ŞTEFAN DUMITRESCU - DE CE, TOTUŞI, DACĂ MIHAI EMINESCU A FOST UN „TRIMIS” DIVIN,

 

DE CE, TOTUŞI, DACĂ MIHAI EMINESCU A FOST UN „TRIMIS” DIVIN, O ÎNCERCARE A DIVINITĂŢII DE SALVARE ŞI RENAŞTERE ISTORICĂ A POPORULUI ROMÂN NU S-A REUŞIT ACEST LUCRU, ȘI DUPĂ 1940 AM CONTINUAT SĂ FIM UN POPOR VICTIMĂ AL ISTORIEI ? AȘA CUM AM FOST TOATĂ ISTORIA ?

 

Este o întrebare care se impune cu necesitate după ce am luat cunoştinţă cu Eseul-ipoteză de mai sus. Aceasta este şi marea noastră întrebare, obsesie. Ce s-a întâmplat în istorie cu noi, românii, de ce am avut şi avem acest destin dureros şi mizerabil toată istoria ?, de ce să nu fim lucizi. Unele dintre studiile noastre încearcă să răspundă la această întrebare, dar un răspuns concret nu-l vom avea niciodată. De exemplu, încercăm să răspundem la această întrebare în lucrările noastre „Explicarea poporului român și a destinului său tragic în istorie”, și în lucrarea ”Psihologia și pedagogia poporului român”, lucrări publicate. Dacă este adevărat că argumentele pe care le-am adus mai sus cu privire la destinul christic al lui Eminescu în istoria neamului românesc sunt reale, logice, veridice, şi dacă este adevărat că simţim cu toţii acest lucru, că „miracolul, misterul şi fenomenul Eminescu” au declanşat în universul românesc o re-sublimare a întregului subconştient colectiv, dacă ceva ne spune că nu ne putem îndoi de acest lucru, că opera lui Mihai Eminescu a pătruns în universul spiritual românesc până în străfundurile subconştientului colectiv al neamului dacoromânilor, unind şi închegând milenii de istorie, tot atât de adevărat este că lucrul acesta nu poate fi demonstrat ştiinţific sută la sută pe cale experimentală şi nici dedus la modul absolut pe cale logică, printr-un lanţ de raţionamente valide.

Dacă nu ar fi existat în istoria noastră şi a Europei desigur, al doilea război mondial şi nici comunismul, perioada de o jumătate de veac de comunism, acum am fi şi noi, românii, România Mare, o ţară dezvoltată ca Austria, ca Belgia, etc. Sau aproape de acestea. Dacă Regele şi principalii oameni politici ai momentului 23 August 1944 nu ar fi făcut marea greşeală și ticăloșia (una dintre cele mai mari trădări din istoria noastră, cu efecte catastrofale) să îl aresteze pe Antonescu, iar dacă acesta, deci Mareşalul Antonescu, ar fi reuşit să încheie acel Pact secret cu Stalin, atât de favorabil nouă, (telegrama prin care Stalin acceptase, era de acord cu încheierea acestui Pact secret cu Antonescu, a sosit de la doamna Kolontay, ambasadoarea lui Stalin la Stockholm, la Ministerul de Externe în dimineaţa zilei de 23 august 1944. Grupul de năpârci trădătoare de la Ministerul de Externe, de la departamentul Cifru, în frunte cu Buzeşti şi Mociony Stârcea au ascuns telegrama şi au urgentat arestarea mareşalului) parcă altul ar fi fost destinul nostru după cel de-al doilea război mondial.

Ştim acum că cel de-al doilea război mondial a fost declanşat de Forţele oculte francmasonice, de Marii Bancheri internaționali care conduc lumea din Subterana politicii internaţionale, (TFS, Teribila Forţă a Subteranei politicii internaţionale, cum denumeşte această Forţă ocultă Biroul de Viitorologie de la Bucureşti), aşa cum a fost declanşată Lovitura de stat numită Marea revoluţie din octombrie sau Sistemul de lovituri de stat din Europa de Răsărit, adică Pseudorevoluţiile din anul 1989. Fenomen iniţiat şi condus după un Scenariu de mare anvergură euro-asiatică, de acelaşi Vârf Financiar mondial sau Vârf mondial francmasonic (Vârful Societăţilor secrete care conduc Lumea, Guvernul Mondial care conduce Lumea din umbră) ţinând cont că a fost distrusă şi Uniunea Sovietică. Iar noi am fost o entitate, un sistem socio-economic prea mic în comparaţie cu perfida subtilitate şi Forţa Puterilor care ne-au vrut distruşi ca popor.

Ce păcat însă că noi înşine, ca popor, le-am făcut jocul acestor Forţe oculte. Bine, dar dacă Dumnezeu ne-ar fi apărat, alta ar fi fost soarta noastră în istorie. Nu cumva Jertfa lui, misiunea cristică a lui Eminescu, lucrarea lui în Fiinţa neamului românesc nu a fost atât de mare încât ea să ne salveze? Întrebarea este de neocolit pentru o conştiinţă dramatică aşa cum suntem noi. Pentru că noi, românii, suntem acum, la sfârşitul secolului XX, la sfârşitul mileniului II și începutul secolului XXI, un popor pe cale de dispariţie, aflat într-o stare de decădere pe toate planurile, de descompunere greu de imaginat, lipsiţi de orice energie şi reflex de apărare. Incapabil de cea mai mică reacție de apărare, de cea mai mică ripostă la adresa Forțelor Răului. Un popor în psihologia şi comportamentul căruia patologiile (Patologiile psihologiei poporului român despre care vorbim în ”Psihologia și pedagogia poporului român”) au explodat pur şi simplu, s-au dezvoltat cancerigen, un popor care îşi doreşte singur dispariţie, şi care parcă face totul pentru a dispărea. Un popor care se lasă manipulat ca un copil neajutorat !

Cum Marile Puteri europene, ca şi teribila Forţă a Subteranei politicii internaţionale lucrează la proiectul Uniunii Europene, la proiectul Statelor Unite ale Europei, care urmăreşte “topirea” popoarelor mici ale Europei într-un “mare popor european”, care va fi german sau nu va fi deloc, este limpede că ne găsim în faţa unei mari primejdii istorice. Ei, bine, ca psiholog, ca om de cultură care stau aplecat asupra poporului meu (a se vedea lucrarea noastră “ Psihologia şi Pedagogia poporului român”) suntem cutremuraţi, dezamăgiţi de decăderea morală a poporului român, de setea cu care şi-a distrus Economia, pe care a ridicat-o cu multă trudă timp de o jumătate de veac. De „hărnicia și vitejia” cu care și-a ajutat dușmanii, Marii Asasini Economici internaționali și Mafia națională care l-au spoliat, l-au distrus și care au vrut și au reușit să transforme România în colonie și în piață de desfacere.

De la Eminescu încoace, aşa cum spuneam în alte studii ale noastre, „poporul român s-a tot caragializat, din păcate nu s-a eminescianizat". Dacă la sfârşitul veacului XIX corupţia, jigodismul, imoralitatea şi cinismul, inconştienţa spirituală şi morală cuprinseseră numai clasa politică, vârful societăţii, în secolul XX această întindere a „metastazei” morale şi psihologice, spirituale, a degradării substanţei Fiinţei româneşti, a continuat să se facă atât pe orizontală cât şi pe verticală, cuprinzând clasele şi păturile de jos ale societăţii. Ştim cu toţii cât de îngrozit-scârbit era Eminescu de imoralismul păturii politice a ţării, pătura superpusă de decăderea ei care atingea zonele cele mai profunde ale umanului, decădere care ajunsese sub zona esenţei omeneşti: „Niște răi și niște fameni /I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni”.

Eminescu spera însă cu tărie în reînsănătoşirea poporului român, în re-lansarea lui viitoare, bazându-se pe moralitatea şi sănătatea clasei de jos, a „tălpii tării”, care prin valorile sănătoase pe care urma să le dea va salva ţara şi-i va asigura o linie evolutivă în viitor. Ei, bine, în secolul XX lucrurile s-au întâmplat invers de cum sperase Eminescu. Procesul a debutat cu „stricarea şi dezumanizarea" şi mai întinsă și mai profundă a clasei politice, a stratului de sus al societăţii, a „clasei superpuse”. Răscoala de la 1907, când au fost înăbuşiţi tinerii ţărani care luptaseră la Plevna şi la Smârdan pentru Independenţa ţării în anii 1877-78, este un proces simptomatic pentru această îmbolnăvire şi mai profundă şi mai întinsă a societăţii româneşti, în primul rând a clasei politice. În 1917-1918, ultimii doi ani ai Războiului Prim mondial a existat posibilitatea să dispărem ca stat. În cazul în care ar fi învins Germania şi Austro-Ungaria noi am fi dispărut ca stat. Din fericire conjunctura ne-a fost, ca printr-un miracol, atât de favorabilă, iar ţăranii români (clasa în care a crezut Eminescu) s-au comportat la Mărăşeşti, Mărăşti, Mateeşti, Oituz, pe câmpul de bătaie, atât de vitejeşte, încât destinul istoric s-a înclinat brusc către noi. În favoarea noastră. Am realizat după două mii de ani Marea Unire a neamului românesc.

Şi în loc să fructificăm ca Stat şi ca Naţiune, acest eveniment, această împlinire la maxim, astfel încât să creştem ca Putere economică şi militară suficient de mult ca să nu ne mai poată ameninţa nimeni, să nu se mai joace nici un alt Stat cu noi, nici o altă Putere cu destinul nostru, clasa noastră politică interbelică s-a îmbolnăvit şi mai mult de inconştienţa setei de putere, de politicianism, de imoralitate şi lipsă de patriotism. Dacă este adevărat că perioada interbelică a fost o perioadă de dezvoltare culturală și economică, (dar nu și a țărănimii) tot atât de adevărat este că stratul de sus al societăţii româneşti, clasa politică, a suferit o îmbolnăvire, o degradare morală şi mai profundă. Politicianismul la noi, românii, este o patologie atât de violentă şi de profundă încât ea funcţionează ca metastază ce cuprinde întregul strat social de sus 66 al societăţii româneşti. Oameni politici, la noi, au fost pe tot parcursul evului mediu (când se numeau „partida boierilor” ce uneltea și se războia în lupte fratricide continue, pentru răsturnarea Domnitorilor, reuşind pe mulţi să-i asasineze şi să-i înlocuiască, urmările fiind negative pentru ţară), ca şi în ultimele două secole o primejdie, un Factor care ne-a făcut mai mult rău decât bine. Atât în cea de-a doua jumătate a secolului XIX, cât şi în perioada interbelică, iar ulterior în perioada comunistă şi postcomunistă, oamenii politici au fost o nenorocire pentru ţară. Din cauza clasei politice corupte și mafiote România s-a dezvoltat ca națiune puțin, sub limita de la care în sus am putea fi o națiune independentă, iar poporul a fost un popor victimă în această perioadă istorică. (acest Adevăr despre clasa politică Românească ni l-a spus Eminescu !) Aceasta este, am denumit-o noi, Problema românească. Faptul că o istoria întreagă am fost un popor victimă, situat ca dezvoltare sub o limită istorică optimă, fără să găsim acea cale prin care prin dezvoltare și evoluția am fi putu să ne dezvoltăm suficient de mult astfel încât să nu mai fim Victima Marilor puteri.

Trebuie neapărat să găsim o Cale, o soluţie care să rezolve această problemă, Problema românească, cea mai importantă problemă a poporului daco-român. A venit pentru noi, ca o pedeapsă meritată pentru ticăloşia clasei de sus a societăţii, pentru inconştienţa noastră de popor, în istorie, cel de-al Doilea război mondial, care pentru noi a fost o nenorocire. Şi când Antonescu ar mai fi putut salva totuşi ceva, i-am dat poporului român, prin politicienii care au conspirat împotriva Mareşalului, lovitura de graţie. (Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în cazul lui Ceauşescu în decembrie 1989) Mareşalul, dacă ar fi pactizat cu Stalin, ar fi fost ultimul bastion, în calea căderii Românei sub cizma lui Stalin, a comunismului, deşi nu putem revedea cu minuţie ce s-ar fi putut întâmpla în acel context. Ei bine, după ce ţara a intrat sub cizma cotropitorului rus am asistat la cea mai mare decădere şi îmbolnăvire a psihologiei societății românești, la cea mai mare decădere morală, spirituală a poporului român. După căderea lui Ceauşescu s-a văzut limpede cât de adânc a pătruns stricăciunea în adâncul fiinţei noastre naţionale. După 1989 ne-am comportat ca un popor sinucigaş, pentru că suntem un popor grav bolnav psihologic- moral, pentru că suntem un popor suicidal, un popor cancerigen. Suntem bolnav de ceea ce numim în cartea noastră „Psihologia și Pedagogia poporului român”, de Sistemul de patologii al psihologiei poporului român.

Acest fapt, dar şi pentru că Forţele oculte care conduc lumea doresc acest lucru, lucrează în sensul dispariţiei noastre ca popor, (în această situaţie sunt toate popoarele mici ale Europei) va face ca în primele decenii ale secolului XXI (sau în secolul XX) noi, românii, să dispărem ca popor, aşa cum au dispărut pe acest pământ Statul dac şi Instituţia Regalităţii, o dată cu moartea lui Decebal. Drama, blestemul neamului daco-român se repetă, deci. Şi asta în primul rând datorită stricăciunii (patologiilor Psihologiei poporului român) care a cuprins acum întreaga Fiinţa naţională românească, profunzimile ei. Cea mai stricată, cea mai bolnavă fiind clasa politică, apoi clasa intelectuală, cea care-i dă pe politicieni. (Ce este de făcut ? Noi propunem soluţia salvării noastre ca popor în mai multe lucrări ale noastre) Întrebarea este, dacă Eminescu a avut o Misiune Christică în Fiinţa poporului român, în Istoria lui, de ce acest fapt nu ne-a salvat o dată pentru totdeauna în istorie ?

De ce după cel De-al doilea Război mondial decăderea neamului românesc s-a accentuat ? Şi aici întâlnim aceeaşi similitudine misterioasă cu Misiunea lui Christos în istoria Speciei omeneşti. Christos s-a întrupat în Poporul Ales al Lui Dumnezeu, a luat formă omenească şi-a îndeplinit misiunea pe pământ, a fost trădat şi asasinat de oameni iar El le-a luat oamenilor păcatele (energia negativă) salvându-i astfel. Lucrul acesta îl ştim din Biblie, îl credem ca adevăraţi credincioşi în Dumnezeu. Vai, dar uitaţi-vă dumneavoastră, deşi Christos ne-a luat păcatele murind pe cruce pentru noi, Istoria omenirii de la El încoace a fost la fel de plină de atrocităţi, de războaie, de crime , de trădări. (Suntem în acelaşi timp convinşi că dacă Iisus Christs nu s-ar fi întrupat în istoria noastră situaţia Omenirii ar fi fost şi mai rea!).

