Cât strigătul luceafărului ce se stinge în mare
~*~
Propagăm
aceeaşi emoţie!
Prin simple bătăi de aripi, un
fluture
ne călăuzeşte drumul, apărându-ne
inima
mai puternic decât orice alt
scut.
Prin puntea dintre maluri,
în trecerea de dincolo de cuvânt,
prin umbrele oculte ce-şi caută
lumina,
printre lianele sufletului ce par
să respire aceleaşi miresme
ale paradisului sau infernului,
cine o înţelege, înţelege tot!
La
baza tuturor stă străfulgerarea.
Iubirea
durează
cât
strigătul luceafărului ce se stinge în mare,
acel
punct de topire-a luminii,
atingerea
stelelor cu mâna
în
completarea întregului! – i-ai spus.
Un vis! Taci. Păşeşte, păşeşte
uşor,
în zbor prinzi amintirile presărate
de cântecul privighetorii.
Păşeşte, păşeşte uşor.
Taci şi priveşte o piatră,
o piatră netedă atingi, luminată
de stele
prin timpuri, în cântecul
serii...
La
ceas de seară luminiţa ta pâlpâie încă!
Am
gura plină cu litere sângerânde,
O
baladă a durerilor negre sunt,
dulcea
ei asperitate
pentru
a-i simţi atingerile de catifea!
Dincolo
de sfârşitul timpului,
mergând
pe verticala eternităţii,
vom
respira nemărginirea universului.
A
rezona înseamnă să poţi,
dincolo
de trup este adevărul!
Prin
lumina difuză din adâncuri,
taina
inimii se va risipi, deschizându-se.
– O primăvară este gândul
tău,
între
uitare şi taină alerg spre tine!
Eternitatea
clipei! În veşnicia rece
doar
piatra zâmbeşte.
Suntem
piatra dintre izvor şi cer.
În adâncul amintirilor, doar copacii
mai
ştiu frunzele
scuturate
în liniştea absentă.
Mâine
e doar inscripţia pietrei din deşertul tăcerii:
BANA
IASTI ICI TIVA,
CA
BRUMA DI TAHINA... CANDA CHIARI VREAREA!*
(– O, privighetoare a inimii şi sângelui
lui! )
Sunt încă departe,
abia
mâine
vor sosi la răscrucea
cărărilor...
________________________
* Viaţa este chiar nimic,
Este ca bruma dimineţilor... când dragostea
moare!
(traducere
din armână)
~*~
1 septembrie 2011
IRINA
LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu