Amintiri de neuitat

Vasile MENZEL

Amintiri de neuitat

Pe vremea „dezgheţului”, când galantarele şi rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Păstorel Teodoreanu susţinea în revista Magazin o Cronică gastronomică, iar Maria Tănase cânta la redeschisul restaurant Continental de pe Calea Victoriei, acompaniată de Fărâmiţă Lambru. În pauză, cântăreaţa mergea în bucătăria localului să fumeze cu sete două-trei ţigări una după alta, împreună cu instrumentistul, care tocmai îşi instalase telefon şi se furlandisea faţă de personalul restaurantului, sunând acasă. Într-una din seri, întrebându-şi în receptor nevasta ce îi gătise, după primirea răspunsului, o îndemna: „Da’ să pui, fă, în tocană şi-o foaie de dafin… şi pune şi niţel piper.” Plictisită, Maria Tănase îi recomandă, între două fumuri de ţigară: „Spune-i, mă, să pună şi nişte ca..t!” Prompt, acordeonistul se execută: „Doamna Maria zice să pui şi nişte ca..t, pentru că vine şi dumneaei la masă.”

Maria Tănase

Un alt turneu al unui artist străin care a lăsat urme adânci la Bucureşti, mai ales în cartierele mărginaşe, a fost cel întreprins în 1958 de actorul şi cântăreţul indian Raj Kapoor, protagonistul filmului „Articolul 420″. Raj Kapoor a apărut şi la noua televiziune – care emitea din 1957 – şi a înregistrat un disc la Electrecord cu piesa „Avaramu” din coloana sonoră a filmului. Pe canavaua acestuia lăutarii au dat la iveala o manea care s-a cântat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: „Pe Şoseaua Colentina/ trece Rita cu maşina/ şi golanii după ea/ Ca să-i umfle camera.”

În anii 1959-’60-’61 nu era politic să ai automobil. Omul bine cotat avea motocicletă şi magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai şic (SIMSON) era importată din RDG, de 250 cm3 şi Jawa cehoslovacă. Mai existau Zundapp şi BMW, unele cu ataş, dar acelea erau din timpul sau dinaintea războiului. La sfârşit de săptămână, bucureştenii cu motociclete plecau împreună cu soţiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogoşoaia, Pădurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile date în apartamente particulare, sâmbăta seara, magnetofonul era un simbol de modernitate şi înlesnire. În anturaje mai modeste, cu acelaşi prilej, se puneau la patefon discuri cu Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. După discuri de patefon dansau şi elevii din ultimele clase de liceu atunci când mergeau în excursie la munte, şcolile medii având patefon în dotare.

În fostul local „Modern”, aflat în capătul dinspre Calea Victoriei al fostei străzi Sărindar, s-a deschis în 1958 restaurantul “Berlin”, cu specific culinar german, decorat de către un arhitect din Republica Democrată Germană. La etaj exista un bar cu taburete înalte, unde berea blondă Radeberger, îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru, era servită în sonde.

restaurant

Multe dintre restaurantele bucureştene fuseseră rebotezate: „Capşa” devenise „Bucureşti”, de pildă. „Athenée Palace” îşi păstrase însă hramul şi-l păstrase şi pe Petrică Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. „Hai la atenepalace, unde nouă mult ne place!” La Capşa (tot aşa îi zicea lumea) şi la Athenée Palace venea noua elită intelectuală fidelă regimului aflată la loc de cinste între privilegiaţi. În cele două braserii, mai puteau fi văzuţi şi scriitori interbelici, străini de grațiile noului regim, precum poetul Ion Barbu sau Păstorel Teodoreanu. Acesta din urmă, puţin grizat, într-o seară, ieşind de la Athenée Palace, a scos o bancnotă de 5 lei vrând să i-o dea portarului – credea el – galonat şi plin de fireturi, cu rugămintea: „Adu-mi, te rog, un taxi.” Poetul îl confundase pe portar cu un amiral venit la o recepţie. Indignat, acesta şi-a declinat identitatea, ameninţându-l cu arestarea pe poet. „Atunci, adu-mi un vapor”, a răspuns Păstorel…

cofetarie

În apropiere de „Athenée Palace”, pe locul actualului Hotel „Bucureşti”, într-un imobil prăbuşit la cutremurul din 1977, îşi continua existenţa, la parter şi la primul etaj, Cofetăria „Nestor”, rebotezată „Republica”. La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu părul alb sau grizonat, îmbrăcaţi pedant, unii arborând batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici se serveau café-frapé şi Mazagrin cu pai lipit de sticla brumată a sondei, bere germană, vermut italian, coniac indigen, citron pressé şi oranjadă. Specialităţile de cofetărie erau pregătite după reţete vechi, adesea de către aceiaşi oameni din epoca anterioară instaurării comunismului. Se serveau la “Nestor” profiterol, tort şi merengue-glacé, îngheţată simplă ori asortată cu frişcă şi 1langue de chat”, Coupe-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Maréchal, prăjituri Bibescu, cărora ulterior li s-a spus Tosca, picromigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare, cafea turcească şi cafea-filtru. La parter, pe lângă bomboanele cu vişine trase în ciocolată şi fructele confiate, se vindeau fondante. O braserie cu scaune înalte împrejurul barului fusese deschisă la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu (noul nume) care se învecina cu Biserica Boteanu. Întrucât veneau studenţi de culoare, nu puţini în Bucureştiul epocii, i s-a spus „Katanga”, porecla substituindu-i numele. În apropiere de „Katanga”, pitit în gangul de lângă magazinul „Unic”, era faimosul băruleţ „La Chinezu”, loc frecventat de sportivii de performanţă care, după ce luau masa la cantina CNEFS, situată pe la colţul bulevardului Magheru cu strada Dem. I. Dobrescu, veneau să bea o cafea şi să mai stea la taclale.

Cofetăria „Nestor”, rebotezată „Republica”.

Primele două congrese ale Partidului Muncitoresc Român se desfăşuraseră în Sala Ateneului. Apoi, Ocârmuirea s-a gândit să înalţe o clădire anume pentru ele şi aşa a fost construită la sfârşitul anilor ’50 Sala Congreselor cu o capacitate de 3.600 de locuri, în spatele fostului Palat Regal. S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu să fie înconjurat de o duzină de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai există şi azi magazinul „Filatelia”, inaugurat în 1960, iar în capătul opus, colţ cu strada Ştirbei Vodă, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spaţios, modern pentru acele vremuri, în care se putea lua masa de prânz, compusă din două feluri de mâncare, cu circa 10 lei.

După ce în Sala Congreselor s-a ţinut, în iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au început să fie proiectate aici filme, îndeosebi premiere, i s-a zis Sala Palatului şi, din 1962, au început să cânte pe scena ei solişti străini. Între primii, Domenico Modugno. În iarna lui 1962, Modugno a cântat aici “Aleluia” şi câteva din compoziţiile sale: „Volare”,„L’uomo în frak”, „Piove”, rămasă multă vreme în amintirea românilor prin refrenul „Ciao, ciao, bambina“. A înregistrat şi el un disc la Electrecord. În acelaşi an, a mai cântat o celebră soprană peruviană de coloratură, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, făcând furori cu „Un tango italiano”. Era vremea muzicii uşoare italiene – din 1964 Televiziunea Română începe să retransmită Festivalul de la San Remo. Însă noul “dezgheţ” adusese cha-cha-ul, muzica latino-americană, concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de zahăr, colorate, în formă de inimioară) şi twist-ul.

Unele case din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principală a cartierului, aveau bănci la intrare. Vara, spre sfârşitul zilei, se aşezau acolo la taclale bărbaţi şi femei – oameni trecuţi de prima tinereţe. Alţii veneau din vecini cu scaunele lor. Discutau, fumau, ronţăiau seminţe cumpărate cu 25 de bani cornetul. La sfârşitul anilor ’50 încă îşi mai aminteau de… Postul Festivalului.

Festivalul Mondial al Tineretului – București, 1953.

În 1953 avusese loc la Bucureşti  Festivalul Mondial al Tineretului. Participaseră numeroşi străini, îndeosebi oameni de stânga, din partidele comuniste occidentale; alţii veniseră din Asia sau din America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte într-o ţară condusă de comunişti. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine aprovizionat, chiar îmbelşugat, cu 2-3 luni înainte, Ocârmuirea începuse să drămuiască drastic mâncarea şi băutura, astfel încât în săptămânile premergătoare Festivalului nu se mai găsea aproape nimic de cumpărat în magazine. Timp de două luni nu se vindea nicăieri (nici în localuri) un gram de băutură alcoolică. La sfârşitul „postului”, au fost oameni care au leşinat, au făcut infarct sau chiar au murit pentru că abuzaseră de bere, ţuică sau vin.

Alţi colegi, în ziua de Ignat, înainte de începutul vacanţei de iarnă, aduceau la şcoală şoric din porcul tăiat şi pârlit cu paie în propria curte. Curţile din Rahova erau fabuloase. Într-una dintre ele, copleşită de bozii, oţetari şi salcâmi, despărţită de un maidan printr-un gard cu uluci, zăcea epava unei trăsuri cu coş şi felinare. Mă suiam în ea atunci când mergeam la copiii familiei Slabacu – macedoneni. Erau şi aromâni în Rahova, îndeosebi foşti negustori, şi învăţasem ceva din graiul lor, folosit ca o limbă secretă. În alte curţi existau fântâni săpate în pământ, garaje dezafectate, coteţe de porci, găini în libertate râcâind după râme, voliere de porumbei. Primăvara izbucnea liliacul, iar o lună mai târziu, când curţile erau pline de flori şi verdeaţă, unii scoteau difuzorul afară, agăţându-l într-un pom.

Oamenii care nu aveau bani pentru aparat de radio şi abonament cumpărau un difuzor pentru care plăteau o taxă lunară la Staţia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post naţional, astfel încât difuzorul era un radio cu un singur program. Aparatele din comerţ erau concepute anume (nu aveau decât unde medii şi lungi) ca să nu poată capta „Vocea Americii” sau „Europa liberă”, altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile produse înainte de război. La petreceri se dansa după muzică de patefon, redată pe placi de 78 de turaţii, având imprimate o melodie pe faţă şi alta pe revers, care se făceau ţăndări dacă erau scăpate pe jos.

Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru el vânzându-se în orice librărie sau papetărie. Oamenii cu pretenţii discutau despre “menajul” (aşa i se spunea căsniciei) Dorinei Drăghici cu Nicu Stoenescu, tenor de muzică uşoară şi interpret de romanţe, care îl imita pe Tino Rossi. Această pereche era în vârful topului. Cântau amândoi un şlagăr dulceag, „Firicel de floare-albastră”.

Dorina Drăghici și Nicu Stoenescu.

Toamna, dacă aveau şi gradină, unele localuri, precum „Strugurel”, sau cel de la Piaţa Rahova, încropeau o mustărie împrejmuită cu stuf, unde se mânca pastramă la grătar şi se bea tulburel. Etalonul îl reprezentau mustăriile din Târgul Moşilor, din Obor, unde în 1958 Maria Tănase a cântat pe estrada cârciumii „La prispa înaltă”.

Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. În octombrie, în curţi, dar şi pe străzile acelea cu aspect de uliţe, se ardeau gunoaie, crengi, frunze uscate al căror fum se înălţa lent şi leneş spre cer. Cu o lună înainte, în septembrie, se aduceau de la piaţă legumele de pus la murat în borcane înalte de-un metru legate la gură cu celofan, ţinute în magazia de lemne, în antreu, pe verandă sau în marchiza parfumată cu miros de gutui. Proprietarii noştri le păstrau în pivniţa lor căptuşită cu cărămizi, iluminată electric, închisă cu un chepeng de metal. Tot acolo ţineau, în sticle cu gâtul lat, înşirate pe poliţe, mărar, leuştean, chimen, tarhon. Bulionul era fiert în curte, la foc de lemne, într-o oală de 50 de kilograme, proptită pe pirostrii.

În Rahova mâncarea era pregătită cu grijă, minuţios. Femeile din vechea generaţie fuseseră casnice. Aveau reţetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de peşte, iahnii de fasole. De Crăciun şi de Paşte erau scoşi din cuptor cozonacii simpli şi cei cu felurite umpluturi; în zilele de pomenire a morţilor se făcea colivă cu grâu arnăut, fiert o noapte întreagă. Dulceaţa şi şerbetul tot în casă erau făcute, ca şi vişinata ori micile cantităţi de lichior şi mastică. La fel, brânzoaicele, saleurile, baclavalele, gogoşile înfuriate, pudrate cu zahăr…

Sursa: Prof. VALENTINA LUPU