțul,
pentru că în ideologia comunistă dușmanul de clasă putea fi oriunde, chiar și
în familie (denunțătorii zilelor noastre nu sunt departe). Scopul declarat al
formării tineretului era educația prin
muncă pentru muncă și omul nou devotat partidului și cauzei
socialismului.
Originea
socială rămânea definitorie pentru evoluția oricărui tânăr. Accesul la anumite
forme de învățământ (mai ales superior) și domenii de activitate (administrație,
justiție, armată, securitate, ordine publică, diplomație, învățământ superior) fiind
strict determinate de aceasta origine etichetată ca sănătoasă sau nesănătoasă.
Este și motivul pentru care dizidența în rândul tinerilor era o raritate și
doar în cazuri izolate. În schimb utilizarea lor ca masă de manevră
propagandistică și festivistă era la ordinea zilei, încât până și lovitura de
stat de la 21 Decembrie (în opinia ipocrită a noilor potentați) ar fi fost dată
cu ajutorul tinerilor, ceea ce, evident, este o exagerare.
Tineretul
zilelor noastre - realități și incertitudini
Oricum,
după revoluția care a urmat imediat loviturii de stat (la presiunea
occidentului), tineretul va scăpa de sub control, perioada postrevoluționară
caracterizându-se prin trei trăsături principale;
1. desființarea tuturor structurilor care
înregimentau tineretul,
2.
reformarea învățământului și relativizarea accesului în câmpul muncii,
prin lipsa locurilor de muncă și reținerea la angajarea tinerilor motivată de
lipsa lor de experiență. Urmarea a fost o creștere îngrijorătoare a șomajului
în rândul tineretului situație necunoscută în regimul comunist, ceea ce a
condus la dezorientarea și vulnerabilizarea lui în perspectiva viitorului,
3. demoralizarea tineretului, generată de
lipsa de perspectivă, de practicarea libertinajului și imoralității, de dezavuarea
principiilor morale tradiționale și de atacul deschis împotriva reperelor
morale, valorilor și simbolurilor naționale promovată asiduu de bună parte din
massmedia.
Nici nu
este de mirare că într-un asemenea climat contestarea, negarea, protestul și
chiar pornirea agresivă sunt manifestări vizibile în atitudinea tineretului.
Este suficient să vezi comentariile tinerilor pe rețelele de socializare asupra
oricăror aspecte legate de realitățile noastre; sociale, politice sau culturale,
ca să-ți dai seama cât de resentimetară a devenit generația tânără. Disprețul
pentru prezent și trecut, contestarea părinților, dezavuarea originii și
trecutului istoric, detașarea față de tot ce înseamnă valoare și simbol
național, dezavuarea limbii și culturii naționale în favoarea străinismelor de
tot felul, au devenit instrumente de promovare a defetismului și chiar a urii, la
o parte însemnată a tineretului nostru, pentru ceea ce le este dat prin
moștenire.
Din
nefericire această atmosferă este întreținută chiar de bună parte din elita
noastră intelectuală și în egală măsură de televiziunile comerciale. Acestea
din urmă, și nu numai, prin tot felul de analize diletante și talk-show-ri
susținute de mereu aceleași figuri și personaje blazate, poartă și propagă
mesaje ce par să nu le aparțină, dar cu
impact puternic asupra mentalului tânăr. Pentru un pumn de arginți aceste
personaje malefice reușesc să inducă sentimentul inferiorității și neputinței,
concomitent cu dezavuarea a tot ceea ce este românesc, până acolo încât să-și
denigreze până și părinții, dar care nu uită să-și încheie elucubrațiile cu un
cinism vizibil ”cu toată dragostea” (Bogdan Chereac - în căutare de literatură),
”s-auzim numai de bine” (Banciu - în căutare de expresii licențioase) sau ”să
nu uitați să iubiți România în fiecare zi” (Rareș Bogdan - pierdut în
monologuri pătimașe), ca să nu mai amintim de Cristian T Popescu care, cu
figura-i crispată de ură proletară, prevestește apocalipsa pentru România.
