BEN TODICĂ - COMUNISMUL N-A MURIT. A luat formă de covit - Ex Gost

 

EX MAȘINA ETERNITĂȚII

 

M-am trezit într-un restaurant moscovit cu cinema. Mi-am parcat coșciugul chiar sub ecranul panoramic mare și alb ca în Război și pace și m-am așezat chiar la prima masă în față. Mesele erau parcă scoase din vremea comunismului nostru. La masa din spate era Ciochia și o pereche de pocăiți. Îl întreb:

     - De ce ești supărat?

     - Tu nu știi că așa-s oltenii.

     - Și Ceaușescu a fost oltean și ai văzut ce a pățit.

     - Stai jos. Vrei o cafea cu coniac?

     - Nu. Mulțumesc! Abia am ieșit din spital. Iau antibiotice.

Ospătarul mă servește cu două porții de caviar și o friptură. Încep reclamele. Se vorbește rusește și nu știu cum de înțeleg totul foarte bine. La masa din dreapta mea era o doamnă foarte elegantă și doi bărbați. Am mai avut o situație din asta la Feldioara, unde era o damă și doi vlăjgani; eu filându-mă cu doamna, cei doi au tăbărât pe mine; salvarea mea, ca prin minune, fiind strigătul: Ce fel de comuniști sunteți? Au înghețat și au părăsit localul. Aveam 22 de ani și atunci nu am înțeles nimic.

     - Dacă doriți să acceptați acest rol, vă rog semnați aici, i se adresează de pe scaunul opus producătorul de film actriței Yakovenko Tatiana, iar cel de lângă ea era agentul ei. O recunosc. Am văzut-o în Dragostea în URSS și în RASPUTIN.

Începe filmul. Sunt rulat printre șenilele tancurilor și, în sfârșit în coșciugul meu mă opresc la semafoare ca s-o iau la stânga. Știu că pe autostrada în care intru, va trebui să accelerez. O recunosc, suntem în Melbourne pe nord rod. Mă uit după pedala de accelerație dar nu o găsesc. Știu că am improvizat-o dintr-o capcană de prins șoareci.

-„Cum naiba am ajuns până aici? Și volanul? Unde-i volanul că acuș se va schimba în verde?”

Mă dau jos și îmi târâi coșciugul pe iarba din afara șoselei. Un coșciug cu roți de trotinetă și fără motor (nu se vede că ar fi). Radioul îmi răspunde că e condusă prin satelit de Elon Mosk, care prin visele sale mulge buzunarele lumii. Un coșciug energizat prin macrounde.

Sunt de patru ore la urgență. Bătrâna de laâgă mine îmi oferă un sandwich, și-mi zice: „Ia! Nu le pot mânca pe toate. Eu am diabet și le-am spus că e pericol să aștept fără mâncare și mi-au adus de la automat un pachețel cu patru sandwichiuri diferite. E prea mult pentru mine.” Am servit. Femeia de 80 de ani era  văduvă de douăzeci și se ținea bine. Avea o rană la mână care nu se vindeca. Prin fața noastră trece un tânăr chipeș și grațios zâmbind și tocmai voiam să-i plasez o laudă frezei sale, dar mă abțin. E din ce în ce la modă să devii homosexual sau lesbo. E bine, nu-i bine? Cine mai știe? Viața a devenit atât de pală, plictisitoare încât prevăd că în curând se vor da la animale. Doar gândind, și e un păcat groaznic.

Sala e plină. Adică în jur de 40 de persoane la urgență și suntem strigați înăuntru după cum se eliberează paturile. În spatele nostru sunt trei uși, care se deschid din când în când chemându-ne înăuntru. Pe una din ele iese tinerelul chipeș, tremurând de astă dată, urmat de un bărbat în vârstă, care după grija pe care îi poartă pare a fi un doctor în civil. Tânărul se întinde, ocupând patru scaune și este acoperit cu o pătură. „Ce i-or fi făcut?”, mă întreb. Pe scaunele din spate erau două maramureșence și un tânăr de vreo 20 de ani care le răspundea în engleză româncelor, mamă și fiica sa, care discutau câștigul pe oră al surorilor de spital. Vă reamintesc că suntem în Australia, partea opusă a globului pământesc și nimeni nu știe că sunt român. Nu mă bag în vorbă. Discut tot cu bătrâna de lângă mine, o scoțiană care îmi vorbește despre copiii ei. Deodată tresar auzind doctorul civil adresându-i-se tânărului cu păr blond și mișcări de domnișoară în limba română. „Vezi că plec acasă. Dacă ai probleme, sună-mă și vin să te iau.” Acum realizez că e un tată grijuliu care își cunoaște fiul și care îl însoțește probabil aici pentru un abuz de ceva droguri sau poate că suferă de ceva. Din jumătate în jumătate de oră ajung la urgență dubițe ale poliției aducând diverse cazuri. Tatăl pleacă.

E ora opt și sunt aici de la trei după-amiază. Mă duc la ghișeu și întreb ce se întâmplă. Mi se spune că mai am unul în față și urmez. De ce sunt aici? Mi s-a infectat piciorul și a început să se înnegrească de la talpă în sus. Îmi aud numele. Mă duc la ghișeu unde doamna mă informează să intru pe ușa din față, să fac dreapta și să caut rezerva numărul 7, că s-a eliberat patul. M-am întors bucuros, făcând din mână bătrânicii și am intrat în secția urgențelor.

Sper că am auzit bine. E numărul 7 ce caut. În fiecare rezervă de spital stă câte un suferind și însoțitorul său. Îmi găsesc patul și urc. O soră îmi spune să mă dezbrac și să iau pe mine pijamaua spitalului. Îmi pun hainele civile pe covățica de sub patul cu rotile și mă întind în așteptare.

Pe coridoarele lungi era forfotă și toate surorile și medicii purtau combinezoane albastre, iar cei din poliție și securitate erau în uniforme negre și echipați cu tot felul de electronice și aparate de intervenție. Parcă eram într-o navă spațială. Sandra îmi cere și ea să mă dezbrac, să mă schimb în pijamalele spitalului. „La pielea goală?” „Da, complet.”, îmi spune. Mă uit la ea. E mai tânără decât fiul meu Deni. Niciodată nu am înțeles aceste halate din spitalele australiene care se încheie în spate de rămâi întotdeauna în fundul gol când te ridici din pat. Și parcă te ia groaza când te gândești la faptul că e țara homosexualilor și a lesbienelor. Nu că aș avea ceva cu ei. Cred că relația sexuală e cel mai mare cadou dat omenirii de Dumnezeu, însă e un cadou prost înțeles de oameni și de sistem, și foarte mult manipulat politic. Doctorul, un indian zâmbăreț parcă se gâdila singur, mă intervievează despre starea în care mă aflu și după ce îi explic că e a patra oară de când vin aici cu piciorul infectat, ultima fiind acum patru luni, îmi spune că va aplica aceeași procedură ca în noiembrie și pleacă.

Când cineva se îndreaptă cu un ac de seringă către tine, trebuie să intri imediat în actul diplomatic al prieteniei. Sora, în jur de vreo 24 de ani, mi se prezintă: „Magen”. „Semănați mult cu actrița Sandra Bulok”, îi răspund cu gândul la ac. „Mi-au mai spus și alții. Mă bucur să semăn cu cineva celebru” și începe secvențele tratamentului; mai întâi îmi plantează un ac robinet în vena de la mâna stângă prin care urmează să mi se administreze antibiotice. Medicul soției, căci al meu era în concediu, m-a trimis la urgență azi, motivând că-i mai eficient tratamentul de aici decât injecția în fund sau administrarea pe cale orală a antibioticelor. Infecția e prea avansată pentru că începuse de sâmbăta dimineață, iar luni când am sunat medicul, recepția mi-a răspus că e în concediu. Am apelat la medicul soției, acesta a putut să mă vadă doar la ora 15:00 și acum la 20.30, iată-mă-n pat la urgențe. Mi se ia temperatura. „Paturile sunt mai înguste ca de obicei.”, remarc eu. Sora, pe mâinile căreia am intrat, râde.

În timp ce Sandra îmi planta sonda, că așa o să-i zic de acum încolo, că-i place, prin care mi se vor administra antibioticele în mâna stângă o întreb de unde e ca origine: suntem unguri din Iugoslavia, îmi spune. Părinții au emigrat după război aici. Fata purta masca anticovit, cum de altfel toate persoanele din spital. În timp ce îmi injecta lichidul, cred ca să verifice dacă circulația e liberă între ac și venă, mă uitam cu admirație la fața ei concentrată. Era într-adevăr foarte frumoasă unguroaica noastră, vecinii noștri în Europa. La confidența răspunsurilor sale și în semn de apreciere, îi spun că are o voce entuziastă, de comando, consolantă care dă încredere. Mi-a răspuns că îi place această remarcă și că o va pune în rezumeul ei. Mi-a înmânat să beau două pastile Panadol și două Neuroform contra durerii și temperaturii și a plecat. O simțeam ca fiind din familie. Ca pe o fiică.

De la opt eram în pat și acum era ora nouă și îmi părea rău că nu mi-am luat un minut să-i mulțumesc bunicuței pentru sandwich și să-i spun că mă voi ruga pentru sănătatea ei. Sandra Bulok era mandră să fie asemănată cu o stea de film și de acum umbla cu noua echipă din schimbul de noapte ca să predea bolnavii cu tratament. O vedeam de la distanță cum introducea datele în calculator sigură pe ea, cu mișcări de lucru bine înfăptuit și dus la bun sfârșit. Eram mândru de ea și, după privirile pe care mi le arunca din când în când, cred că și ea de mine. Sigur că o să le spună celor de acasă că a întâlnit un român de treabă pe care l-a tratat azi. Erau surori de toate vârstele și culorile gata să participle la războiul urgențelor din spital. Am fost predat pentru schimbul de noapte unei tinere irlandeze, Darsi, care se îndreaptă spre mine și îmi face a doua injecție.

Sunt din nou în minele din Ciudanovița, în abataj pe marginea lacului verde cu Nefertiti. „Crezi că am murit?”, o întreb. „Cum să mori? Ai doar 19 ani”, îmi răspunde. „Aveam 69 acum o secundă”, îi zic șocat. „Eram în spital, în Melbourne”. „Întreaga-mi viață a fost un vis? O halucinație. O experiență. Totul e etern, permanent. Doar întâlnirile noastre sunt fuziuni și trepte de înălțare. Timpul e inventat de om. El nu există, așa cum nu există sunetul dacă nu e auzit. Omul vorbește de încarnare, în realitate sunt „n” fenomene de acest fel. Eu, de exemplu sunt o hologramă generată de neamul meu reîmpietrit ca uraniu. Sunt împuternicit să vorbesc cu tine, cu lumea ta. Dorim să corectăm evoluția conștientului uman printr-un miracol și te-am adus pe tine prin părinții tăi aici. Tu ai un destin specific precum fiecare conștiință din univers.” Chiar asta m-am întrebat de cum am ajuns în Australia, „Ce naiba caut eu aici că nu am nimic în comun cu ei. Desigur le sunt recunoscător, însă nu pot gândi ca ei. Nu venim din aceeași mitologie, nici abos și nici anglos. Sigur nu am gustat din ciupercile lui Boda Ventz de la Blocul unu care, cică mâncaseră din neștiință și au fost duși la spital ca să-i oprească din râs. Au râs toată noaptea afară pe băncuță de s-au alarmat vecinii și-au chemat salvarea.” Văzându-mă încurcat în gânduri Nefertiti, că eu la toate faraoancele așa le zic, mă aduce la moment: „în 2020 se va declanșa un virus pe întreaga planetă și, dacă nu vom interveni se va produce Apocalipsa. Tu ai avut un accident în 2017, pe care noi l-am inițiat ca să te încărcăm cu medicamente pentru a te proteja de virus și acum trebuie să te reparăm. De aceea ești tu aici, în minele din Ciudanovița.” „În ce an suntem?” „E 1971 în calendarul vostru.” „Pot ieși afară să-mi văd părinții, fratele, sora, colegii?” „E 1971 doar în acest abataj și filon de uraniu, afară e 2021. Mina e surpată, inundată de la revoluția din 1989. Aproape că nici localitatea nu mai există.” „Nu cred.”, îi zic și fug ca să cobor din abataj, însă suitorul era plin ochi cu apă. Fața mi se oglindește ca într-o fântână. Sunt șocat. Îmi atinge umărul zicând: „Din 10 000 de guri care se hrăneau de aici, din această mină, azi au mai rămas afară în jur de 300 de oameni și aceștia pe cale de dispariție.” Zeci de miliarde de dollari îngropați. Zeci de ani am adunat fier vechi de pe coclauri și “ăstia” au îngropat-o într-o clipită. Știau rușii că dacă Ceaușescu ajunge la bomba atomică le-o dă la poponeață. L-au sabotat toți, la maximu iar americanii au stat pe margină și-au râs. Știau că…, dictatorul le-o trage și lor la o adică. Nu era de joacă cu el.

Mă întorc spre Darci, care mă trezise. Scoală-te să-ți dau a doua doză de stropi intravenos. Mă uit mirat la ea și îi zic: „Cum a doua? Poate prima că nu am mai primit stropi până acum.” „Uite ce scrie în calculator Sandra, că ți-a dat prima doza.” „Eu nu îmi amintesc s-o fi primit.”, îi răspund mirat. Și din acest moment se declanșează calvarul întregii nopți din spital. Telefoane Sandrei care era deja ajunsă acasă pentru a confirma efectuarea tratamentului respectiv. Răspunsul ei a fost sigur, DA, iar eu susțineam că nu. Din acest moment, Darci a blocat calculatorul în această poziție până se vor lămuri lucrurile. Din acest moment, se va urmări reacția corpului meu pentru patru sau cinci ore ca să se vadă dacă mi s-a administrat primul set de stropi. Se alarmase toată secția, în special surorile care o invidiau pentru poziția ei de șefă. La un moment dat, s-a demonstrat că Sandra îmi administrase direct prin seringă medicamentul. Serviciul de seară tot venea să mă iscodească și să-mi propună să protestez în scris împotriva neglijenței Sandrei, pe care cinstit o admiram pentru comportamentul ei frumos. Confuzia în ceea ce privește administrarea medicamentului îmi aparține din cauza jargonului medical. Deci, abia pe la 4 dimineața s-a continuat cu ciclul de 5 seturi de stropi.

Cum agonizam eu în pat pe la 3 dimineața este adus pe targă băiatul cu părul frumos care acum era ciufulit și adormit fiind, arăta ca un monstru în agonie. A fost basculat în patul vecin și după câteva minute s-a trezit, a început să urle și să se certe cu personalul spitalului, cu gărzile securității. Să-i injure și să se tragă cu ei de haine pe coridor, motivând că nu este respectat, că nu primește tratamentul în mod profesional. Tânărul acesta frumos, acum devenit monstru în doar 10 ore era român. Aseară îi auzisem vorbind românește în sala de așteptare. El dorea doar să fie iubit, să-i fie recunoscută frumusețea și alegerea făcută.

Bătranica scoțiană a fost adusă și ea. Se simțea bine. Ne-am făcut din mână și i-am mulțumit pentru generozitate și bucuria de a ne fi cunoscut. Pe la ora 5 au sosit copiii ei și au luat-o acasă. Octogenara era foarte iubită.

A mai apărut o tipă cu un picior foarte bolnav, care urma să-i fie amputat. Au instalat-o în patul din fața mea și o echipă de chirurgi dezbăteau cazul piciorului ei și propuneau pe viu de unde s-o taie. Domne câte situații limită, între viață și moarte mai poți vedea într-o secție de urgențe medicale!!

A fost o noapte de calvar. La șapte dimineața doctorul Igor, un ucrainian m-a „destituit din funcția de internat” și am fost trimis la domiciliu cu tratament pentru două săptămâni. Am văzut-o pe Sandra pentru ultima dată pășind maiestos în fața grupului ei de surori medicale.

Covidul își spunea cuvântul. Monstruozitatea acestei experiențe stătea în faptul că toți erau în combinizoane albastre de plastic semitransparente și măști pe față de li se vedeau doar ochii, în rest puteai să-ți imaginezi tot felul de monștri care te pregătesc pentru a fi executat.

Un negru în combinezon ca din Coliba unchiului Tom vine să-mi ia pulsul și mă întreabă de ce nu dorm. El emigrase din Sudan și dorea să devină economist contabil. Asta lucrase în Africa.

Cum trebuie să ne părăsim locurile natale, țara și să pribegim prin alte părți. Mă uit la valea mea, a Ciudanoviței și o recunosc ca pe o frumusețe, un Rai și, în același timp ca pe o tragedie. Dramă a vieții mele. Pentru că viața mea e universul existenței mele. Povestea Ciudanoviței este parte din existența mea și ea reprezintă parte din cine sunt. Am mai spus, dar vreau să repet spre neuitare. Pentru mine, Ciudanovița a fost locul care a hrănit 10 mii de guri, a dat servicii și aspirații multor copii și părinți, inclusiv mie. Rușii au venit și au creat locuri de muncă, dorințe de mai bine și iubire de semeni, iar după revoluție când oamenii sperau la o înzecire a oportunităților promise, totul s-a prăbușit sub promisiunile și minciuna drastică a vestului - fericirea democratică. Adică ne-a transformat pe toți în „singulari”, cu scopul de a ne rupe între noi ca lupii pentru supraviețuire. Azi, consătenii s-au împrăștiat, nu știu pe unde și au rămas doar vreo 300 de supraviețuitori în șantierul mare și înfloritor de altădată. Sigur că, dinafară propaganda spune că suntem liberi și fericiți ca țară și popor, însă trăirea mea nu face parte și nu simpatizează cu visul bancherilor și promisiunile politicienilor făcute zilnic din vest. Pentru ei e bine că s-a închis Mina și că s-a destrămat șantierul, (pe care-l visam odată să ajungă oraș mare și frumos, cu pârtii de schii și săniuș) și că toate sufletele și conștiința s-a transformat în carne de tun. Unde sunt cei zece mii de frați ai mei? Eu nu sunt nici Clinton, nici Bush, nici Obama și nici Putin sau Merkel ori exponent al mass-media etc. Ei, în final vor căra în eternitate crimele lor, eu le voi căra pe ale mele. Ei nu au cum să vadă că viața mea a fost această vale, paradisul copilăriei, că unii au venit înainte să ne învețe cum să muncim, să ne construim case, să ne făurim vise, iar cei de azi…, cum să răsturnăm valul și să dăm cu piciorul în cel de lângă noi și în munca lui. Să ne călcăm în picioare pentru vârful lor financiar. Pentru niște idealuri cu care eu nu mă indentific. Dacă lași omul liber în relație cu pământul, el supraviețuiește și fără scamatoriile de azi. Au vândut totul pentru un prezent de doi cârnăciori și-un blid cu fasole - pentru spălat babe la fund sau cerșit prin lumea largă și „democratică a celor ce dorm prin corturi”, pe trotuarul marilor orașe ale materialismului corporatist.

Azi nu mai avem visuri comune, ci doar ce e al tău, în fața ochilor tăi. Dumnezeul meu nu se mai potrivește cu cel impus de voi. Șarpele mi-a deschis ochii și m-a învățat să iubesc și să sufăr. Capitalismul mi-a dat singurătatea. La toti. Ne-a izolat, dezbracat la pielea goală si: Lasa viscolul sa taie. Dumnezeu a vrut să mă țină oaie, arătându-mi ciomagul (dacă gust din mărul oprit), ceva asemănător cu politica manipulatorilor de azi: Taci și bea aghiazmă! În comunism puteai să crezi și să speri în Dumnezeul Biblic, însă în democrație nu mai merge schema, că oaia nu se roagă pentru că nu are conștiință. Nici nu-i simte lipsa sau nevoia. Deci, viața mea e doar cea pe care o trăiesc eu. Din ea mulți din așa-zișii eroi dinafară merită să fie excomunicați pe motiv că nu îndeplinesc caracteristicele doctrinei mele divine. De-alde Hillary, Pelosi, Rokerfeler, Murdoc sau Soros nu sunt decât niște moșnegi afurisiți într-o lume ticăloasă (aranjata tot de ei). Această amestecare de culturi și oameni din locuri diferite nu este sănătoasă. Creăm o nouă cultură. Ne înstrăinam de origini. Eu, românul cu soția chineză. Niciodată nu voi ști ce crează ea în mintea ei, tot așa cum ea nu va înțelege ce se întâmplă în mintea mea. Noroc că suntem într-o țară neutră. Copiii vor deveni australieni sufletește și cultural, culturi noi împodobite un pic cu ale părinților. Lăpticul de cocos al aborigenilor poate hrănește puii de crocodil, însă odată crescut cu laptele de vacă, eu, românul și soția cu cel de soia în China nu are același efect asupra AND-ului nostru.

Chinezii folosesc sos de soia atunci când consumă crenvuștii sau mititei că de unde vaci?. Eu nu mă pot adapta, și aici își spune cuvântul cei 7 ani de acasă unde se imprima în AND-ul tău alimentele cu care crești. Chiar natura, prin regiunile climaterice îți recomandă alimentele potrivite pentru creșterea ta optimă, sănătoasă crescând fructe și legume specifice locului. Deasemeni, tot astfel se întâmplă și cultural în AND. Te adaptezi la altă cultură, însă nu e tot una, Nefertiti. Trebuie să-ți spun că orice act de iubire cu o altă cultură nu este diferită de cea din camera ta sau imaginară când o faci cu o fotografie. E ca și cum ai face dragoste cu tine însuți în oglindă. O dragoste cu o altă cultură este ca și cum două instrumente muzicale din culturi diferite ar cânta deodată folclorul specific lor. Totul este în imaginația ta. Atunci când crezi că pierzi o ocazie cu o străină, de fapt pierzi o împlinire divină.  Când faci dragoste cu cel din valea ta, toate părțile tale fizice și spirituale se împletesc în acord cu fundația ta mitologică și culturală și cresc, se maturizează cultural odată cu imunitatea fizică și spirituală. Devii puternic și îți extinzi viața în sănătate divină. Părțile voastre se recunosc, dansează inimă cu inimă, plămâni cu plămâni, stomac cu stomac, ficat cu ficat etc. Cu un străin, diferit cultural și tradițional, acestea se confundă, iar voi ca suflete vă îndepărtați de origine, va înstrăinați. Este ca și cum ai încrucișa un măr cu o pară și ar crește un fruct nou, exotic. Nu veți fi nici măr, nici pară, deci nici iubirea străbună pe care o visezi și în care crezi. Și atunci, cu ușurință puteți sau deveniți homos sau lesbos, crezându-vă împliniți, însă în realitate - vă furați căciula divină singuri și vă îndreptați spre animale. Nu e vaccinul adevărat. E O RĂTĂCIRE.

Am ridicat privirea din oglinda apei din suitor și am întrebat-o pe Nefertiti: „Atunci care mi-i destinul?” Mintea mi s-a transformat în mercur. Nu o mai pot stăpâni, îmi alunecă printre gânduri. N-o mai pot prinde. Scuip doar sămburi de adevăr.

     - „Lumea se trezește, Ben”, îmi zâmbește ea calm „va apărea o noua conștiință. Sunteți o civilizație bazată pe poveste. O poveste frumoasă in care toți credeți. Odată mințiți, credința va muri și vă veți prăbuși.”

     - „De ce nu mă doare nimic când sunt aici cu tine?”

     - „Pentru că ești în fetusul mamei, ești suflet. Sufletul nu are dureri, doar trupul în dimensiunea fizică.”

     - „Voi deveni și eu ca tine? Mă voi împietri?”

     - „Nu. Tu vii dintr-o altă treaptă a conștiinței și-ți vei continua drumul destinului.”

     - „Unde?”

     - „Sunt mii de trepte între noi. Tu ești doar o floare în comparație cu stânca ce suntem. Natura e conștiința soră a ființelor. În ciuda răului pe care îl faceți planetei, ea continuă să vă privească mereu cu dragoste, ca pe niște copii zburdalnici. De aici, vorbele Fiului către Tatăl: Iartă-i, că nu știu ce fac, Doamne!”

     - „Și atunci?”

     - „Trebuie să învățați să vă amendați conducătorii așa cum a făcut Domnul cu voi când ați mușcat din măr. Prima treaptă a diavolului a fost IMUNITATEA DIPLOMATICĂ.”

Acum am înțeles: COMUNISMUL N-A MURIT. A luat formă de covit.

 

BEN TODICĂ