O fugă prin istorie - pagini cenzurate

O fugă prin istorie - pagini cenzurate

1. Regele persan Xerxes I şi al Estherei. Dintre toate virginele care îi populau haremul, Xerxes, un beţiv şi un afemeiat, a ales-o pe Esther. Ea fusese plasată în harem de vărul ei, Mordecai, ca o momeală, şi instruită să-şi ascundă originea iudaică. Xerxes a făcut o pasiune turbată pentru ea şi, din slăbiciune, a oferit mai multe drepturi evreilor din Babylon, aduşi ca sclavi, acolo, de regele Nabucodonosor. În cele din urmă, Esther a devenit chiar soţia lui Xerxes şi le-a dat evreilor din imperiu drepturi egale cu perşii, iar Mordecai a ajuns sfetnicul regelui. Dar Haman, primul-ministru persan, deranjat de aroganţa lui Mordecai, a cerut regelui să-l ucidă şi să-i extermine pe toţi evreii din Babylon. Esther a aflat şi recunoscînd că şi ea este evreică, l-a rugat pe rege să nu-i extermine pe evrei. Mai mult, văzîndu-i slăbiciunea, a prins curaj şi i-a mai cerut să-I spînzure pe Haman şi pe cei 10 fii ai săi, iar averea să-i fie dată lui Mordecai. Ajungînd comandantul armatei regale, Mordecai a măcelărit 75.000 de perşi, şi averile lor le-a dat evreilor. De bucurie, evreii din Persia au dansat şi au chiuit, iar puţinii persani care mai scăpaseră cu viaţă au trecut la iudaism, ca să nu fie şi ei ucişi. Acestea sunt originile «Purimului», sărbătoarea evreiască din luna martie, prin care se celebrează marea victorie evreiască împotriva duşmanilor”.

2. Leagănul comunismului a fost în Franţa, nu în Rusia. Aceasta o spune trecutul glorios al Franţei, inspirat din ideile iluminismului, care punea la baza existenţei umane raţionalismul şi discredita religia. Au urmat sîngeroasele revoluţii proletare: asaltul Bastiliei din 17 iunie 1789, cei 40.000 de preoţi ucişi, războiul civil din 1792 şi regimul terorii patronat de Robespierre, ghilotinele care nu mai conteneau cu tăierea capetelor de aristocraţi şi de burghezi. După aceea, revoluţiile din 1830 şi 1848 (Comuna din Paris), ultima, organizată de Karl Marx, Claserets şi bancherul Rotschild, care au agitat gloata franceză să dea foc Parisului, să răstoarne monarhia şi să facă republică. Istoria s-a repetat în 1968, cînd Alain Cohn-Bendit, astăzi europarlamentar, a scos studenţimea pe străzile Parisului, a ridicat baricade şi l-a silit pe legendarul preşedinte Charles de Gaulle să demisioneze. Cu un astfel de trecut, nu e de mirare că francezii erau comunişti încă din 1940, când îi conduceau Léon Blum şi Maurice Thorez. Sau poate, în anul de graţie 2016, nu mai avem voie să răsfoim paginile de istorie adevărată, nu cumva să supărăm pe te-miri-cine?

3. Să nu se uite că liberalii (conduşi de Ionel Brătianu) i-au împuşcat pe ţărani în 1907, iar ţărăniştii lui Alexandru Vaida-Voievod, pe muncitorii de la Griviţa, în 1933, chiar dacă fuseseră instigaţi la grevă de comunişti. Să nu se uite nici că Monstruoasa Coaliţie (formată din liberali şi conservatori) îşi dăduse mîna în 1866 şi îl răsturnase pe domnitorul Al.I. Cuza. Ştiau ei ce ştiau Eminescu şi Caragiale când puseseră tunurile pe liberali şi nu le mai dădeau pace. C.A. Rosetti îi luase frica lui Eminescu şi era dispus să-i dea chiar şi bani, numai să-l lase în pace şi să nu se mai vadă încondeiat în ziarul ,,Timpul”.

4. Zizi Lambrino, prima soţie a lui Carol al II-lea, a murit la 25 martie 1953, într-un spital de săraci din Paris. Ea avea doar 55 de ani. Fiul ei, Carol-Mircea, l-a sunat pe Carol la telefon şi i-a cerut bani de înmormîntare. Dar Carol a trântit telefonul fără să-i spună un cuvînt. La numai o săptămînă după Zizi, fostul rege avea să moară şi el, de inimă. Avea 60 de ani. A fost depus la Mănăstirea Sao Vincente, din Lisabona, aparţinînd dinastiei portugheze de Braganza, cu care se înrudea bunica sa, infanta Antonia, mama lui Ferdinand, tatăl său.

5. Magda Wolff (zisă şi Elena Lupescu) a murit în 1977, la vîrsta de 81 de ani. Prin mijlocirea slugoiului Ernest Urdăreanu, fostul mareşal al Curţii Regale de la Bucureşti, plecat şi el în exil cu stăpînul său, trupul ei neînsufleţit a fost depus la Mînăstirea Sao Vicente, alături de Carol, dar cu o treaptă mai jos pe catafalc, fiindcă era doar o soţie morganatică. În anul 2003, premierul Adrian Năstase le-a adus osemintele celor doi în ţară şi le-a înmormîntat în cavoul familiei de Hohenzollern, de la Curtea de Argeş. Cine şi cu cât l-o fi plătit să facă acest demers sau de unde o fi venit ordinul – nu se ştie, căci, de capul lui, n-ar fi făcut asta! În plus, nici patriot n-a prea fost Bombo, şi nici de dragul monarhiei nu s-a prăpădit vreodată. Nu i-ar fi dat voie liber-cugetătorul Ilici.

6. Oficial, primul copil al lui Carol al II-lea a fost Carol-Mircea, făcut cu soţia sa, Zizi Lambrino. (Aşa-zisul prinţ Paul de România este fiul lui Mircea.) Dar Carol nu şi-a recunoscut niciodată fiul, căci, la data naşterii acestuia (8 ianuarie 1920), el intenţiona să divorţeze de Zizi, iar mai tîrziu, nici atât, fiindcă ar fi împiedicat dreptul lui Mihai (născut în 1921) de a fi recunoscut urmaş la tronul României În perioada 1920-1924, Carol a trăit o dragoste intensă cu actriţa Mirella Marcovici, o evreică bogată, deşi era încă însurat cu Regina Elena şi îl avea pe Mihăiţă. Din această legătură a rezultat un băieţel, Mirel, născut în 1923, pe care însă Carol nu l-a recunoscut. La fel cum se pare că s-ar fi întâmplat şi cu presupusul Andrei, conceput cu arhitecta Smaranda Creangă, soţia arhitectului Horia Creangă, nepotul marelui povestitor. Carol nu l-a recunoscut nici pe acest fiu, născut în 1930, dar a vegheat asupra creşterii şi educaţiei sale. Mai mult chiar, după 1950, el ar fi intervenit pe lîngă autorităţile comuniste de la Bucureşti pentru ca Andrei şi mama sa să emigreze în SUA. În afara celor 3 situaţii, istoricii se întreabă cîţi alţi copii o mai fi făcut Carol al II-lea, care, în sacralitatea şi, mai ales, prin zvonurile puse pe seama potenţei sale, ieşită din comun, atrăgea multe femei, reeditînd, în felul acesta, destinul predecesorului său, măritul Ştefan.

7. Aveau evreii o vorbă: ,,Românii sunt proşti pentru comerţ! Ei sunt buni de popi, soldaţi şi muncitori cu sapa. Noi, însă, i-am civilizat. Dacă nu veneam noi aici, umblau şi acum cu purcelul după ei. Ţara asta rămânea şi acum înapoiată…”.

Dar Nicolae Iorga şi A.C. Cuza le-au răspuns: ,,Făcând comerţ, românii îi vor duce pe evrei la faliment, căci sunt cinstiţi şi curaţi, şi îi vor face să plece din România”.

Magda Wolff avea şi ea o vorbă: ,,Fără dictatură, nu se poate conduce România!”.

Cuvinte asemănătoare, dar rostite într-un context zeflemitor, le găsim şi într-o schiţă de Caragiale: ,,Ne trebuie o tiranie, ca în Rusia, domnule!”.

Situaţia aceasta, constroversată, am trăit-o odinioară, când, fără să facem vreo aluzie, România a progresat pe toate planurile. Dar acum, de când cu democraţia, vedem cu toţii ce se întâmplă. Numai Dumnezeu ştie cum e mai bine pentru un popor atipic…

 (Joana Damaskin – ,,Pasiuni şi crime regale. Viaţa aventuroasă a regelui Carol al II-lea şi crimele sale”)

Sursa: Prof. VALENTINA LUPU