MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - OBOSEALA LA RUGACIUNE

IZUL UNUI VAS

- Sfantul Tihon din Zadonsk

            Vezi ca un vas de lut raspândeste acel miros care s-a îmbibat în el de la început si, oricât de mult l-ai spala si l-ai curata, tot nu-si pierde izul. Din aceasta întelege ca asa se întâmpla si cu omul, caci el se aseamana cu un vas de lut. Cele pe care le-a învatat din tinerete, acelea le va tine si în restul zilelor sale. Daca va fi crescut în bunatate si în frica de Dumnezeu, asemenea va si trai. Iar de va învata a face raul, atunci si în viata sa va raspândi duhoarea naravurilor celor rele. Însa de vreme ce omul este aplecat spre rautate, el lesne le va deprinde din tinerete pe toate cele rele, daca nu va fi întors de la acestea cu frâul fricii si al pedepsirii si daca nu îsi va îmblânzi trupul cel înversunat. Aceasta pilda te povatuieste sa le dai copiilor tai cresterea cea buna si sa î i tii în frica si învatatura lui Dumnezeu, dupa cum ne sfatuieste Apostolul: „Parintilor, nu-i întarâtati pe copiii vostri spre mânie, ci cresteti-i întru învatatura si certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 96

Arhim. Ioan Krestiankin

Să fii cu Dumnezeu!

            Nu Domnul ne pedepseşte, nu! Noi înşine ne pedepsim prin faptul că trăim fără Dumnezeu. Şi, oricât de buni am fi după criteriile omeneşti, acolo unde nu există Dumnezeu, nu există viaţă adevărată, constructivă, nu există bucuria vieţii. Unde nu există Dumnezeu, acolo este stăpân vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi „pedeapsa” sau greutatea vieţii sunt făcăturile lui.

          Astăzi lepădarea de Dumnezeu şi de credinţă se răspândeşte pe pământ. Omul, respingând binele şi alegând răul, devine complicele puterii întunecate în lupta împotriva lucrării lui Dumnezeu: a creării vieţii pe pământ.

          Orice om care a venit pe lume, de la naştere moşteneşte crucea strămoşilor săi şi în chip nestrămutat, până la sfârşitul zilelor, o poartă prin viaţă. Iar pământul – valea plângerii şi a întristării, locul izgonirii celui ce a încălcat porunca lui Dumnezeu – este plin de necazuri şi suferinţe. Spinii şi pălămida deprinderilor şi patimilor păcătoase, cu care ne-am obişnuit şi ne desfătăm, în acelaşi timp rănesc sufletul şi aprind cercul vieţii.

SFÂRȘITUL LUMII

 Nu păgânii, ci noi, creștinii, grăbim sfârșitul lumii, pentru că nu ne mai iubim

Dumnezeu a creat lumea din iubire. Sfintii se roaga pentru noi pentru ca ne iubesc. Ingerii ne protejeaza pentru ca ne iubesc. Si ne iubesc pentru ca ne smerim. Ne iubesc pentru ca iubim. Ne iubesc pentru ca ca iertam. Ne iubesc pentru ca nu avem judecati si procese. Ne iubesc sfintii pentru ca ne smerim si noi si strigam la ei, ca prin rugaciunile lor si ale Maicii Domnului sa salveze Dumnezeu lumea, tara, satul, casa.

Nu e nevoie de rachete. Cea mai teribila arma impotriva diavolului este iubirea si crucea.

Un mare pustnic a zis: “Stii cand va veni sfarsitul lumii? Cand nu va mai fi carare de la un om la altul“. Cand nu va mai fi carare intre tata si mama, intre parinti si copii, intre copii si biserica. Cand va pieri iubirea si ne vom da numai pe afaceri si numai pe castiguri si numai pe minciunarii si numai pe alergari prin alte tari, doar-doar ne-om imbogati.

Nu paganii, ci noi, crestinii, grabim sfarsitul lumii, pentru ca nu ne mai iubim.