Presa scrisă
nu face nici ea opinie separată atunci când se alătură acestei tendințe,
manipulând tot felul de informații adevărate sau nu, verificate sau nu, dar
atacând de-a valma personalități, instituții, inițiative, prin sloganuri care
gravitează obsesiv în jurul corupției, traficului de influiență și abuzului în
serviciu, noțiuni incert definite tocmai pentru a fi folosite ca instrumente
pentru instituțiile de forță ale statului împotriva statului sau cetățeanului.
Cultivarea
neîncrederii și lipsei de speranță
Un
exemplu tipic și relativ recent privind modul de percepție indus tineretului
este și postarea pe blog a unui material întitulat ”România ne-resetabilă sau
moștenirea neamului prost” de către un personaj care se întitulează conferențiar
(?) la departamentul comunicare și media a unei universități de elită din țara
noastră (Doru Pop – Adevărul.ro, 19 februarie, 2016). Dincolo de faptul că
folosește un limbaj de-a dreptul nepotrivit și face uz de termeni pe care nu-i
stăpânește, totul în jurul său nu este decât o degradare jalnică și fără
speranță, încât te întrebi pe bună dreptate; domnia sa cui aparține, de unde
vine și la ce nivel se află?
Citind
cu atenție articolul (deși nu merită decât în măsura în care vrei să vezi până
unde duce răutatea, ura și prostia), îți dai seama că autorul se află exact la
nivelul percepției sale, este parte integrantă din scenariul atât de negru pe
care îl prezintă și nu este cu nimic superior personajelor pe care le descrie. Are
însă un of pe care cu greu reușește să-l ascundă, anume că neamul prost se
perpetuiază în România de vreun secol și
mai bine, adică de la Marea Unire, care se pare că-i arde măruntaele. Ba
mai mult golurile demografice sunt
mai degrabă goluri etnice, deplângând
două etnii fără de care țara ar fi ajuns la nivelul constatărilor sale. La
rangul domniei sale era firesc să ofere totuși o soluție, mai ales atunci când
subiectul în chestiune este supus unei analize ”științifice”, altfel totul
rămâne la nivelul discuției de cârciumă sau maidan, pentru că oricum în ”rădăcina ADN-ului” (?) domniei sale nu
se reproduce altceva decât ură și venin.
Dar nu, totul este fără speranță și doar la
nivel de constatare dezastruoasă. Ceea ce este însă și mai interesant este
faptul că beneficiază de nu mai puțin de 76 comentarii făcute de persoane tinere,
care în proporție de peste 90% îi dau dreptate, ba chiar accentuiază concluzia
defetistă și incriminatorie, dovedind că deși nu au înțeles nimic (de fapt nici
nu era cazul) împărtășesc punctul de vedere al autorului. Totul apare ca și cum
acești tineri nu ar aparține unui neam, unei patrii, unor părinți cu toată
filiația lor ereditară, nu ar fi primit o educație în familie sau școală, nu
vorbesc o limbă, nu aparțin unei istorii și culturi distincte. Inconștiența
merge până acolo încât nici nu mai realizează faptul că modul depreciativ, în
care prezintă societatea românească, se răsfrânge și asupra lor, incluzându-i
în această ”magmă” în opinia autorului - fără formă, culoare și viitor.
