RESTITUIRE:
”…Acum, să ne apropiem de generația lui Mihai
Eminescu, de însăși personalitatea sa excepțională, de viitorul poet ce avea să
deschidă cale literaturii române pentru veacurile viitoare.
Născut la
1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea pleiada multor oameni de
seamă ai culturii și literaturii.
Astfel
amintim pe Ion Creangă, I.L.Caragiale, B.Ștefănescu-Delavrancea, Titu
Maiorescu, Al. Vlahuță, Iosif Vulcan, Miron Pompiliu, Ion Slavici, G.Coșbuc,
G.Ibrăileanu, Ilie Chendi, s.a.m.d.”
Ioan
Miclău-Gepianu
RESTITUIRE!
EMINESCU SI SPIRITUALITATEA
ROMÂNEASCĂ DE AZI! (II)
”… Se
spune și cred cu convingere, că cea mai frumoasă etapă a istoriografiei literaturii
române a fost perioada în care Vasile
Alecsandri după o lungă și rodnică creație literară, dând literaturii noastre o
valoroasă operă, apunea, iar la zenitul nou al literaturii românești apărea ca
un luceafăr Mihai Eminescu.
Zic cea mai frumoasă etapă, pentru că acum idea ierarhizării valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutată la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupări scriitoricești se închegau, noi orientări și curente emancipau gândirea, cât mai ales legarea poeziei de realitatea vieții cotidiene. Asta însemna desigur și un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, așa cum ll constata Titu Maiorescu, era totuși mai puțin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal, însă prin profunzimea filosofică din care Eminescu își scoate ideile inspiratoare, ideile social-economice si istorico-politice, se producea o dislocare complectă a poeziei spre a fi redată interesului general, de emancipare națională.
Poezia
avea să fie acum, mai mult ca oricând înăși simțirea națională, și dacă vreți,
a acelei simțiri ce suferea, ce îndura, ce plangea și lupta, și nu tocmai a
acelei simțiri vesele ce învăluia imaginația lui Alecsandri, omul deagata,
ministru si moșier, cum afirmau uneori G.Calinescu, Tutor Vianu, si alții.
Cel puțin în critica vremii puteau fi auzite des
asemenea argumentări, mai ales la generațiile în devenire, dar, eu încerc
să apuc o cale ceva aparte, desigur nu
înafara opiniilor făcute de înaintași la vremea respectivă, opinii ce stau
precum acele coloane de catedrale de susțin
zidirea prin vremuirea vremurilor.
Și, era
drept înțeleptul ridicat din Cristineștii Hotinului, B.P.Hașdeu când asemăna literatura
română cu o câmpie poetică, unde fiecare creator de artă e ca un ram ce crește
în individualitatea sa. Ba mai mult, e loc pentru fiecare, și pot răsări genii
în această câmpie literară deoarece e spațiu suficient, ași zice infinit,
pentru fiecare talent desigur.
Mai mult,
B.P.Hașdeu afirma în studiile sale cum, Vasile Alecsandri nu a fost cel mai
mare poet român, dar a fost asemenea unui prototip, cuprinzându-se pe el
însuși, și nu cuprinsul întregii literaturi române, dar fără a umbri pe nimenea
in jurul său.
Aci e
cazul să amintim, fără supărare, acea obișnuință românească de a adora, iar în
această adorație sentimentală răsfirată învăluim o valoare a personalității cu
prea multă supranaturalitate și neglijăm valorile din jur. Stând tot la
exemplul hașdeian, cum ar fi o gradina mare, cu un singur pom, mare și frumos,
dar unul singur? Nu ar arata oare ca un stejar stingher pe o costișă de deal?
In realitate lucrurile nu erau chiar așa, nu era Alecsandri un stejar stingher.
Erau acolo multe suflete mari ca de exemplu: Ion Heliade Radulescu, Grigore
Alexandrescu, Al.Odobescu, Mihail Kogalniceanu, C.Rosetti, Dimitrie
Bolintineanu, Ion Creanga, deci floarea literaturii noastre de îl înconjurau în
marele peisaj scriitoricesc. Dar să ne amintim că atunci se împlinea Unirea
Principatelor Romane, sub domnia lui Al.I.Cuza, deci se făurea unitatea
națională. Deci valoarea tuturor era inestimabilă!
Acum, să ne
apropiem de generația lui Mihai Eminescu, de însăși personalitatea sa exceptională,
de viitorul poet ce avea sa deschidă cale literaturii romane pentru veacurile
viitoare. Născut la 1850, Mihai Eminescu avea în jurul său deasemenea pleiada
multor oameni de seama ai culturii românești. Astfel amintim pe Ion Creangă,
I.L.Caragiale, B.Stefănescu-Delavrancea, Titu Maiorescu, Al.Vlahuță, Miron
Pompiliu, Iosif Vulcan, Ioan Slavici, G.Cosbuc, G.Ibraileanu, Ilarie Chendi, s.a.m.d.
Semnalul
istoric, aducerea față în față a celor doi mari poeți și scriitori, Alecsandri
și Eminescu, și a disputelor locului operelor lor în ierarhia valorilor deci,
se pare că îl da Titu Maiorescu atunci in 1886, cand in “Convorbiri Literare” publica
articolul, “Poeți și critici” în care spunea: “În fruntea noii mișcări e drept
să punem pe Vasile Alecsandri. Cap al poeziei noastre literare în generatia
trecută, poetul Doinelor și Lăcrimioarelor, culegătorul cântecelor populare
păruse ași fi terminat chemarea
literară. Și nici atenția publicului nu mai era îndreptată spre poezie, o
agitare stearpă preocupa toate spiritele. Deodată, după o lungă tăcere, din
mijlocul iernei grele ce o petrecuse în izolare la Mircești, și iernei mult mai
grele ce o petrecea izolat in literatura țării sale, poetul nostru reînviat ne
surprinse cu publicarea Pastelurilor”.
Maiorescu
spune iar imediat în același discurs: “Alecsandri ne-a înavuțit poezia cu “Ostașii
noștri” si cu drame, îndeosebi “Fântâna Blanduziei”; Eminescu a adus lirica română
la o culme de perfecțiune…” iar in continuare Maiorescu citeaza un sir lung de poeți
și scriitori, la finele căruia apreciază a fi “o întreagă mișcare ce dă
ultimului deceniu un aspect cu totul deosebit și îmbucurător”.
Din acest
moment grupările de opinii își încep cursul. Al.Vlahuță și B.Ștef.Delavrancea,
buni prieteni a lui Eminescu, nu sunt de accord cu verdictul maiorescian, și ca
atare, se manifestau public și deschis. Vlahuță organizează la Ateneul Român,
conferințe în care demonstra superioritatea poeziilor lui Eminescu, față de
dulcegăriile lui Alecsandri. Ministrul Culturii se enervează, astfel polemicile
se țin lanț, trecute mai ales prin filele publicațiilor vremii și a cenaclurilor
literare.
De remarcat
este însă faptul că atât Alecsandri cât și Eminescu, nu au dat semne de pizmuire
reciprocă, dimpotrivă, Alecsandri spunea în versurile sale:
“E
unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine țării, și lui cu-atât mai bine,
Apuce
înainte s-ajungă cât mai sus,
La
răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”.
La fel Eminescu aprecia:
“Ș-acel
rege al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din
frunză îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu
basmul povestește – veselul Alecsandri”.
Recunoaștem din aceste versuri, cele mai luminoase
caractere ce înobilau mintea și cugetul celor doi stâlpi ai literaturii noastre
românești. Deci nu vreau să intervin cu subiectivismele mele, ci în continuare
să observăm opiniile celor avizați în
ale evaluării unor opere literare, celor luminați în a desluși în critica
lor acele subtilităti de interes social,
educational, istoric, politic, economic, etc. spre care înclina viziunea poetica
la cârma căreia se afla creatorul Mihai Eminescu.
