EMINESCU REDIVIVUS

 

EMINESCU REDIVIVUS

 

STELELE-N CER

Mihai Eminescu (București, iunie 1889)

- ultima poezie –

 

Stelele-n cer

Deasupra mărilor

Ard depărtărilor,

Până ce pier.

După un semn,

Clătind catargele,

Tremură largele

Vase de lemn;

Niște cetăți

Plutind pe marile

Și mișcătoarele Pustietăți.

Stol de cocori

Apucă-ntinsele

Și necuprinsele

Drumuri de nori.

Zboară ce pot

Și-a lor întrecere,

Vecinică trecere –

Asta e tot...

Floare de crâng,

Astfel viețile

Și tinerețile

Trec și se stâng.

Orice noroc

Și-ntinde-aripele,

Gonit de clipele

Stării pe loc.

Până nu mor,

Pleacă-te, îngere,

La trista-mi plângere

Plină de-amor.

Nu e păcat

Ca să se lepede

Clipa cea repede

Ce ni s-a dat?

 

***

 

 

DOCUMENTE RARE DESPRE MIHAI EMINESCU

 

 

Blăgoi Olimpia

1. Primul film documentar despre Eminescu se numește „Eminescu, Veronica, Creangă” și a fost realizat în 1914, de Octav Minar, un cercetător al vieții lui Mihai Eminescu. Filmul durează 21 de minute. Pelicula a fost descoperită, în urmă cu câțiva ani, la Arhiva Națională de Filme, de către pasionații bibliofili Ion Rogojanu și Dan Toma Dulciu. Pelicula a fost recuperată și recondiționată integral de Victor de Bon.

2. Fotografie din 1864 pe care scrie „Emineanu”

Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, fotografia lui Focșăneanu, un prieten al lui Mihai Eminescu, pe spatele căreia este scrisă dedicația: „Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864”. De aici, se desprind două observații:

- de Sf. Gheorghe (23 aprilie), se întâlneau, la Ipotești, rudele și prietenii tatălui Gheorghe Eminovici,

- de la 14 ani, Eminescu își zicea (ori era numit) „Emineanu”, dorind să fugă de sufixul „-ovici”.

Cine a fost Leca Morariu?

Alexandru Leca Morariu (1888-1963) a fost scriitor și naționalist român, a fost profesor de Literatură modernă și folclor la Universitatea din Cernăuți, și-a dat doctoratul la Cluj, sub îndrumarea lui Sextil Pușcariu. A fost directorul revistei Buletinul „Mihai Eminescu”, în perioada 1930-1944. Leca Morariu a fost fiul preotului Constantin Morariu.

Cine a fost Constantin Morariu?

Constantin Morariu a făcut studii teologice la Cernăuți, a fost membru fondator al Societății „Arboroasa” și figură de prim-plan în 10 „Procesul Arboroasei”, intentat studenților de la Cernăuți, în 1878, de ocupația Austro-ungară.

Ce știm despre procesul „Arboroasa”?

La 12 octombrie 1877, la Cernăuți, autoritățile habsburgice inaugurau monumentul împărătesei Maria Tereza. Pe când la Iași, se comemorau 100 de ani de la decapitarea lui Grigore Ghica, voievodul moldovean care se împotrivise turcilor la cedarea Bucovinei către austrieci. Atunci, membrii Societății „Arboroasa”, conduși de Ciprian Porumbescu și Constantin Morariu au trimis o telegramă de condoleanțe Primăriei din Iași, ceea ce a deranjat autoritățile din Cernăuți. In consecință, au fost arestați cinci membri ai Societății Arboroasa, între care și Constantin Morariu, iar societatea a fost desființată.

Ce știm despre denumirea „Arboroasa”? În împărțirea administrativă a Moldovei medievale, ținutul din partea de nord se numea fie Țara de Sus, Făget, Plonina sau Arboroasa. Numele „Arboroasa” a fost preluat de un grup de studenți români din Cernăuți, conduși de Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu care au înființat societatea cu același nume, în 1875. Toate denumirile amintite mai înainte arată specificul ținutului, care era acoperit de păduri de stejari seculari și de "puii" lor, făgetul. Românii (valahi, moldoveni, transilvăneni, maramureșeni, timoceni, aromâni) au locuit întotdeauna în siguranță, în zone muntoase împădurite. Spre deosebire de români, slavii locuiau mai ales în zone de câmpie și considerau pădurile ca locuri periculoase.

Numele de „Plonina” provine din slavul „planina” = munte. Popoarele migratoare (cum erau slavii și maghiarii) nu agreau pădurile, se temeau să le traverseze. La fel pecenegii și cumanii, care au locuit temporar în zone de câmpie, pe lângă ape, înconjurați de imensele păduri locuite de valahi. 11 La fel, în nordul Greciei, în munții păduroși ai Pindului, locuiți numai de aromâni.

„Bucovina” a fost denumirea adoptată oficial în 1775, când ținutul fost răpit de austrieci și provine de la „Bucov”, cuvânt slav ce denumește suprafețele cu lăstăriș de stejar. După 1775, o vreme, s-au folosit, în paralel, apelativele vechi, denumirea oficială dar și nume noi, create de țăranii moldoveni, precum Cordon (sau Cordun).

3. „Diploma imperială” dată de Franz Iosif I, împărat al Austriei

Pentru a înțelege mai bine viața și opera lui Eminescu trebuie să revedem istoria Bucovinei natale. Iar pentru o certă obiectivitate, vom reda fragmente dintr-un document important, anume „Diploma imperială”, din 26 februarie 1861, dată de Franz Iosif I, împăratul Austriei.

Cităm: … Ca parte din Dacia vechie, țara aceasta, Bucovina, se număra sub stăpânirea domnilor Moldovei la așa numita ”țară de sus”, mai târziu se numea Arboroasa, Plonina și în urmă Bucovina, după pădurea de fagi dintre Cernăuți și Vijniț. Înainte de Ștefan cel Mare, o mică parte a țării de dincolo de Prut se ținea de Galiția, iară o seamă din munții ei, de Ardeal. Astfel, hotarele Moldovei și prin urmare și cele ale Bucovinei, după biruințele numitului principe (Ștefan cel Mare) în contra leșilor și a ungurilor, fură statornicite prin anumite tractate, pe temeiul cărora granițele erau spre apus și miază-noapte Nistrul, păraiele Serafinești, Colacinul și râul Ceremuș, apoi spre miază-zi izvoarele Ceremușului, ale Sucevei, Bistriței și Trotușului până la Milcov. Țara aceasta, locuită la început de Daci, apoi împoporată de coloniile lui Traian, fu bântuită pe timpul năvălirii popoarelor de către goți, gepizi, huni, avari, unguri, tătari și alte popoare, care au lăsat după sine numai urme de groază și de pustiiri. Între astfel de împrejurări grele ce au ținut mai-ca o mie de ani, poporul băștinaș fu împiedecat în calea sa spre propășire și trebuia să fie mulțămit a-și mântui viața, datinile și limba, fugind în întunericul pădurilor sale, dacă nu mai putea să lupte cu armele în mână în contra barbarilor năvălitori. Abia după ce fură împreunate, prin Dragoș Vodă, singuratecele ținuturi într-un stat și puterea poporului băștinaș mai crescuse încât va, ajunse statul acesta sub eroul Ștefan cel Mare la un măreț renume prin biruințele strălucite ale acestuia asupra dușmanilor creștinătății și ai civilizațiunii, despre cari biruințe dau încă și astăzi dovezi numeroasele biserici și mănăstiri Putna, Volovăț, Bădeuț, Suceava, Solca, Moldovița, Sucevița, Dragomirna, Prisaca și altele. Din momentul în care Bucovina prin tractatul din 7 Mai 1775 fu împreunată cu Coroana Noastră, țara începu a mai răsufla sub binecuvântările unei cârmuiri blânde. Ea fu pusă mai întâi sub administrare militară; apoi la anul 1786 fu împreunată cu Galiția, la 1790 fu hotărâtă provincie de sine stătătoare; la 1817 deveni din nou un ținut al Galiției până la anul 1848. Arătându-se că deosebirea de limbă, de datini și obiceiuri nu fac să fie de dorit o contopire cu Galiția, la anul 1848 Ne-am îndurat și i-am dăruit neatârnare administrativă. Prin legea fundamentală de la 26 februarie 1861 Noi am chezășuit această reînnoire a neatârnării administrative.

Am încheiat citatul.

Durerea bucovinenilor era mare, țara lor fusese aruncată de la o stăpânire la alta, precum zarurile pe tabla de joc politic a puterilor de atunci! Iar jocul continuă!

 

EMINESCU, MARTIRUL

Diacon Vasile

Chintesență a tot ceea ce a însemnat românism până la ceasul apariției sale pe firmamentul culturii noastre, Mihai Eminescu a reușit, într-o scurtă perioadă de timp, dacă ne gândim că a fost jertfit pe altarul intereselor străinătății, mai ales ale Austriei, când era în apogeul puterilor creatoare, să realizeze, prin ziaristica sa, o operă ce ar putea constitui, și astăzi, fundamentul unei construcții politice durabile.

Deranjând, prin causticitatea textelor sale din „Timpul”, pe oamenii politici din țară și lezând grav interesele celor două imperii care mușcaseră adânc din trupul țării – cel austro-ungar și cel țarist –, Eminescu a reușit să devină indezirabil pentru foarte multă lume.

Conștient de acest lucru, îi scria Veronicăi Micle, în iulie 1882, că „«Timpul» acesta m-a stricat, în realitate, cu toată lumea; sunt un om urât și temut – fără un folos „du reste”.

Atâta vreme cât poetul s-a rezumat doar la publicistică, demascând și înfierând politicianismul servil, a fost privit cu toleranță, dar, în momentul în care această fază a fost depășită, trecând la acțiuni de organizare a românilor (în 24.01.1882, împreună cu Ioan Slavici, înființează Societatea „Carpații”, este membru activ al societăților „Matei Basarab” și „Balcanii”), s-a dispus eliminarea lui din viața publică.

Erau vremurile în care junimiștii, majoritatea masoni, abandonaseră interesele românilor din Ardeal și Bucovina, prin negocierea în taină, timp de circa doi ani, a unui acord secret cu Tripla Alianță, semnat la 18 octombrie 1883. Prin apropierea de Austria, Ungaria și Germania, România nu mai putea pune în discuție apartenența la spațiul românesc a Ardealului și Bucovinei. Se știe că spiritele în capitala austriacă, cu privire la România, erau mai mult decât încordate din cauza lui Eminescu, ceea ce a făcut pe francmasonul și junimistul P. P. Carp să ceară, din Viena, lui Titu Maiorescu, și el francmason, în 1883, în mod imperativ: „Mai potoliți-l pe Eminescu”. P. P. Carp se afla la Viena pentru a definitiva ultimele amănunte ale semnării amintitului acord.

 

Pentru a forța mâna României, la 28 iunie 1883, Austro-Ungaria a rupt relația cu România, pentru 48 de ore, iar Germania, prin vocea lui Otto von Bismarck, amenința cu războiul.

 

Reacția autorităților române a fost promptă. S-au efectuat percheziții la sediile organizațiilor care militau pentru Ardeal (la Societatea „Carpații”, care a fost desființată în aceeași zi), ziarul „L’Independence Roumaine” a fost interzis, iar directorul său, Emil Galli, a fost expulzat, unii, poate din teamă, s-au dezis de activitățile anterioare (Chibici, președintele societății „Carpații”), au fost pornite procese militanților ardeleni din București, Eminescu fiind ridicat în repetate rânduri, de pe stradă, de la berărie, de la teatru etc. și supus unor umilitoare interogatorii, adesea bătut, după cum se afirmă, peste cap cu frânghia udă.

 

Despre verticalitatea sa în plan politic, Eminescu scria Veronicăi Micle, în august 1882, că ministrul Urechia i-ar fi putut oferi un post la Iași, dar el a pus condiția ca oricând să aibă dreptul de spune că nu și-a schimbat „deloc ideile, că rămân ceea ce am fost pururea, condiție ce i sa părut lui prea grea. A mă face renegat politic nu-mi dă mâna și numai cu acest preț el m-ar fi numit”.

 

Dezgustat de tot ce se petrecea în lumea politicienilor, a refuzat și propunerea de a fi răsplătit cu înalte onoruri ale statului. Titu Maiorescu ne povestește că „Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, și Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. […] Dar, când a fost vorba să i se confere o distincție onorifică, un bene-merenti sau nu știu ce altă decorație, el s-a împotrivit cu energie. Rege, el însuși, al cugetării omenești, care alt Rege ar fi putut să-l distingă?”

 

Cu privire la soarta Luceafărului poeziei românești, cel din urmă romantic european, sunt de reținut cuvintele Zoei Dumitrescu Bușulenga: „Treptat, ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informații oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci, pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul nației românești pentru care a trăit și pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice”.

 

Fără nici un fel de dubii, se poate afirma faptul că imaginea construită referitor la viața lui Eminescu, convenabilă autorităților și perpetuată mai bine de un secol după moartea sa, conform căreia ceea ce era verticalitate și îndârjire în lupta politică era interpretat doar ca inadaptabilitate și labilitate psihică, cauze ale așa-zisei sale nebunii, alături de alcoolism și sifilis, a fost una falsă, care trebuie schimbată fundamental.

 

Mai mult ca sigur, cercetări viitoare în arhivele secrete vieneze și nu numai, vor scoate la iveală multe date inedite cu privire la cei care au decis soarta lui Eminescu și care a fost rolul jucat de junimistul mason, Titu Maiorescu. Se știe că acesta, imediat după uciderea lui Eminescu, a alergat la locuința poetului și a luat toate manuscrisele. Poate, prin acțiunea lui a salvat această comoară și numai datorită lui, astăzi, ne putem bucura de posibilitatea cercetării și analizării ei. Dar este cât se poate de verosimil ca tot ce putea fi stânjenitor pentru el și toți cei apropiați lui, mai ales pe relația cu Austria, să fi fost dat la o parte în momentul trierii documentelor și, probabil, distrus.

 

Este evident că Titu Maiorescu l-a ținut sub observație atentă pe Eminescu; dacă ne gândim doar la faptul că s-a opus la căsătoria lui cu Veronica Micle, că nu a fost de acord, inițial, cu trimiterea lui într-un sanatoriu din străinătate, ca apoi să considere că este bine să fie ținut departe de România și problemele ei de politică internațională, în mod special.

În orice caz, creația eminesciană sub toate aspectele ei, nu a fost egalată până astăzi, fapt admirabil subliniat de către G. Călinescu, care scria:

 

„Astfel se stinse, în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

 

Nimeni nu poate contesta: creația eminesciană, în ansamblul ei, va dăinui cât și neamul românesc, în eternitate.

 

SEMNĂTURA LUI MIHAI EMINESCU ÎN ORIGINAR LA SIBIU

Ciomaga Paula

 

Ziaristul Adrian Popescu a publicat, în „Tribuna”, din 14 ianuarie 2009, câteva date mai puțin cunoscute despre Eminescu.

 

Sibiul se mândrește că a făcut parte din viața lui Mihai Eminescu, păstrând dovezi demne de invidiat, pe care le prezentăm în continuare!

 

Placa montată de Mitropolia Ardealului pe fațada clădirii unde a poposit Mihai Eminescu pe vremea când era sufleur la trupa dramatică a lui Matei Pascaly.

în toamna lui 1866, Eminescu poposește în Sibiu. Acolo, este prezentat lui Nicolae Densușianu și Ioan Al. Lapedatu, merge la Avrig, împreună cu Lapedatu, la mormântul lui Gheorghe Lazăr, apoi la Gura Râului pentru a culege o baladă veche.

 

Cea dintâi mențiune despre trecerea lui Eminescu prin Sibiu datează din 1889 și a fost găsită de redactorii revistei „Fântâna Blanduziei” din București. Este vorba de un certificat școlar din care reiese că Eminescu făcuse clasa a III-a la Gimnaziul catolic din Sibiu și obținuse nota generală „prima clasă". Tot din aceleași surse, aflăm că Eminescu și-a completat studiile la Sibiu, în 1864, la Gimnaziul de stat cu limba de predare germană.

 

O informație mai puțin cunoscută este aceea că, la Muzeul de Științele Naturii din Sibiu, într-un registru de vizitatori, se găsește, în original, semnătura lui Mihai Eminescu, datând din anul 1869.

 

EMINESCU VIZIONAR: REPERE ȘTIINȚIFICE DIN CREAȚIA EMINESCIANĂ

Pintilii Ionel

Începând cu anii de adolescență, Eminescu a manifestat o nepotolită sete de cunoaștere, străduindu-se permanent să-și însușească tot ceea ce a produs gândirea omenească până la el, în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului.

„Eminescu este unul din exemplarele splendide – afirmă Garabet Ibrăileanu – pe care le-a produs umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului românesc și cel dintâi român în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală”.

 

Cine parcurge parte din caietele eminesciene, ce înglobează, în total, aproximativ 14.000 de pagini, nu poate să nu rămână cu un sentiment de admirație în fața tensiunii spirituale cu care marele poet și-a făcut pregătirea intelectuală, lărgindu-și, permanent, orizontul cultural și științific.

 

Din cultura românească, Eminescu a preluat destule elemente, prin crestomația lui Aron Pumnul (culegerea de texte din diferiți autori), a cărui apropiere intelectuală a contat, desigur, în anii formației sale. Experiența germană, începută, cumva, chiar la Cernăuți, continuată la Viena și Berlin, într-o vreme când germanismul se afla în expansiune, iar cultura respectivă începuse să dea tonul în Europa, l-a deschis pe tânărul nostru studios sus spre cunoașterea cât mai profundă a lumii, sub toate aspectele.

 

Specialiștii îl arată prezent la cursurile de economie națională (Eugen Duhring), egiptologie (Karl Richard Lepsius), istorie modernă (Johann Gustav Droysen), istoria artelor (K. Werder), a manifestat interes pentru etnopsihologie și alte domenii, indicând o mare sete cognitivă și un efort intelectual pe măsură.

 

Între altele, încă fiind la Viena, Nicolae Teclu îl îndrumase spre chimie, iar la prelegerile de anatomie ale lui Josef Hyrtl și la acele de fiziologie ale lui Ernst Wilhelm Ritter von Brücke prinsese slăbiciune.

 

Se mai știe că studentul român, tot în aceeași perioadă, dornic de a îmbrățișa și a reține cât mai multe cunoștințe și a-și forma o concepție unitară asupra lumii, nu s-a mulțumit să audieze doar cursurile, ci și să studieze harnic filosofia și unele științe ale naturii.

 

Eminescu a ajuns la facultate în perioada în care cele două mari descoperiri, din memorabilul an 1842, deveniseră cunoscute și apreciate la justa lor valoare: principiul conservării energiei, enunțat de Julius Robert von Mayer, și legile fundamentale ale electromagnetismului, stabilite de către Michael Faraday.

Ambele descoperiri au rămas aproape necunoscute timp de peste două decenii, până când Helmholtz și Maxwell le-au îmbrăcat într-o haină matematică riguroasă, asigurându-le, astfel, marșul triumfal care ne uimește și astăzi.

 

Diversitatea disciplinelor și temelor audiate și studiate explică dorința poetului de a înțelege universul fizic și legile lui de bază, ceea ce nu a întârziat să se reflecte în gândirea și în opera sa poetică.

 

„Mintea lui Eminescu lucrează cu ideea originilor lumii, a infinitului, a creației, adică cu cele mai înalte concepte făurite de rațiunea omului. Printre acestea, ideea eternității stăpânește mintea sa într-asemenea măsură, încât una din atitudinile cele mai obișnuite ale poeziei sale este considerarea lucrurilor în perspectiva eternității” (Tudor Vianu - Caiete critice).

 

Eminescu participă cu probitate intelectuală exemplară, la confruntările culturale și ideologice din vremea sa, cum se desprinde din însemnările din manuscrise, și aproape nu este domeniu din științele social-politice în care să nu-și spună cuvântul într-o problemă sau alta.

 

La un moment dat, trimis de Maiorescu să-și definitiveze studiile necesare ocupării unei catedre de filozofie la Iași, Eminescu frecventează o sumedenie de cursuri conexe, pe care le consideră indispensabile unei formații academice. De la anatomie la astronomie, de la antropologie la fiziologie, toate îi apar urgente pentru consolidarea cunoștințelor de metafizică și, despre toate, își informează mentorul junimist.

 

„Nu e ramură de știință – scrie I. Slavici, în legătură cu setea de cunoaștere a lui Eminescu – pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulară slăbiciune”, și când se-nfigea o dată în vreo chestiune (...), citea un întreg șir de cărți privitoare la ea (…)”.

 

Îmbrățișând probleme din cele mai variate domenii, el invocă, în demonstrațiile sale, nume reprezentative ale unor filosofi, esteticieni, scriitori, economiști, juriști, istorici, lingviști. Poetul face considerații pătrunzătoare cu privire la destinul omului în univers, progresul în societate și natura operei de artă. Deși nu și-a propus să construiască un sistem filosofic, estetic ori lingvistic, și nici să întocmească tratate de economie politică, drept ori istorie, nici un cercetător din aceste domenii nu poate ignora contribuția sa, în multe privințe deschizătoare de drum în cultura noastră.

 

Manuscrisele eminesciene cuprind un mare număr de texte din domeniul științelor naturii. Strădaniile cu care marele poet se apleacă asupra studiului științelor naturii (a fost descoperită la Sibiu, într-un registru de vizitatori, semnătura lui Eminescu la Muzeul de Științele Naturii, datată din anul 1869 - Adrian Popescu, „Tribuna”, din 14 ianuarie 2009) dovedesc încrederea sa în capacitatea omului în cunoașterea fenomenelor din univers.

 

Din însemnările sale științifice, se desprinde faptul că a studiat problemele fundamentale ale fizicii: conservarea energiei, magnetismul, electricitatea, căldura, care formau și preocuparea principală a oamenilor de știință din secolul al XIX-lea.

Se remarcă un aspect cu totul esențial, anume orientarea poetului spre lucrări fundamentale din cele mai variate domenii ale științei, subliniind, de fiecare dată, care sunt descoperirile mai importante ce marcau pașii decisivi în elucidarea unor probleme fundamentale ale științei.

 

Studiile și considerațiile pe care le face asupra legilor mișcării corpurilor, energiei cinetice și potențiale, rolul căldurii în toate fenomenele naturii, asupra electricității și magnetismului și, în mod deosebit, asupra principiului conservării energiei, căruia i-a dat și o semnificație filosofică, i-au dat poetului posibilitatea să imprime un caracter profund științific concepției sale asupra lumii.

 

Legea conservării energiei, studiată sub toate aspectele ei, a fost extinsă, în opera eminesciană, asupra echilibrului și „soartei” sistemului solar. Apare triumfător, în Luceafărul: „Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarăși soare”. N-au trecut nici cincizeci de ani de când astronomii au dovedit, prin fotografii ale unor filoane de nori cosmici din regiunea centrului galaxiei noastre, faze incipiente ale formării de stele noi, prin concentrări locale ale materiei, de-a lungul filonului.

 

De asemenea, impresionantă și actuală ne apare, în Scrisoarea I, imaginea poetică a haosului primar, mai dinamică decât nebuloasa uniformă a lui Kant și Laplace: „negura eternă se desface în fășii” și „colonii de lumi pierdute / Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute”. Cât de plastic este descris fenomenul, fără să fi văzut superbele fotografii ale galaxiilor luate la Mont Palomar.

Cum s-a format universul pe care-l observăm? Cum se dezvoltă, ce soartă va avea? Sunt întrebări actuale și în zilele noastre, care l-au frământat pe poet, acum aproximativ 135 de ani.

 

Cele mai tari teorii cosmologice recunosc insuficiența datelor teoretice și de observație pentru a putea construi un model verosimil al universului. Cum afirma și Eminescu, în versurile: „Lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată / că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată“. Și, totuși, ipotezele și discuțiile despre structura universului se țin lanț, animate de descoperirea că universul este în continuă și rapidă expansiune, ceea ce sugerează că trecutul și viitorul îndepărtat al lui diferă mult de prezent.

 

Așadar, se poate afirma că aluziile și considerațiile privind universul din opera lui Eminescu, apar ca un substrat cu manifestări surprinzător de juste, care rezistă timpului chiar și într-o epocă de „revoluție” a fizicii, de extindere a orizontului cosmic.

 

În opera marelui poet, întâlnim și meditații importante nu numai în domeniul fizicii și cosmologiei, ci și însemnări de economie politică, de matematică și din alte domenii ale științelor naturii. Deși nu stăpânea un instrument matematic elaborat, necesar pentru a descrie, cu pregătirea unui specialist, relații între legile care guvernează fenomenele din natură și societate, Eminescu îl aplică cu o genială intuiție, la cele mai variate domenii de activitate (sociologie, economie).

 

Poetul nu a fost catalogat niciodată, ca om de știință, în accepțiunea curentă a cuvântului, și nici nu a urmărit să fie; se va recunoaște, însă, că este un precursor în tentativele de extindere a procesului de matematizare (Eminescu avea temeinice cunoștințe de matematică, dovadă demonstrațiile de geometrie și algebră din caietele sale).

 

Dintotdeauna, Eminescu a avut o aplecare adâncă pentru studiu și erudiție, pentru știință și observația exactă.

 

Constantin Noica observa, în cartea ce i-a consacrat-o în 1975, că el este „un uomo universale” în versiune românească, iar Octav Onicescu, relevând „precizia de invidiat” a textelor sale științifice manuscrise, considera că nu avem justificarea să-i refuzăm lui Eminescu dreptul de a fi gândit profund despre știință, de a fi luat o atitudine nouă față de marile probleme ale relațiilor noastre cu lumea, așa cum nu îi refuză acest drept italienii lui Leonardo da Vinci și nici germanii lui Goethe” (Manuscriptum 4/1976).

 

„Marea superioritate intelectuală a poetului este una din formele cele mai izbitoare ale manifestării lui și aceea care explică prestigiul atât de covârșitor al operei sale” (Tudor Vianu - Caiete critice).

 

Prezentarea, fie ea și succintă, a preocupărilor poetului și a modului în care se regăsesc în opera lui problemele universului, ale naturii și societății ne relevă un Eminescu din familia spirituală a lui Leonardo da Vinci, cu o mare sete de cunoaștere și preocupări multilaterale, care îl situează pe primul loc în cultura română și-i conferă un loc de frunte în cea universală.

 

În afara temei în dezbatere, amintim că există „binevoitorii apărători” ai poetului și ai operei sale, care susțin că Eminescu este sărbătorit, anual, „sec și pompos”!

 

Ca o apreciere personală, consider că manifestarea de astăzi nu are nimic în comun cu afirmațiile vădit răutăcioase mai sus menționate, că particularitatea temei, locul de desfășurare și participanții ne situează cu totul în afara unei asemenea catalogări.

 

PRIETENII DE IERI, ASASINII DE AZI

Negruță Maria

 

Generații de specialiști în istoria literaturii, istorici cercetează, de 120 de ani, arhivele din țară și din străinătate pentru a face lumină asupra vieții și personalității lui Eminescu.

 

În biografia lui Mihai Eminescu, întâlnim numele unor persoane care i-au dirijat sfârșitul tragic, despre care nu toți știm cine erau și ce rol aveau în societatea și politica românească de atunci.

 

De aceea, vom prezenta cele mai noi date despre persoane care apar în ultima parte a vieții lui Eminescu, folosind, în acest scop, surse bibliografice precum:

 

Stelian Neagoe: „Istoria guvernelor României de la începuturi până în zilele noastre: 1859 – 1995” – Editura Machiavelli, București, 1995

Carol I al României: „Jurnal. Volumul I: 1881-1887” – Editura Polirom, Iași, 2007

Titu Maiorescu: „Jurnal și Epistolar” - Vol. I, Editura Minerva, București, 1975

Theodor Codreanu: „Dubla sacrificare a lui Eminescu” - Editura Macarie, Târgoviște, 1997

Theodor Codreanu: „Controverse eminesciene” – Editura Viitorul Românesc, București, 2000

Theodor Codreanu: „De ce a fost sacrificat Eminescu?" – Editura Tăbăcaru, Bacău, 2001

Nicolae Georgescu: „A doua viață a lui Eminescu” – Editura Europa Nova, București, 1994

Nicolae Georgescu: „Un an din viața lui Eminescu” – Editura Floare Albastră, București, 2006

Nicolae Georgescu: „Boala și moartea lui Eminescu” – Editura Criterion, 2007

Constantin Barbu: „Codul invers. Arhiva înnebunirii și uciderii nihilistului Mihai Eminescu” – vol. I și II, Editura SITECH, Craiova, 2008

 

Ce am aflat din aceste documente, pentru perioada anihilării lui Eminescu?

Dimitrie A. Sturdza a fost ministru de externe în guvernul Ion C. Brătianu, în perioada 1 august 1882 - 2 februarie 1885.

Petre P. Carp - ministru de externe în guvernul Theodor Rosetti în perioada 22 martie 1888 - 22 martie 1889.

Titu Maiorescu - ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice în guvernul Theodor Rosetti în perioada 22 martie 1888 - 22 martie 1889.

Titu Maiorescu, agent al Imperiului Austro-ungar, apare în rol de protector al lui Mihai Eminescu.

Ion Slavici era spion al Vienei, infiltrat în Junimea, apare în rol de prieten.

Ecaterina Szoke Magyarosy, căsătorită Slavici, era omul de legătură cu Titu Maiorescu.

Grigore Ventura era agent al ministrului de externe Dimitrie Sturdza.

Secășeanu și Ocășeanu, agenți austrieci, apar în rol de prieteni.

 

 

TRATATUL SECRET DE LA 30 OCTOMBRIE 1883 ȘI NEȘTIUTELE ÎNSEMNĂRI ALE LUI LUPU KOSTAKI

Radu Neculai

Arestarea forțată și internarea lui Eminescu la 28 iunie 1883 este pusă în legătură cu un tratat secret ce se negocia între România și Austro-Ungaria, despre care, multe detalii, au fost descoperite în arhive mult mai târziu.

 

Acest Tratat era în corelație cu Tratatul de la Berlin semnat la 13 iulie 1878 și, pentru a înțelege mai bine conjunctura internațională, trebuie să amintim prevederile acestui Tratat de la Berlin. La Berlin, au participat Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Germania, Italia, Rusia și Turcia care au convenit următoarele modificări teritoriale. Bulgaria devine principat autonom, dar pierde Dobrogea. Bosnia și Herțegovina sunt ocupate de Austro-Ungaria. Muntenegru devine independent. Anglia ocupă Insula Cipru. 

Rusia ia partea din Basarabia delimitată la vest până la râul Prut și la sud până la brațul Chilia și gura Stari-Stambul (adică județele Cahul, Izmail și Bolgrad). Serbia devine independentă, în condițiile prevăzute și pentru România. România devine independentă și primește Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, în condițiile următoare:…Libertatea și perfecționarea de exercitare a tuturor formelor de cult trebuie să fie asigurată la toate persoanele aparținând României, precum și pentru străini… La 30 octombrie 1883, România semnează Tratatul secret de alianță cu Imperiul Austro-ungar. În aceeași zi, aderă și Germania, formându-se Tripla Alianță. Despre această alianță, s-a aflat abia după Primul Război Mondial! Tratatul consemna aservirea României către Austro-Ungaria și, în primul rând, excludea revendicarea Ardealului. Împrejurările și cauzele care au obligat Regatul Român să încheie acest Tratat își găsesc câteva inteligente explicații în aproape neștiutele însemnări ale lui Lupu Kostaki.

 

Cine a fost Lupu C. Kostaki?

S-a născut la 9 aprilie 1851, a absolvit Facultatea de Drept, la Zürich. La 20 mai 1876, a fost numit subprefect al județului Tutova, iar între 8 mai 1877 - 9 martie 1978, a fost polițai al orașului Bârlad, între 1887-1888 a fost director general al penitenciarelor din România. 30 La 23 martie 1888, a devenit secretar general în Ministerul de Interne, iar în 1889, a fost numit prefect al județului Prahova. Din 1911, devine membru în Consiliul Administrativ din Ministerul de Interne. Din însemnările lui, se vor lumina secretele care ascund arestarea forțată a lui Eminescu și internarea lui la Institutul „Caritatea” al doctorului Șuțu, în ziua de 28 iunie 1883.

În 1883, P. P Carp devine ambasadorul Regatului Român la Viena și, de pe această poziție, cere o audiență la Bismarck. Din memoriile lui Kostaki aflăm de ce a fost numit Carp ministru la Viena, ce a discutat Lupu Kostaki cu Ion Brătianu, cum s-a desfășurat consfătuirea lui Maiorescu cu junimiștii din București. A urmat întâlnirea lui Carp cu Brătianu, apoi întâlnirea lui Carp cu Kalnoky (ministrul Casei Imperiale austro-ungare) și tratativele cu von Reuss (ambasadorul german la Viena). Mai aflăm despre înțelegerile lui Carp cu Bismarck și ce a spus Bismarck despre viitorul României, apoi despre întâlnirea lui Carol I cu împărații Germaniei și Austriei. Kostaki însemnează spusele lui Bismarck despre România: „La 1866, aveam putința să o zdrobesc, dar m-am ferit chiar de a o jigni prea mult, fiind un stat cu menire de a civiliza și de a menține ordinea, el merită să fie susținut, iar nu distrus. Viitorul României stă în munca ei spre a trage folos din avuțiile imense ce posedă. Interesul vă este a deveni un stat puternic la Marea Neagră, a avea un port important ca Odessa. Nu uitați însemnătatea Mării Negre, căci de acolo începe cheia Dardanelelor. Independența o aveți, cu Occidentul sunteți în legătură directă, Orientul vă este deschis.”

Lupu Kostaki relatează: „Petre Carp răspunse că se putea constata în România un început serios de muncă spre progres. Că partidul acum la putere încetase de a reprezenta acțiunea revoluționară din 1848 și devenise un partid de guvernământ; dovada este că, de curând, el a proclamat regatul cu monarhie ereditară… Din nefericire, șovinismul ungurilor se manifestă prin persecuțiunea românilor de sub dominația lor; și cei din Regat nu pot rămâne nepăsători în fața acestui fapt. Este necesar ca ungurii să-și schimbe atitudinea, căci relațiuni bune între români și ei ar fi o stavilă în contra puternicei atracțiuni ce împinge slavii de la nord înspre Marea Mediterană.”

 

CEI CE AU PRILEJUL DE A ȘTI, AU DATORIA DE A ACȚIONA!

Cobzaru Mariana

La 15 ianuarie, se sărbătorește, și acum, cu aceleași declarații pompoase, ziua de naștere a „Marelui Poet Național”, ajuns atât de faimos încât prea puțini îi mai cunosc astăzi opera! Incontestabil, Mihai Eminescu a fost un vizionar, un om inteligent ce a depășit cu mult gândirea epocii în care a trăit. Un om dotat cu talent scriitoricesc, un condei „periculos” pentru ignoranți și mincinoși, pentru că deținea mijloacele de a-și propaga ideile și a transmite mesajul de trezire națională. După ce Eminescu a fost redus la tăcere de aceleași forțe din umbră care manipulează și astăzi frâiele politice ale lumii, opera sa a fost trunchiată și „omorâtă” cu bună știință ca și autorul ei. Considerăm „cazul Eminescu” unul dintre cele mai cutremurătoare exemple de manipulare prin intermediul mass-media și al unor „experți” istorici și critici. Imaginea lui a fost cosmetizată atât în epoca sa, cât și pentru posteritate, opera a fost trunchiată corespunzător și mesajul ei alterat. Prăpastia dintre viața și opera lui Eminescu a fost adâncită, în mod deliberat, de criticii și biografii lui și a fost amplificată de sistemul de învățământ, care a propagat acest model în masă. Atunci când nu poți împiedica o informație să se propage, cel mai eficient este să o direcționezi încotro ai interes! Acest mecanism a fost utilizat din plin în cazul lui Eminescu, prin omiterea a ceea ce nu corespundea cu direcția dorită (adică bogata lui activitate jurnalistică!) și prin amplificarea a ceea ce convenea. Eminescu trebuia să rămână, pentru toți, doar un poet genial și nebun! De ce îl iubim pe Eminescu și considerăm necesară reconsiderarea operei, vieții, mesajului și imaginii lui? Pentru că el a iubit România și poporul român, pentru că patriotismul a fost, poate, cea mai definitorie calitate a sa.

Azi, noi ce facem pentru Eminescu? Pentru că, Albert Einstein spunea: „Cei care au privilegiul de a ști, au datoria de a acționa”! Azi, în România, facem mai rău decât au făcut înaintașii noștri, pe când românii din afara granițelor îl divinizează! Doresc să dau exemplul românilor basarabeni, care au avut unele inițiative, chiar dacă au fost privite cu neîncredere.

La 14 iunie 1990, la Chișinău, apare articolul „Efigia lui Eminescu, stema tricolorului României”, al cărui titlu nu mai are nevoie de comentarii, unde, se reliefa că Eminescu este cel mai viguros spirit reîntregitor de țară.

În 2004, dr. Iosif Niculescu a trimis un memoriu către Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu propunerea de canonizare a lui Eminescu. (dr. Iosif Niculescu, născut în 1914, este unul dintre puținii supraviețuitori ai luptelor de la Cotul Donului, medic de mare valoare și neobosit cercetător în domeniul istoriei și religiei).

La 14 ianuarie 2006, în cadrul Simpozionului „Lupta continuă pentru eliberarea Neamului Românesc sub stindardul lui Mihai Eminescu”, organizat de Uniunea Mondială a Tuturor Românilor, Asociația Culturală universală „Mihai Eminescu”, poetul basarabean Gheorghe Gavrilă Copil a făcut propunerea să se strângă semnături, în toată lumea, pentru canonizarea lui Mihai Eminescu. În aceste demersuri, nu actul în sine este important, ci sentimentul de idolatrie al românilor deznaționalizați! Poate, vreodată, Eminescu va fi sfințit de Biserica Ortodoxă Română, dar, acum, în Basarabia și Transnistria, în nordul Bucovinei, în Maramureșul istoric, în Câmpia Tisei, în Banatul de dincolo de graniță, Eminescu este simțit ca un sfânt. La fel simt românii din Bulgaria, Grecia, Serbia (de pe Valea Timocului), Albania, indiferent de numele pe care îl au, de vlahi, aromâni sau altfel. Mai important decât canonizarea religioasă, este „sanctificarea populară”! Eminescu „este un sfânt național”, fiind înțeles în acest fel, de către Neam! „Sanctificarea” făcută de Neamuri are tot atâta „greutate” cu canonizarea făcută de Biserică, dar este mai importantă, fiind premergătoare ei, spunea scriitorul român Artur Silvestri, din Danemarca. Uniunea Europeană l-a asumat pe Beethoven, cu „Oda bucuriei”. Noi să-l asumăm pe Eminescu, ca sfânt protector!

 

GÂNDURI ÎNCHINATE LUI EMINESCU

Pintilii Silvia

·       A vorbi despre Eminescu înseamnă, pentru un român, a se cerceta pe sine, a se închipui și ipostazia la puterea maximă a virtualității Neamului său și a-și schița, fără pic de pudoare, portretul ideal. (Nicolae Steinhard) ·

·       De la Eminescu încoace, nici un alt poet, afară de el, n-a știut să imprime versului un asemenea timbru fascinant, apropiindu-ne de muzica îngerilor și a stelelor. (Radu Gyr)

·       „Doina” lui Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc. (Nicolae Iorga)

·        „Doina” lui Eminescu - cea mai categorică Evanghelie politică a românismului. (Octavian Goga)

·       E cel dintâi român al cărui creștet primește binecuvântarea din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până la glezne, în pământul strămoșesc. (Octavian Goga)

·       E unul care cântă mai dulce decât mine? / Cu atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine. / Apuce înainte s-ajungă cât mai sus, / La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus. (Vasile Alecsandri)

·       Eminescu: sumă lirică de Voievozi. (Petre Țuțea)

·       Eminescu a avut, în toate, o concepție europeană și referitor la Biserica Ortodoxă în general, la structura ei, care favorizează apropierea, și cunoașterea, și deschiderea față de toată lumea. (Patriarhul Teoctist)

·        Eminescu era darul Providenței, dăruit nouă, Românilor. (Mitropolitul Antonie Plămădeală)

·       Eminescu era frumos, de-o frumusețe angelică. (Tudor Vianu)

·       Eminescu este afirmarea unității românești eterne. (Nicolae Iorga)  Eminescu este conștiința noastră cea mai bună. (Constantin Noica)

·       Eminescu este Evanghelistul nostru. (Tudor Arghezi)

·       EMINESCU este numele acestei țări. ROMÂNIA este numele lui EMINESCU. (Nichita Stănescu)

·       Eminescu este o revelație ce mângâie. (Rosa del Conte)

·       Eminescu nu cântă incidentele unei iubiri, ci iubirea; nu cântă farmecele unei femei, ci femeia; nu ne dă crâmpeie separate din natură, colțuri de peisaje, ci ceea ce este mai general, în natură. Că, pentru a reda generalul, utilizează culori ale particularului, aceasta se înțelege de la sine. De aceea, ce vrea să ne dea e generalul, iubirea, femeia, natura. (Garabet Ibrăileanu)

·       Eminescu nu este un idol, el nu este un zeu; el este tot ceea ce este: Noi în noi. (Nichita Stănescu)

·        Eminescu s-a ridicat pe aripi proprii, până la contemplarea lui Dumnezeu. (Nichifor Crainic)

·       Icoana de iubire, la care să mă închin eu. (Veronica Micle)

·       Mihai Eminescu era o frumusețe, avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o icoană veche. (I. L. Caragiale)

·       Moldova este sfântă, îmi spuneau Ștefan și Eminescu, împreună. (Ioan Alexandru)

·       Pasiunea pentru Eminescu este pasiunea tuturor. (Mitropolit Antonie Plămădeală)

·       Pentru mine, Eminescu este, de multă vreme, un sfânt și nu numai el. La vremea cuvenită, se va arăta, de la Dumnezeu, și aceasta! (Calinic Argeșeanu, Episcopul Argeșului și Muscelului)

·       Prin dezinteresarea sa absolută, Eminescu oferă tipul ideal al pamfletarului de mare clasă, care n-a urmărit înjosirea adversarilor decât în vederea triumfării cauzei drepte. (Șerban Cioculescu)

Sursa: VCiuca