Două
aspecte determinante par să caracterizeze aceste triste realități;
1. capacitatea enormă de propagare, cu
precădere, a tot ceea ce este negativ în viața și istoria noastră cu inducerea
pe orice cale a sentimentului inferiorității și incapacității de emancipare și
2. tentativa evidentă de manipulare la care
tineretul, din varii motive, răspunde în masă. Sub acest aspect se poate spune
pe bună dreptate că tineretul nostru a devenit extrem de vulnerabil și chiar
captiv tuturor influiențelor venite de aiurea ”corecte politic” dar evident antinaționale,
promovate asiduu de tot felul de structuri camuflate sub masca unor lideri de
opinie sau organizații non guvernamentale finanțate din afară. Așa se explică și
demonstrațiile recente ale tineretului român în care, ieșit în stradă într-un
perfect spirit de turmă, contesta tot ce se putea contesta; de la hotărâri de
guvern, ordonanțe de urgență, miniștri, lideri politici, curte constituțională,
până la legalitate și ordine de drept de o manieră ilegală, agresivă și chiar
sangvinară de genul ”capul lui Moțoc vrem”.
Nu voi
comenta contextul politic al evenimentului, ci doar modul de manifestare și
iresponsabilitatea crasă manifestată de tinerii protestatari susținuți, la
vedere, de structuri interesate și − de-a dreptul condamnabil − chiar de unele
oficialități ale statului. Pentru că, privind detașat evoluțiile din fața
Palatului Victoria, nu este greu să-ți dai seama că jumătate din manifestanți
nu știau de ce sunt acolo, că din cealaltă jumătate, care se presupune că ar fi
știut, jumătate n-au citit textul ordonanței cu pricina, că jumătate din cei
care se presupune că ar fi citit n-au înțeles nimic, că jumătate din cei care
pretind că totuși au înțeles ceva n-au depășit nivelul înțelegerii
comentatorilor articolului citat mai sus.
Restul
sunt copiii aduși acolo dintr-o inconștiență crasă sub pretextul cinic ”să
deprindă spiritul civic” de niște părinți a căror inteligență este la nivelul
gestului lor, dar care se exprimă cu dispreț față de cei care demonstrează la
Cotroceni. Era prea mult să le explici
acelor ființe jalnice că cei care demonstrau în fața Palatului Cotroceni erau
de fapt părinții și bunicii lor, cei care au trăit cu puțin, dar au construit
România pe care ei vor să o distrugă astăzi, că erau cei care i-au crescut și
educat pentru a duce mai departe valorile morale, spirituale și culturale ale
acestui neam și nu pentru a-i eticheta cu cinism și dispreț că sunt mediocri și
depășiți.
Tuturor
acestor tineri, care nu sunt deloc ”frumoși și liberi”, le-am sugera să
citească visul strămoșilor lor în articolul lui Eminescu sugestiv întitulat ”În
Unire e tăria” a cărui concluzie este antologică ”puterea și mântuirea noastră în noi este”. Le-aș mai sugera să
constate că țara se află în pragul dezbinării generată de niște oameni și
atitudini care nu au nimic comun cu acest popor, de unde și întrebarea firească
a aceluiași Eminescu ”cine sunt acești
oameni și ce vor ei în țara noastră?” În plus le-aș mai sugera să aibă demnitatea
de a nu accepta umilința manipulării, atât de uzitată astăzi prin mijloacele
moderne de comunicare, pentru că această manipulare poartă interese ascunse
induse cu rea credință în spațiul public.
Aș
exemplifica această demnitate printr-un răspuns pilduitor pe care o generație
umilită, prin vocea lui Mircea Vulcănescu, îl dă celui care ajuns la ananghie
(Carol al II-lea n.n.) încearcă să-și apropie tineretul ”Spuneți-i celui pe care-l reprezentați că l-am urât și l-am dușmănit,
nu pentru că ne-a lovit și ne-a ucis, nu pentru că ne-a sfidat și ne-a umilit,
ci pentru că a călcat cu cinism peste vrerea și idealurile unei generații,
pentru că a nesocotit cu rea credință năzuințele unui neam (...) Mai spuneți-i
că nimeni pe pământ n-are cu ce să plătească pensii și despăgubiri pentru cei
care stau sub glie și că această ofertă este o rușine pe care noi n-o primim,
căci n-avem morți de vânzare și nici suflete pentru răscumpărare” (Nae
Tudorică – Mărturisiri în duhul
adevărului, Ed. ”Plumb”, Bacău, 1993, p.
268-269)
Apelul
academicienilor – o chemare mai mult decât necesară
În acest
context, apelul Academiei Române, în calitate de for al intelighenției
românești, este nu numai oportun, dar chiar bine venit, apel de care fiecare
român care își respectă țara, neamul, istoria și cultura ar trebui să țină
cont. Cu toate acestea publicarea apelului a stârnit un val de controverse, mai
ales negative, încât orice om de bună credință se întreabă pe drept cuvânt, în
ce țară și în ce epocă trăim? Reacția este cu atât mai îngrijorătoare cu cât
vine din partea tineretului, semnificativă fiind aici atitudinea publică de
contestare a celor 28 de ”tineri istorici”, participanți activi la
manifestațiile din Piața Victoriei,care merg până acolo încât semnează un ”contraapel”
(wordpress.com, 11 februarie 2017), fără să gândească o clipă că, nu rareori,
”ideea e ahtiată de sânge” (Drieu la Rochelle) sau că ideea poate fi tot atât de însetată de sânge ca și zeii revoluției
franceze (Nicolae Steinhardt).
Dată
fiind confruntarea dintre generații, care a devenit mai mult decât evidentă
astăzi, o scurtă analiză a fenomenului ni se pare interesantă. Esența apelului
academicienilor este o chemare la
conlucrare, cu responsabilitate și patriotism, pentru apărarea identității
naționale, suveranitate și unitate națională. Aceasta trebuie să se
realizeze printr-o atitudine hotărâtă
împotriva acțiunilor de subminare a acestor deziderate la care sunt chemați
cetățenii și instituțiilor statului, care trebuie să prevină, să contracareze și să pedepsească diversiunile și
agresiunile la adresa identității, suveranității și unității naționale. (https//www.agerpres.ro,
8 februarie, 2017).
Motivarea
apelului a fost legată, pe drept cuvânt, de trei aspecte principale;1. erodarea identității, suveranității și
unității naționale prin activități subversive și dirijate,
2. globalizarea
nivelatorie și corectitudinea politică care afectează grav identitatea,
suveranitatea și unitatea națională,
3. acțiuni
antiromânești prin; rescrierea istoriei de o manieră tendențioasă, lacunară
și mistificatoare; denigrarea simbolurilor naționale; subminarea valorilor și
instituțiilor fundamentale ale statuluii; sabotarea viitorului țării și
dezmoștenirea generațiilor care vin prin vânzarea pământului, înstrăinarea
resurselor solului și subsolului, defrișări masive, unități economice autohtone
vândute sau falimentate, degradarea învățământului, subminarea sănătății și
politizarea excesivă care conduce la; corupție, ineficiență, confuzia
valorilor, deprofesionalizare și tensiuni sociale. Toate acestea ar prinde
contur, atât prin încercările de
regionalizare a țării pe criterii economice, cât și prin realizarea unor
enclave etnice autonome, contrare Constituției și integrării europene. Apelul
cu largă adresabilitate are în vedere o Românie în cadrul unei Europe unite,
dar cu identitate proprie românească, stăpână pe pământul și destinul său.
Între
reacțiile negative, care pur și simplu au invadat spațiul public, reține
atenția grupul celor 28 de tineri ”istorici” amintiți mai sus (nu știu dacă
niște cursuri de istorie în țară sau străinătate – mai mult pentru îndoctrinare
decât pentru pregătire - și chiar un doctorat justifică acest titlu), participanți
activi la mascarada din Piața Victoriei (Replica unui grup de istorici,
simpatizanți ai Pieții față de apelul academicienilor – Adevărul.ro, 10
februarie, 2017).
Răstălmăcind
apelul Academiei de o manieră proletcultistă și în cel mai autentic stil
rollerian, aceștia afirmă, nici mai mult nici mai puțin, că Apelul ar favoriza
dezbinarea societății românești, pentru că ar împărți societatea în ”noi și
ceilalți”. În opinia lor nevoia de democratizare ar presupune autonomia locală, regională, profesională,
de gen etc, fără ca acestea să aibă vreo legătură cu identitatea națională
sau unitatea națională. Mai mult, soluțiile acestor probleme ar consta în;
consolidarea statului de drept, lupta anticorupție, integrare corectă și totală
în structurile europene și euroatlantice și desigur politici publice adecvate
(devenite deja lozinci în cadrul limbajului de lemn postdecembrist), fără să
gândească o clipă că astfel subminează unitatea națională, încurajează de fapt destructurarea
statului de drept, susțin spectacolul grotesc al luptei anticorupție, sprijină devalizarea
și aservirea țării și, desigur, se constituie într-un avanpost al atentatului
continuu asupra culturii, spiritualității, istoriei și identității poporului
nostru.
Asemenea
mentalități și atitudini, prezente la o parte dintre tinerii de astăzi, dar și
din alte vremuri, Nicolae C Paulescu le eticheta ca venind din partea unor
tineri mândri, pretențioși și stupizi (Valeriu
Lupu – Nicolae C Paulescu-între știința
vieții și metafizica existenței, Ed. TipoMoldova
Iași, 2016).
O simplă
comparație a acestei generații cu atitudinea și modul de manifestare a
generației pașoptiste ne arată cât de mare și dureroasă este diferența. Această
atitudine, ce frapează prin obtuzitatea ei, nu este una singulară. O vom regăsi
și la alți ”zguliți” (cum ar spune Octavian Goga), ca de pildă un oarecare
Cristian China Birta (după aspect și limbaj pare aterizat aici de prin
deșerturile Mongoliei) care într-un articol zeflemitor întitulat ”Text și
context în apelul la rromânism lansat de Academia Română” (News letter – 10
februarie, 2017), ce pare mai degrabă scris de o persoană care abia și-a
încheiat cursul de alfabetizare, critică de o manieră dezavuantă conținutul,
stilul și semnatarii apelului, fără să se întrebe o clipă, în ce calitate o
face și cu ce autoritate? Nu departe de el se situează și un oarecare Nichifor
Cremene (rost online.ro din 9 februarie 2017) care de o manieră tendențioasă
afirmă că apelul ”produce confuzie și neliniște”, că promovează un ”naționalism
ieftin și sterp” într-un ”limbaj de lemn” utilizând o propoziție ”lungă și
alambicată”, ceea ce arată clar că autorul, nu numai că nu a înțeles nimic, dar
nici măcar nu a citit cu un minim de atenție apelul. Ceea ce este trist este
faptul că această opinie apare într-o publicație de orientare creștină și
națională.
Cam în
aceiași termeni, dar mai nuanțați, se exprimă și o ”conștiință românească” în
persoana lui Andrei Pleșu care în ”Dilema Veche” (nr. 678/16-22 februarie 2017),
afirmă ritos că apelul nu este decât o ”demagogie ieftină într-un limbaj de
lemn” folosind o ”retorică inerțială de partid predecembrist”, mai pe scurt ”o
coregrafie previzibilă de fațadă, stilistică rudimentară, fără priză cu
realitatea țării” (?). Să-i acordăm totuși circumstanța necesară unui om care,
ajuns la senectute, încă plutește în ”realitatea transcedentală” a perioadei
comuniste a cărei sechele le poartă (fără demnitate însă) și care și-a făcut un
scop din a dezavua într-o manieră pseudofilosofică tot ceea ce este autentic
românesc.
L-am
asocia aici și pe prietenul său Gabriel Liiceanu care într-o manieră penibilă,
dacă nu de-a dreptul ridicolă și în cel mai autentic stil fanariot, își
prezenta țara la Bruxeles. În cazul domniei sale nu este de mirare atâta vreme
cât se autoportretizează, chiar cu talent aș spune, în trei din operele sale; ”Apel
către lichele”, ”Despre ură” și ”Dragul meu turnător”.
În loc
de încheiere
Nu voi
încheia prezentarea acestor curiozități fără o reacție venită dinafară (celebra
diasporă atât de dătătoare de speranțe, dar și controversată) când persoane mai
mult sau mai puțin legate de glia străbună își exprimă de o manieră emoționantă
”grija, preocuparea și chiar nedumerirea” față de evoluțiile din România. Numai
că după primele rânduri este ușor să-ți dai seama dincotro bate vântul și de
care parte a baricadei se află. Pentru a nu rămâne în ceață (pentru că România
este departe de ei) voi încerca să le deslușesc eu pretextul apelului
intelighenției românești, pentru care orice intelectual ar trebui să manifeste
un minimum de respect.
Pretextul
este situația din țară în care șeful statului, care nu are nimic comun cu
sensibilitatea și percepția acestei națiuni (pentru strămoșii săi sași românul
era definit cu un termen pejorativ consacrat în folclorul zonei, mai mult
cândva constituiau Unio Trio Naționem cu statut explicit antiromânesc), a
reușit să o dezbine. Printr-o atitudine arogantă și disprețuitoare față de
acest popor, privindu-l de sus cu un jignitor aer de superioritate (care
amintește de un personaj de tristă amintire care privea în același mod Europa
în perioada interbelică), a reușit să irite România profundă pe care nu o
înțelege și nici nu are cum să o înțeleagă. Pentru că din fericire cei dn Piața
Victoriei (adunați acolo în mod ilegal de forțe oculte și interesate, dar cu
gir de la cel mai înalt nivel), nu reprezintă România profundă, ci zona
vulnerabilă și manipulabilă a României care poate fi ușor mobilizată, întotdeauna
cu temă și mesaj mai ales atunci când este nevoie.
Celor care
comentează asemenea evenimente nefericite pentru țară (Michael Finkenthal – Apelul academicienilor-text,subtext,context
și pretext, ”Observator cultural”, 17 februarie, 2017) și mai ales pentru faptul
că le cauzează o stare de ”tristețe”, le amintesc că durerea este a celui care suferă și nu a celui care privește, așa
că îi invit să ne lase în durerea noastră, iar cu privire la identitatea
noastră națională le mai aduc aminte cuvintele lui Eminescu ”eu sunt român și
punctum”.
Așa
încât apelul academicienilor la apărarea identității, suveranității și unității
naționale este nu numai oportun, ci de-a dreptul necesar, iar cât privește acel
tineret, atât de zgomotos și inoportun în manifestarea sa, ne consolăm cu
speranța că nu el reprezintă adevărata Românie, nu este acea Românie profundă
care-și simte rădăcinile în glia strămoșească, își simte obârșia în spiritualitatea
și cultura noastră, iar dreptul ei istoric - în istoria milenară pe care și-a
făurit-o.
Acea
Românie pe care generația primului război mondial a făurit-o cultivând
dragostea de patrie și neam, atât de zguduitor mărturisită de tânărul comandant
al Regimentului 2 Roșiori Bârlad, colonel Gheorghe Naumescu în scrisoarea de
adio trimisă de pe front părinților săi înainte de a muri în încleștarea
războiului; ”Scumpii mei, invidiați
soarta mea fericită. Mor mulțumit că în viață am avut nobila misiune de a face
educația patriotică a unui regiment de tineri viteji, le-am pregătit sufletul
și le-am deșteptat conștiința datoriei față de scumpa noastră patrie”
O pildă
de noblețe sufletească pe care tânăra generație ar trebui să o poarte în inimă
și suflet, pentru că numai dragostea de Neam și Țară ți-o poate sădi.
Valeriu
Lupu – doctor în științe medicale