Asta s-a întâmplat şi se întâmplă datorită stricăciunii noastre ca naţiune şi ca popor, cum am mai spus, faptului că suntem un popor bolnav, care ne facem singuri rău…Că lucrul acesta ni se trage de la romani, care i-au colonizat în Dacia pe aventurierii şi scursorile Imperiului aduse din Asia Mică, sau că Veacul fanariot ar fi contribuit în istoria la această “curvire, ticăloşire” a noastră, la această stricare morală a neamului, sau Comunismul a fost factorul care a adâncit şi generalizat stricăciunea, problemele acestea le-am abordat într-o altă lucrare a noastră. În „Explicarea poporului român şi a tragediei lui în istorie”, am arătat că o mare parte din factorii, cauzele care au făcut să avem, ca popor, aceste patologii, (care au făcut la rândul lor să fim toată istoria un popor victimă) neau venit de la traci, din genomul tracic, din subconştientul colectiv al neamului traco-dac, la care s-au adăugat factorii determinanţi generaţi de contextul istoric prin care am trecut în istorie de la dispariţia Statului dac încoace…

Din perspectiva acestui studiu gândim o Pedagogie a Salvării poporului român în viitor. Ceea ce ne interesează pe noi în acest Studiu-eseu este întrebarea : de ce a eşuat misiunea christică a lui Eminescu în Istoria poporului român ? Dar a eşuat ea ?, nu cumva ni s-a mai dat o “perioadă de încercare”, aşa cum probabil i s-a dat şi poporului evreu ? Sunt întrebări profunde şi cutremurătoare, pe care trebuie să ni le punem. Misiunea lui Christos împlinită pe pământ a făcut din poporul evreu un mare popor, dar a fost el un popor al liniştii, un popor fericit, un popor bogat ? Nu ! Dimpotrivă ! După Christos a fost ca şi cum blestemul Tatălui ceresc s-ar fi abătut asupra evreilor şi mai crunt pentru modul cum l-au trădat şi l-au batjocorit ei pe Christos. Pe Fiul Lui trimis pentru salvarea poporului Lui Izrael, întru salvarea lui şi a celorlalte neamuri. Ca urmare a acestui comportament asupra poporului lui Izrael s-a abătut şi mai mult urgia care durează, iată, de două mii de ani. Dacă poporul lui Izrael l-ar fi primit cum se cuvenea pe Iisus şi l-ar fi urmat, alta ar fi fost Istoria poporului evreu ? Alta ar fi fost soarta Civilizaţiei umane ?

Dacă noi nu ne-am fi purtat aşa cum ne-am purtat cu Eminescu şi cum ne-am purtat cu toate valorile noastre, şi ne-am fi purtat cu el aşa cum merita o asemenea valoare, şi ne-am fi ajutat valorile şi nu ni le-am fi distrus, poate că în cazul acesta Dumnezeu ne-ar fi salvat pe noi, pe români ! Ar fi încetat procesul de “îmbolnăvire morală şi psihologică, de stricare şi de decădere“ al Fiinţei naţionale româneşti. Nu ştim precis acest lucru, şi nu vom şti niciodată exact ceea ce s-a întâmplat în “Nivelul superior de organizare al Lumii” şi nici în profunzimile Fiinţei naţionale româneşti. Dar dacă atât misiunea lui Christos cât şi a lui Eminescu în Istoria poporului român au făcut parte dintr-un Plan, care trebuia să fie respectat întocmai, ca un Scenariu de la care nu se poate abate nimeni, pentru că totul a fost prevăzut dinainte, în cazul acesta popoarele sunt absolvite de orice vină. Dar trebuia să se întâmple aşa în cazul lui Christos (ca şi al lui Eminescu, deşi am văzut că pe cei doi nu-i putem pune pe acelaşi plan ontologic) tocmai pentru ca Iisus Christos să fie răstignit, adică să se petreacă jertfa, actul esenţial al Scenariului. În cazul nostru, al românilor, în cazul lui Eminescu, mult mai credibilă ar fi această Ipoteză. Eminescu a fost într-adevăr în istoria noastră un Dar al lui Dumnezeu, un Spirit Trimis, o Jertfă. Dar nefiind de valoarea lui Chistos, el nefiind de origine divină, el şi-a îndeplinit doar misiunea spirituală, aceea de a cunoaşte, de a pătrunde în adâncimile subconştientului poporului daco-român în toată interioritatea, vastitatea şi adâncimea Universului milenar, spiritual, al subconştientului colectiv al poporului daco-român şi de a-i regenera energiile. Căci Eminescu într-adevăr uneşte prin cunoaştere, sublimează, re-potenţează energiile profunde, latente ale poporului daco-român, refăcând continuitatea unuia şi aceluiaşi popor, a poporului român, realizând finalitatea de a re-potenţa, de a restructura, de a îmbogăţi Subconştientul colectiv al poporului român.