Medicamentul lumii nu este streptomicina sau stiu eu ce alt medicament. Salvarea lumii, medicamentul lumii este iubirea. Iertati-va, iubiti-va, mai vizitati-va, incurajati-va, ajutati-va.

Cand va disparea iubirea va veni sfarsitul lumii.

din: Mi-e dor de cer, Viata Parintelui Ioanichie Balan, Editie ingrijita de Arhim. Petru Balan, Ed. Man. Sihastria

Ce sfaturi le daţi celor ce năzuiesc să se împlinească duhovniceşte, dar răzbesc greu în lumea asta plină de tot felul de ispite?

  

Să se străduiască, căci până la urmă fiecare om va ajunge să se lămurească, să-şi desluşească rostul şi ţelul vieţii. Albert Einstein, un om de ştiinţă atât de cunoscut, contemporan cu noi – dar şi ginerele nostru, căci soţia sa, Mileva Marici, a fost din Banat – a fost întrebat de un tânăr: «Care-i rostul vieţii?», iar Einstein i-a spus: «A avea răspuns la întrebarea asta înseamnă a fi om religios.»

Ştiinţa pe care o învăţăm în şcoli şi facultăţi ne va da un răspuns la întrebarea cum să trăim, cum să producem, cum să împărţim, cum să ne hrănim, cum să ne lecuim… Dar ţelul vieţii noastre ne rămâne necunoscut.

Iar tânărul a continuat: «Nu cumva ne-ar fi fost mai bine dacă nici nu ne mai puneam întrebarea asta? Căci dacă există un ţel, înseamnă că există şi cineva care să-l fi pus. Că nu noi l-am pus, asta-i clar, pentru că dacă l-am fi pus noi, deja l-am fi cunoscut. Iată, până la urmă, există plante şi animale apărute cu milioane şi miliarde de ani înaintea oamenilor care nu-şi pun nici o întrebare despre rostul şi ţelul vieţii. Simplu, ele se mulţumesc cu faptul că există.» Dar, dacă ar fi avut ele mintea pe care o avem noi, oare s-ar fi mulţumit doar cu simplul fapt că există? Răspunsu-i de la sine înţeles. Iar noi, odată ce ne vom lămuri întrebarea despre ţel, să ştim că orice altă întrebare va fi mai uşor de rezolvat.

Când Sfântului Vasilie cel Mare i-a fost pusă aceeaşi întrebare, a spus: «Răspunsul l-au dat şi vechii filosofi Ellini, dar n-au fost toţi într-un cuget. Unii au socotit că ţelul vieţii e petrecerea în plăceri (mănâncă, bea, simte-te bine), alţii că ţelul vieţii e strângerea bogăţiilor, alţii că ţelul vieţii e dobândirea slavei (în ştiinţă, artă, sport). Unii au spus că ţelul e dobândirea puterii şi a celor oferite de putere. Şi tot aşa… Iar noi socotim că ţelul vieţii noastre este a dobândi Fericirea: începând din această lume şi urmând în cea fără de moarte.»

Fericirea, de bună seamă, nu înseamnă noroc. Norocul nu depinde de noi, pe când fericirea depinde numai de noi. Fericirea o putem dobândi în orice împrejurare. Un cuvânt despre asta are Sfântul Ioan Gură de Aur, care a trăit tot în vremea Sfântului Vasilie cel Mare. El a fost episcop, iar pe atunci împăratul şi împărăteasa din Constantinopol erau eretici, arieni, credeau că Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu, ci prima zidire a lui Dumnezeu, şi numai în aceast fel se putea numi Fiul lui Dumnezeu. Această învăţătură a fost osândită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, dar împăratul şi împărăteasa au rămas şi după aceea în rătăcire.

Sfântul Ioan a cuvântat împotriva acestei erezii, iar împăratul şi împărăteasa s-au simţit atinşi. Atunci împăratul i-a chemat pe sfetnicii săi şi le-a spus: «Cred că episcopul ăsta Ioan nu ştie cine-i el şi cine-s eu. Ce să-i facem ca să-şi vină în fire?» Unul din sfetnici i-a zis: «Stăpâne, aruncă-l în temniţă şi acolo poate să vorbească ce va pofti!» Altul: «Surghiuniţi-l şi între Hazari poate să vorbească ce va voi!» Al treilea: «Să i se taie capul! Capul tăiat nu mai trăncăneşte!» Al patrulea: «Luaţi-i moşiile şi-şi va veni în fire!»… Dar cel la al cărui sfat împăratul ţinea cel mai mult tăcea. «Tu ce zici?», îl întrebă împăratul. «Stăpâne, toate sfaturile astea nimic nu preţuiesc. Eu îl cunosc pe acest om. Dacă îl arunci în temniţă, îndată ce va călca acolo va săruta porţile şi va zice: «Doamne, pentru Tine mă aflu aici.» Dacă îl surghiuneşti, va săruta pământul străin şi va spune: «Doamne, Tu eşti pretutindenea, Tu eşti şi-aici, Tu ştii că pentru Tine sunt eu aici.» Dacă-i vei lua moşiile, în van va fi, oricum nu-s ale lui, ci ale Bisericii. Prin moşiile astea îi miluieşte pe săraci şi, luându-i-le, te vei împovăra tu, împărate, cu grija lor… şi cine oare-i va putea mulţumi pe săraci? De-i vei tăia capul, va zice: «Doamne, capul meu pleacă viu în mâinile Tale, Dumnezeule cel Viu!» Atunci împăratul l-a întrebat: «Aşa zici, că n-avem nicio putere să-l biruim?» Sfetnicul i-a răspuns: «Avem numai o cale să-l biruim. Eu îl ştiu bine pe omul ăsta. El nu se teme de nimic, afară de păcat. Dacă vei putea, stăpâne, să-l îndupleci a păcătui, cu asta-l vei birui!» Împăratul a oftat: «Ehei, nu-i nimeni pe lumea asta să-l înduplece a păcătui pe Ioan!»

Iată un sfat bun pe care şi noi să-l urmăm: nu trebuie să ne temem de nimic, afară de păcat – pentru că numai păcatul ne îndepărtează de Domnul şi aduce tulburare sufletului nostru! Iar când vom avea pace cu Dumnezeu, vom avea pace şi-n suflet, şi cu această pace vom trăi şi-n familie, şi-n lume şi de nimic atunci nu ne vom teme!

Extras din ”Să fim Oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei”, Ed. Predania, București 2011, pag. 155-157

GHIVECIUL CU FLORI

- Sfantul Ioan din Kronstadt

               Observati un fenomen interesant în natura. Când sadesti o planta într-un ghiveci mai mare sau într-un ciubar, ea îsi dezvolta îndeosebi radacinile. Sloboade în adânc mai multe ramificatii, în schimb partea de la suprafata se dezvolta mai putin, da ramuri, frunze si flori sarace. Când sadirea se face într-un ghiveci mai mic, atunci si radacina care se formeaza va fi mai mica, planta creste repede în sus, da frunze si flori frumoase (daca e dintre acelea care dau flori). Oare nu se întâmpla asa si cu omul? Când traieste având de toate, nestingherit, în belsug si satisfactii, sporeste în cele de jos, ale pântecelui, sufletul însa îi ramâne chircit, sterp la fapte bune. Când traieste în constrângere, în saracie, boala, necazuri, suparari, într-un cuvânt, când partea animalica îi este obligata la anumite privatiuni, creste duhovniceste, da flori de virtute, se maturizeaza, aduce roade, bogate. De aceea, strâmta este calea celor care Îl iubesc pe Dumnezeu.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 241-242.

BOGATIA SI SARACIA

- Sfantul Tihon din Zadonsk

Vezi ca un oarecare purtând o însemnata vrednicie ajunge mai apoi sa fie om de rând, din bogat – sarac lipit pamântului, din sanatos – neputincios, din om slobod ajunge a fi rob, ori din stapân devine sluga. Preschimbarile acestea ne arata deslusit ca viata noastra pe pamânt este nestatornica, desarta, plina de nevoi si jalnica, fiind semn ca noi am fost facuti de Ziditorul nostru nu pentru o astfel de viata, ci pentru o alta care e mai buna si plina de fericire. Iar prin acestea ne învatam si parca ne încredintam ca ni se cuvine a cauta viata cea nestramutata si preafericita. Asa stând lucrurile, ar trebui nu doar sa nu cârtim, dupa cum este voia trupului nostru celui orb, ci sa-I si multumim cu prisosinta lui Dumnezeu, chiar daca noua ni se pare cu totul nesuferit felul în care harul Sau ne calauzeste, ne îndupleca a intra în viata cea de veci.

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 71

OBOSEALA LA RUGACIUNE

- Sfantul Ioan din Kronstadt

          Îi auzim pe unii spunând: rugaciunea ne oboseste repede. De ce oare? Fiindca nu-L aveti în fata ochilor mintii pe Domnul ca si când ar fi aievea. Priviti-L mereu cu ochii mintii si ai inimii si atunci veti putea sta la rugaciune toata noaptea si nu veti osteni. Ce spun, o noapte! Veti fi în stare sa stati trei zile si trei nopti la rând si nu veti obosi. Aduceti-va aminte de stâlpnici. Ei au stat multi ani la rând pe un stâlp, cu duh rugator, învingându-si trupul, cel care, ca si trupul tau, tragea spre lenevie. Iar tie ti se par grele câteva ceasuri de rugaciune, poate chiar unul singur!

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 111-112

N I S I P U L

- Sfantul Ioan din Kronstadt

         Vicleanul diavol cauta sa ne împrastie rugaciunea cum ai împrastia o mâna de nisip, dupa cum si cuvântul ei l-ar dori sa fie tot ca nisipul, neînchegat, fara vlaga, adica lipsit de vapaia inimii. De asemenea, rugaciunea poate fi ca o casa construita pe nisip sau ca o casa construita pe stânca. Construiesc pe nisip cei ce se roaga fara credinta, împrastiat, cu raceala. O asemenea rugaciune se risipeste de la sine si nu-i aduce nici un folos rugatorului. Construiesc pe stânca cei care, atât timp cât dureaza rugaciunea, tin ochii atintiti spre Dumnezeu, rugându-I-se asa cum s-ar ruga unei persoane vii, vorbindu-I fata catre fata.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 14

MINUNATUL ARTIST

- Sfantul Ioan din Kronstadt

             Domnul poate da trup oricarei „fiinte”, fie ea animal sau planta, întocmai cum am îmbraca noi o haina; ai luat material, l-ai cusut, te-ai îmbracat. „M-ai îmbracat în piele si în carne, m-ai tesut din oase si din vine” (Iov 10, 11). Si cât de divers si de infinit este „materialul” din care Creatorul „coase” îmbracaminte, pe multiple si felurite „croieli”, fapturilor Sale: animale, pasari, pesti, insecte, reptile. Iar pe noi, oamenii, îmbraca-ne-va cândva în lumina si vom straluci ca soarele în Împaratia Sa! „Statut-a împarateasa (...) îmbracata în haina aurita si prea înfrumusetata” (Psalmul 44, 11). „Atunci cei drepti vor straluci ca soarele” (Matei l3, 43). Acum însa, suntem îmbracati în pamânt, apa, aer, caldura; îmbracamintea noastra aceasta este! Cu câta întelepciune si perfectiune sunt îmbinate aceste stihii în fiinta noastra! Nu ne stingheresc, le suportam usor, spre folosul nostru. O, preaîntelepte si atotputernice Artist! Artist Datator-de-viata, tot ce faci Tu este perfect, fara seaman de frumos, viu! Tu poti da viata si pulberii. O pui în miscare cu puterea Ta!

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 160-161

Sursa: ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA

asb

INFERNUL PRIZONIERILOR ROMÂNI ÎN RUSIA SOVIETICĂ

“A fost, de fapt, un holocaust la fel de barbar, asemeni celui german practicat în lagărele de exterminare, dar mascat de aparenţa lipsei condiţiilor civilizate de transport şi de impunerea că românii – şi, desigur, ceilalţi prizonieri de alte naţionalităţi – să refacă, prin muncă, ceea ce distruseseră prin război.

Şi totuşi, nimeni nu s-a sesizat de acest aspect şi nu a impus biruitorilor, fie şi numai plata pentru travaliul silnic în mine, în fabrici, pe şantierele de construcţii, pe câmp, în ferme etc., măcar la baremurile anunţate în presa rusă, conform dispoziţiilor ce ar fi fost date de însuţi Stalin.

A rămas doar un caz deschis, a cărui soluţionare urmează a fi dată abia la Judecata de apoi.

După cum reiese din convorbirile înregistrate precum şi din documentele publicate în ultimul sfert de veac, în afara capturării de către ruşi a unui însemnat număr de prizonieri români, în mod izolat, în luptele locale, atât în timpul retragerii lor în faţa armatelor germane şi a aliaţilor, cât mai ales în cursul ofensivelor din anii 1942+1944, cei mai mulţi ostaşi şi ofiţeri români au fost luaţi prizonieri în Est în grupe imense, care nu vor putea fi ştiute niciodată cu exactitate, respectiv în trei momente cruciale: în urma victoriei sovietice de la Cotul Donului/Stalingrad (decembrie 1942), în urma ofensivei ruse din Caucaz/Crimeea (1943) şi mai ales în preajma şi imediat după încetarea ostilităţilor antiruse, prin mesajul regelui Mihai I al României de întoarcere a armelor, rostit la 23 august 1944.

Dacă, după legile războiului, ostaşii şi ofiţerii români prinşi la Cotul Donului şi în Crimeea au reprezentat o captură normală – cauzată slabei noastre dotări militare şi neobţinerii ordinului de retragere spre a ieşi din încercuirea sovietică, de teama să nu-l supere pe Hitler -, numărul încă şi mai mare de priyonieri luaţi în Basarabia şi Moldova, în zilele de 23-27 august 1944 a constituit un abuz incalificabil, un sechestru al ostaşilor şi ofiţerilor care depuseseră deja armele, în virtutea apelului către ţară rostit de rege.

S-au tot luat prizonieri militari şi persoane civile până târziu, chiar în septembrie-octombrie 1944, când armata română lupta alături de cea sovietică în nordul Transilvaniei sau trecuse deja Tisa.

...

După estimările cele mai aproximative, întrucât un calcul exact nu poate fi efectuat, au fost luaţi prizonieri militari combatanţi şi militari care depuseseră armele cca 500.000 de inşi, mulţi dintre ei trecuţi în statistici drept dispăruţi sau morţi (între cei cca 1.200.000 de eroi pierduţi în perioada războiului).

Ţinem să observăm că în nicio statistică din lume nu figureză civilii luaţi prizonieri cu anasâna de sovietici şi duşi împreună cu ostaşii în pustiurile ruse sau cei împuşcaţi în cazul că nu şi-au dat bunurile (animale, căruţe, alimente etc.) sau chiar dacă le-au dat şi au făcut corvezile impuse nu le-au plăcut cine ştie din ce motive invadatorilor veniţi pe urmele hoardelor medievale.

Personal estimez pierderile de vieţi umane şi de prizonieri militari şi civili la cca 1.500.00-2.000.000 de oameni.”

Din volumul “INFERNUL PRIZONIERILOR ROMÂNI ÎN RUSIA SOVIETICĂ”

Ionel Oprişan

Editura SAECULUM I.O.

Bucureşti – 2014

http://www.romaniamagnifica.ro/?do=Istoria&optiune=1939-1945+-+CEI+ce+ne-au+facut+MARI+%28II%29

Cu respect,

Valentin-Nicolae Bercă

"România Magnifică" - www.romaniamagnifica.ro - un proiect cultural pentru unitatea şi bogăţia spirituală a Românilor de pretutindeni, militând pentru reafirmarea valorilor spiritualităţii poporului român, unit prin limbă, tradiţii şi credinţă creştină, mereu mândru de istoria sa multimilenară  în spaţiul carpato-danubiano-pontic.