Deci să
ascultăm opinia celor ce aveau să vină!
Iată-l pe Tudor Arghezi: “Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc.
Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un
Crucificat. Din pietatea noastra depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus
și peste văzduhuri”.
Se
înșiruiesc apoi sufletele mari ale literaturii, răsărind ca stelele: Lucian
Blaga, Octavian Goga, Ion Barbu, Tudor Vianu, George Calinescu, Mihail Sadoveanu,
s.a.m.d.
Acești
maieștrii ai poeziei și al scrisului
românesc au analizat/criticat îndeajuns opera lui Alecsandri, au
analizat/criticat îndeajuns demersurile ministrului Instructiunii, Titu
Maiorescu, au dezvelit și înlăturat din
noianul creațiilor literare ceea ce putrezise, dar pe Eminescu l-au aflat
întotdeauna curat, drept ca un sfânt și suferind ca un Hristos în credința sa.
Opera lui
Eminescu este tot ceea ce ne dorim: speranță, fericire, lupta, idealul, trecut-prezent-viitor,
credința, e însăși geniul national al Românilor!
Acestea să
preocupe generațiile tinere viitoare, și nu prea mult și mai ales de oricine necontenit
de: ”cum a murit Eminescu, cum a murit Mihai Viteazul sau Mihail Sadoveanu!”.
Învățămintele pe care ei ni le-au lăsat trebuie să primeze, apoi epilogul vieții lor. Spiritualitatea
românească de azi, se pare că are atâta nevoie în orientare de gândirea
eminesciană, asemănător cu ceea ce lumea caută în învățăturile sfinților.
Limba și ființa neamului nostru, ca și al altor
neamuri, sunt creații divine, pasibile deci metafizicii, iar în lupta de
continuitate existențială, Eminescu dă poeziei sale virtutea unor forme de
lupte, gazetă a realităților zilei, el
pune în poezie propria sa viață, de aceea
el credea în poezia sa.
Azi când un
sistem filosofic comunist dovedit utopic, se disloca din sistema filosofiilor internaționale
curente, cultura româneasca pare a sta arcuită pe doua maluri, se tulbura parcă
și ordinea firească în gândire, asta ca efect al decepției suferite, cum zic,
în urma unui system social utopic. Oricum, în asemenea situații istorice
anarhia crește, iar literaturile preiau starea de fapt, mediocritățile și
nedăruiții în ale artei, cu interese ce murdaresc caracterele dau buzna cu scrierile lor. Pericolul certurilor aiurea se
extinde punând în situații dificile adevaratele conștiinte și talente capabile
a desluși prin norii și noianul evenimentelor.
Avem nevoie de o gazeta eminesciana? Avem cu siguranță!
Acum
răstorn tablorul vremurilor, și, iată ne aflăm scăpați de pecinginea ideologiilor
utopice comuniste străine noua românilor. Ne apucăm oare să distrugem totul? A zidit cineva ceva
aici în care să nu stea truda și munca, banul si sângele romanesc? La Eminescu
se derula cu limpezime imaginația
realității și viitorului nației sale!
De ce il căutăm azi cu atâta însuflețire? Oricum, nu
pentru al adora ca pe un zeu mitic, ci pentru că a avut, a simțit și a înțeles
acel sentiment al propășirii neamului său românesc, al căutării de adevăr și
dreptate, veșnic ascunse în veșnicele strâmbări de realități istorice.
Iata deci de
ce Eminescu e mare, geniu, universal, national. Spiritualitatea românească de
azi, de pretutindeni, renaște din greul istoriei trecute și se îndrepată spre
lumina unui viitor eminescian. Și daca a fost Eminescu poet, filosof, patriot,
istoric, politician, gazetar, economist, liric , așa vor fi și cei ce azi se adună azi spre ai
sărbători memoria și opera”.
Ioan Miclău-Gepianu
2021
Australia
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu