O zi tristă a culturii naționale
Ioan-Aurel Pop
Ziua
Culturii Naționale, sărbătorită anual, la propunerea Academiei Române, în 15
ianuarie, nu are loc, în acest moment, sub auspicii bune. Vina o poartă – se va
spune de îndată – starea nenorocită creată de această copleșitoare molimă. Așa
este, dar mai sunt și alte cauze ale cadrului trist al sărbătorii. Ziua
Culturii Naționale li se pare unora (ca și Academia) de prisos, un fel de
reminiscență sentimentală a unui trecut fără rost, menit, pentru anumiți
contemporani grăbiți, să fie scos din memoria colectivă.
Un motiv al
unei asemenea atitudini este legarea sărbătorii acesteia de momentul nașterii
lui Mihai Eminescu. Ce să mai caute un scriitor venit pe lume în 1850 în viața
noastră? Și, pe deasupra, un scriitor „naționalist”, „autohtonist”,
„conservator”, prețuitor al Moldovei, al României și al lui Ștefan cel Mare!
Cam așa este catalogat poetul în anumite cercuri, mai ales online, dar nu
numai. Pe vremuri, un student al meu american îmi spunea că pentru el Războiul
de Secesiune se petrecuse în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, jumătatea secolului
al XIX-lea era, în mintea lui, la fel de
întunecată, de barbară și de inutilă ca Evul Mediu. M-am mirat teribil atunci,
considerând afirmația drept o excepție regretabilă, dar azi nu mă mai mir așa
de tare și nu mai pot să spun că o asemenea atitudine este o excepție. De când
am văzut romane celebre propuse spre interzicere, pentru că vorbesc despre
sclavie sau muzica Beethoven condamnată ca fiind prea „albă”, prea „elitistă”
și chiar „discriminatorie”, nu mă mai mir de nimic. Mă întristez doar.
Alt „păcat”
al zilei de 15 ianuarie – când, totuși, a venit pe lume expresia cea mai
profundă și deplină a spiritului românesc – este chiar celebrarea culturii.
Pentru unii, cuvântul cultură provoacă reacții bizare, similare celei
exteriorizate cândva de un lider interbelic de tristă amintire. Ce să mai facem
azi cu această noțiune și cu al său conținut cândva sfânt, din moment ce, de o
vreme, urcă tot mai mult și mai sus pe scara socială inculții, semidocții,
grobienii, tupeiștii, șarlatanii, aroganții, delatorii, noii îmbogățiți,
sfidătorii bunului simț? Ce mai obținem azi prin cultură? Cultura a rămas un
fel de apanaj al învățaților naivi, al pasionaților de valori consacrate, atât
de contestate astăzi. Cine vorbește acum de valorile și de virtuțile
tradiționale, care au făcut faima lumii de odinioară și care au adus societatea
pe culmi ale civilizației, este repede declarat paseist, retrograd sau
naționalist.
În fine,
sărbătoarea culturii noastre mai cuprinde în numele ei un cuvânt „odios”, anume
adjectivul „națională”. Cultura românească este (sau era, până nu demult)
națională, deoarece este produsul sevei spirituale a acestui popor român,
coagulat la un moment dat într-o formă de unitate superioară numită națiune.
Azi, națiunea este aproape prohibită de unii, acuzată de cele mai mari rele din
istorie, diabolizată chiar, ca și cum adepții ei – mari spirite ale umanității
dintre secolele al XVI-lea și al XX-lea – ar fi plănuit să ducă lumea spre
pieire. Așa că aceia care celebrează națiunile ca forțe coagulatoare de valori
perene sunt aproape puși la zid, stigmatizați drept nostalgici ai dominației
forțelor anacronice, disprețuiți, excluși din societatea aleasă. Este adevărat
că nu toți. Cei care proslăvesc națiunile mari și puternice, dominatoare ale
lumii, sunt cruțați, fiindcă noii ideologi vor „egalitate, dar nu pentru
căței”, vorba unui clasic al literaturii române (Grigore Alexandrescu), azi
aproape uitat.