Opera lui Eminescu, lucrarea lui în adâncimea şi înlăuntrul Spiritualităţii româneşti s-a cunoscut, căci după el s-a produs o profundă şi masivă “eminescianizare” a spiritualităţii româneşti, a culturii, gândirii şi simţirii româneşti, profundă şi de lungă durată. Opera lui nevăzută, dar reală în planul ontologic, spiritual şi epistemologic al culturii româneşti a lucrat mult în devenirea, în procesul de restructurare al Fiinţei naţionale româneşti. Ca dovadă că perioada 1859 – 1919 şi 1940 (poetul se naşte în 1859, Unirea de la 1859 se realizează deci după întruparea lui în Istoria noastră, o dată cu venirea lui în lume) este perioada celor mai mari realizări din istoria devenirii poporului român. Este posibil ca Misiunea christică a lui Eminescu, aşa cum spuneam, să fi avut şi rostul de a ne lua „păcatele”, energia negativă a neamului acumulată în „cosmosul românesc”, de a purifica şi re-potenţa Subconştientul colectiv, Fiinţa naţională a poporului român. Dar aici, în cadrul acestei lucrări jertfelnice, puterea Jertfei lui să nu fi fost suficient de mare în comparaţie cu „stricăciunea morală”, întinderea şi profunzimea ei, din Fiinţa noastră naţională, cu Energia negativă din structurile subconştientului colectiv al poporului român.

Este ceea ce se întâmplă în gândirea mitică, în tipul mitic cu Marile Creaţii umane, ( a se vedea Studiul lui Mircea Eliade despre balada Meşterului Manole) care ca să dureze în timp, să nu fie erodate de spiritele haosului, au nevoie mereu de o jertfă şi mai mare. Pentru a nu cădea în haos au nevoie de o jertfă întrupată la temelia lor. Când jertfa nu este suficient de mare Construcţia se dărâmă. Este motivul Mitului Meşterului Manole din binecunoscuta Baladă. El, Meşterul, trebuie să facă o jertfă pe măsura locului şi a creaţiei. Din perspectiva lucrării noastre “Psihologia şi pedagogia poporului român”, Patologiile psihologiei poporului român, cu rădăcini în adâncimile abisale ale Poporului daco-român, Axiofagia (boala, patologia care ne face să ne distrugem, să ne asasinăm valorile, patologie care face din noi un popor de criminali morali, de „canibali axiologici”), Politicianismul, boală cumplită a Psihologiei noastre, echivalentă cu o metastază generalizată, Atomita (tendinţa, patologia care ne face să ne atomizăm, să ne divizăm, să ne duşmănim, invidiem între noi,) Egoplasmul, cancerul Egoului, care ne face să ne credem mari, să ne dăm mari, Buricita pământului, Şmecheria, hoţia, demagogia, etc, sunt cele mai grave patologii care ne „distrug”, ne îmbolnăvesc pe dinăuntru Fiinţa naţională şi Subconştientul colectiv al poporului român.

În timpul Dictaturii comuniste, ele, patologiile psihologiei noastre care s-au dezvoltat mult înlăuntru nostru, în subconştientul nostru, ne-au făcut să ne comportăm cum ne-am comportat în perioada comunistă, oribil. Iar după căderea lui Ceauşescu, tot ele, patologiile profunde ale Subconştientului colectiv al poporului român, ne-au făcut să ne comportăm ca nişte vandali care ne-am jefuit Economia, ca nişte hoţi şi jigodii, care ne autodistrugem cu o sete înspăimântătoare. Suntem un popor de “criminali axiofagi”, de oameni vicleni şi dedublaţi, de hoţi, ori lucrurile acestea înseamnă crime, înseamnă păcate. Suntem unul dintre cele mai păcătoase neamuri şi popoare din istoria umanităţii şi moştenim lucrul acesta de la daci şi de la traci, care au avut tendinţa către dezbinare în codul genetic. Au avut şi ei suicidul în codul lor genetic şi în subconştientul lor colectiv, şi acest lucru ni l-au transmis şi nouă, tot genetic şi pe calea Subconştientului colectiv, a memoriei ancestrale. Pe umerii poporului român apasă din străvechime un Mare Păcat, format din acumularea atâtor energii negative create de noi. Aceasta este explicaţia suferinţei noastre, a umilinţei şi a nenorocirii noastre istorice. Iar noi în loc să ne gândim cum am putea scăpa de acest păcat, de marile blesteme care apasă pe umerii acestui neam, noi, în loc să învăţăm din marea tragedie şi din boala noastră istorică ne-am făcut şi mai răi în Istorie, mai jigodii, mai ticăloşi, mai perfizi, sporind şi mai mult patologia Poporului român, energia negativă, cancerigenă pe care am acumulat-o în structurile subconştientului colectiv al acestui neam. Sporind şi mai mult păcatul din noi, blestemul care apasă asupra noastră. Este de ajuns să ne uităm la Clasa politică românească, aceiaşi de la Cuza încoace, aşa cum s-a manifestat ea în perioadele istorice ulterioare, aşa cum se manifestă ea acum, ca să ne dăm seama de lucrul acesta şi să ne îngrozim.

Acest blestem, ca şi răul pe care-l săvârşim continuu în Istorie şi care sporeşte blestemul nostru istoric, au făcut ca marea lucrare a Misiunii christice a lui Eminescu să nu izbândească o dată pentru totdeauna, (contribuind însă din plin la realizarea Marii Uniri din anul 1918) să nu poată să învingă răul din noi, care se autoregenerează într-un mod cancerigen. Iată de ce în veacul XX în Istoria poporului român, în Fiinţa românească, energia negativă a fost excedentară faţă de energia pozitivă. Binele din noi a fost mai mic decât Răul din noi, pe care-l sporim necontenit. În loc să învăţăm ca popor din tragedia dureroasă a Istoriei noastre, ca să putem să ne salvăm, noi ne facem mai curve, mai jigodii, suntem mai răi, mai laşi şi mai inconştienţi, grăbindu-ne astfel ca popor către extincţia noastră totală, către dispariţia noastră definitivă. Alţii ne-au construit scenarii ca să dispărem iar noi le îndeplinim cu sete, cu imaginaţie, cu sârguinţă “opera” ajutându-i să-şi realizeze visul, să-şi atingă scopul. Popor încărcat de un imens blestem, de un munte de energie negativă pe care-l ducem în spate ca Sisif, de la moartea regelui Decebal, neam care îşi duce cruce veşnic, popor suicidal, aceasta ni se pare a fi cea mai profundă explicaţie a eşuării misiunii cristice a lui Eminescu în istora românilor.

 

Fragment din cartea:

BIROUL DE VIITOROLOGIE DE LA BUCUREȘTI - ŞTEFAN DUMITRESCU - O IPOTEZĂ TULBURĂTOARE - MIHAI EMINESCU - UN IISUS AL POPORULUI ROMÂN

DE CE A EŞUAT MISIUNEA CHRISTICĂ A LUI MIHAI EMINESCU ÎN ISTORIA POPORULUI DACO-ROMÂN ?

EDITURA MAREA NEAGRĂ