Eminescu,
națiunea și cultura, contestate vehement de aceia care nu înțeleg nimic din
devenirea universală, ne-au dat nouă, românilor, rațiunea de a fi în Epoca
Modernă și ne-au dat și încrederea de a pregăti viitorul. Goethe, națiunea și
cultura națională germană au creat unitatea germană, prelungită până azi, când,
după căderea zidului Berlinului – o rușine a globalismului de formă comunistă –
Germania s-a reunificat. Unirea Germaniei de la începutul anilor 1990 s-a făcut
în numele limbii, al tradițiilor, originii, istoriei, pământului, toate comune
și dătătoare de energii naționale. Chopin, națiunea, cultura națională,
biserica catolică le-au dat polonezilor energia de a se coagula într-un șuvoi,
de a-și reinventa țara la 1918 (după circa 150 de ani de la frângerea și apoi
dispariția Poloniei de pe harta Europei) și de a porni rezistența din anii
1980, în frunte cu sindicatul „Solidaritatea”. George Washington, ceilalți
„părinți ai patriei” sau „părinți-fondatori”, Abraham Lincoln, idealurile
libertății și al democrației susținute de ei, dar și Mark Twain sau William
Faulkner le-au conferit americanilor rațiunea de a fi americani și altminteri
decât prin geografie, adică prin spirit. Spiritul acesta constructiv, oriunde
și oricând, s-a făurit prin cultură și prin culturi, iar culturile acestea au
fost și sunt încă naționale, deopotrivă la Washington, la Beijing, la Londra
sau la București.
Prin urmare,
Eminescu, națiunea și cultura – ca valori ale identității românilor – ne-au
construit destinul nostru de ființă colectivă. Destinul acesta nu a fost mereu
ideal, nu a fost tot timpul liniar și glorios, nu a fost un marș continuu
ascendent, dar a fost calea noastră de înaintare prin istorie, cale pe care am
ținut-o deschisă și funcțională până astăzi. Eminescu a sintetizat toate marile
valori ale creației spirituale românești. El s-a identificat și cu dacii, și cu
romanii, și cu Decebal, și cu Traian, „de la Nistru pân-la Tisa”. Pentru
Eminescu, România întreagă exista și trăia intens cu mult înainte de a fi fost
oficial pusă pe hartă. În această Românie aveau loc și Alexandru cel Bun, și
Vlad Țepeș, și Ștefan cel Mare (mai ales el, părintele Moldovei) și Mihai
Viteazul, și Iașii, și Bucureștii, și Oradea Mare, ca și Mica Romă. Toate se
pierdeau pentru el „în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară
Românească” (cum avea să spună mai apoi Nicolae Iorga). Eminescu nu a fost,
însă, zeu, ci om, cu toate cele omenești, inclusiv cu defecte și păcate.
Deasupra tuturor slăbiciunilor sale s-a situat o imensă energie benefică,
sublimată în sufletul acestui popor. Astfel că aceia care-l nimicnicesc pe
Eminescu și care ar da un decret ca poetul să fie scos din panoplia valorilor
noastre și din postura de poet național, ar putea avea cuvânt să facă asta dacă
ei înșiși ar fi produs o creație culturală comparabilă cu a „băietului”
cutrierător de păduri nord-moldave. Altminteri, devin cu toții ridicoli, precum
„musca la arat”, surprinsă de parabola fabulistului Alecu Donici, și el uitat
demult.
Națiunile au
fost peste tot în lume – începând cu Europa – factori coagulatori de popoare.
Națiunea română nu a fost „inventată” de intelectuali (cum ne învață unii
„analiști” contemporani), pentru ca românii să-și poată manifesta „spiritul lor
de turmă”. Alte popoare, cu mult înaintea românilor, s-au ridicat la această
formă de unitate superioară, au proslăvit-o, au idealizat-o și au comis
războaie (crime) în numele ei. Numai că războaie a purtat omenirea aceasta
păcătoasă și în numele iubirii (Războiul Troian), al familiei (Războiul celor
Două Roze), al credinței (războaiele religioase din Germania, Franța sau
Războiul de Treizeci de Ani), al libertății (războaiele napoleoniene), al
democrației, al adevărului, al dreptății etc. Oare se cuvine – conform acestei
logici strâmbe – să veștejim dragostea, familia, religia (confesiunea),
libertatea, democrația, adevărul, dreptatea? Națiunile, ca realități organice
și nu exclusiv politice (cum le consideră unii „specialiști”), nu s-au născut
prin decrete ale regilor, președinților de state sau parlamentelor, chiar dacă
elitele au lucrat intens la coagularea lor. În consecință, oricât am urî – unii
dintre noi – aceste grupuri umane, ele nu pot fi desființate prin decizii
politice. Națiunile sunt deasupra urii, ele se situează în sfera iubirii
sincere și dezinteresate. Dacă, însă, această iubire ajunge să fie asociată cu
xenofobia (ura față de străini, față de alte națiuni) și șovinismul (ridicarea
unor națiuni la rangul de comunități alese, superioare și dominatoare), atunci
ea încetează să fie iubire și trebuie eradicată, blamată, condamnată. Iubirea
sinceră de națiune, adică de semenii tăi care vorbesc din naștere aceeași
limbă, care simt aidoma ție doina și dorul, care tresaltă la numele strămoșilor
și al voievozilor „dătători de legi și datini”, care vor să construiască pe mai
departe edificiul național, care prețuiesc patria etc., nu are cum să dăuneze
cuiva, dimpotrivă. Această iubire, nerisipită și neirosită, ne ține pe noi pe
toți.
Iar cultura
în ansamblul ei – aidoma muncii, rațiunii, educației, sentimentelor generoase –
ne dă calitatea de oameni. Cultura națională, la rândul ei, ne încununează
calitatea de români. Ce poate să fie rău în asta? De ce un englez poate să fie
englez, un polonez are dreptul să se proclame polonez, un american poate să
dorească public ca America să fie iarăși glorioasă, pe când un român nu poate
să exprime aceleași lucruri pentru țara și poporul lui? Vor fi românii inapți
de cultură, vor fi fiind un neam „inferior” (cum au decretat demult și cum
insinuează încă unii), vor fi fost un popor „fără istorie”, în bătaia
vânturilor sorții? Nici poveste! Nu avem nevoie decât de un pic de spirit
iscoditor, de anumite instrumente ale cunoașterii și de un simț al dreptății
(„fără ură și părtinire”, vorba lui Tacit), ca să ne convingem că românii nu au
fost așa. Cultura este tezaurul de viață al unui popor, iar românii, ca toate
popoarele, au un asemenea tezaur. Cum să ne rușinăm de el, din moment ce în el
este cuprinsă esența noastră națională. De ziua culturii, s-ar cuveni să vorbim
și de specificul național românesc în cultură, dar, încă demult, a fost exilată
și această noțiune. Ea nu mai este deloc la modă, deși continuă să rămână o
realitate. Toți marii creatori, înainte de a fi universali, au fost naționali.
Nu am înțelege mai nimic din Dante dacă nu am cunoaște Italia anilor 1300.
Shakespeare ar deveni greu inteligibil fără pătrunderea de către cititor a
societății engleze dintre 1300 și 1600. Don Quijote ar fi complet superfluu
fără perceperea idealurilor cavalerești medievale decăzute, într-o Spanie
căutătoare de glorie deșartă. Același lucru se întâmplă și cu Goethe, cu
Pușkin, cu Petőfi ori cu Victor Hugo. Universalitatea – valorile general umane
– nu se pot exprima decât prin specificul locului, care este în multe cazuri
specificul național. Orice scriitor se exprimă într-o limbă (chiar dacă pentru
câțiva e vorba despre o limbă de împrumut), emană o educație din anii
copilăriei și adolescenței, are prejudecăți chiar și atunci când sfidează
prejudecățile, se raportează la anumite idealuri de grup, adesea idealuri ale
națiunii sale. Dacă toate aceste realități locale, transpuse în creații
spirituale, ajung la sufletele cititorilor dincolo de spații și de timpuri,
atunci ele se universalizează, se globalizează. Astfel că a ne imagina cultura
lumii fără culturile naționale este o utopie.
De aceea,
este bine ca noi locului să ne ținem (vorba lui Eminescu) și să ne păstrăm
cumpătul. La această mare sărbătoare, este de așteptat să prețuim, la modul
echilibrat și cuviincios, deopotrivă cultura, națiunea (patria) și pe Eminescu.
Prețuirea sentimentală nu mai este, însă, suficientă. Cultura, în lumea aceasta
dinamică, agitată și ciudată – în care se doboară statui și se interzic cărți –
nu se mai face de la sine. Cultura are nevoie de sprijin din partea
autorităților. Din produsele culturale nu trebuie estimat și așteptat câștig
bănesc mare și planificat. Cultura autentică aduce câștiguri care nu se pot
măsura în bani sau în bunuri palpabile de consum material.
În centrul
culturii noastre scrise se află limba. Să preamărim limba română așa cum au
făcut-o Eminescu, dar și cronicarii moldoveni, Kogălniceanu, Hașdeu, părintele
Mateevici, Nichita Stănescu și mulți alții și să nu uităm niciodată mottoul pus
de Duiliu Zamfirescu la ciclul Comăneștenilor: „Suntem datori să citim în limba
noastră. Popoarele mari nici nu cunosc alte limbi”. Limba noastră este viața
noastră ca popor. Nici iubirea de limbă nu mai este de ajuns. Este nevoie și de
o veghe asupra limbii, pentru a o feri de poluare.
În privința
națiunii române și a patriei române, ne putem întoarce cu mare folos la Nicolae
Iorga (de la a cărui naștere vor fi peste câteva luni 150 de ani): „În
timpurile cele vechi, românii nu făceau nici o deosebire în ceea ce privește
ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se
chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și
Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile
unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele
ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt
mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Același mare istoric
adaugă lămuritor: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte
mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul
locuit etnograficește de români”. Pentru Iorga, România era și limba română,
dar și pământul acesta frământat, format din țări românești unite. România și,
implicit, națiunea au nevoie de protecție cotidiană, de cale deschisă spre
viitor.
În fine,
Eminescu se bucură de foarte multe referințe, dar vocea lui Călinescu rămâne de
neegalat: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe
care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în
albie, și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o
stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate
sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor
sale”. Deocamdată, cartea românească și lectura în românește, ca și Eminescu,
tronează, ne descântă și ne încântă sub orice formă, definindu-ne esența de
„trestii gânditoare” (cum scria Blaise Pascal).
Celebrând
cultura națională ne întoarcem mereu la Eminescu, la zestrea spirituală a națiunii
întruchipate de el, la virtuți, la valori și la încredere. Eminescu se apără
singur prin creația sa și astfel protejează și cultura națională. Deocamdată,
nu putem să facem ceremoniile consacrate, nu ne putem ilumina sufletele față în
față, ochi în ochi și suflet către suflet, dar putem să facem încă un lucru
extraordinar de simplu: să ne bucurăm de limba noastră, de literatură, de
muzică, de artele plastice, de științele fundamentale, de medicină, adică de
toată creația spiritului românesc, pusă sub înaltul patronaj al lui Eminescu.
Să ne bucurăm – fără ranchiună, fără bravadă și fără resentimente – că suntem
pe lumea asta ca români și că participăm la concertul internațional, adică la
dialogul dintre națiuni. Datorăm acest dialog identității noastre naționale, pe
care au exprimat-o toți marii creatori ai culturii române, în frunte cu „cel
mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul
românesc”.
Ioan-Aurel
Pop
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu