In
memoriam: Prof. Marius Buzatu
A plecat dintre noi de mulți ani, dar
malovicenii nu l-au uitat. Și nu numai ei! Zeci de generații de elevi, care
i-au trecut prin mână, atât la Malovăț, cât și la școlile pe unde a mai predat
își amintesc de dânsul cu tot respectul cuvenit.
Era fiul regretatului Preot Stelică Buzatu
din Malovăț. Rămăsese, împreună cu fratele, Prof. Ion Buzatu, în casa bunicilor
din satul Magheru. Absolvise Facultatea de Litere. Fusese repartizat la Malovăț
și făcea zilnic naveta între Malovăț și Magheru cu bicicleta.
Era un bun profesionist. Își iubea
misiunea de dascăl și o făcea cu drag, punând suflet în tot ceea ce clădea în
sufletul nostru. Dânsul mi-a sădit iubirea de limba și literatura română, m-a
îndemnat și m-a încurajat ca un părinte să scriu. Discuta cu mine în recreații
și-n afara orelor și-mi deschidea orizonturi noi, cum nimeni altul n-a mai
făcut-o. Era frățos, sufletist, prietenos. ,,- Cu cei buni sunt pâine, cu cei
răi sunt câine!” obișnuia să spună adesea. Că a fost pâine a dovedit-o cu
prisosință cu orice prilej și mulți au înfulecat din el; că a fost ,,câine” cu
cineva nu știu să se fi întâmplat așa ceva vreodată.
Orele sale de limba română erau ca o
liturghie. Îl urmăreau și cei mai buni și cei mai slabi. Știa să se facă
înțeles și plăcut în expunere. Nu ieșeai de la ora dumnealui fără lecție
învățată. Știa carte și se străduia să ne transmită și nouă cât mai mult din
cele ce știa dânsul. Împletea întotdeauna lucrurile serioase cu gluma, cu amintirile hazlii din viața sa.
Aceasta făcea ca orele dânsului să fie plăcute, frumoase, foarte educative. Era
sfios ca o fată mare, manierat, respectuos, gata să-ți dea un sfat sănătos. Era
un om popular, modest în vorbă și în port. Nimic din morga și eleganța Domnului
Trandafir. Își vizita cu plăcere elevii acasă. De mai multe ori a fost pe la
mine la nedeia de la Bârda. A vrut să vadă hora satului și l-am însoțit acolo.
A fost, alături de Domnul Diriginte
Alexandru Vlad, printre puținii care m-au încurajat să merg la seminar. Fiind
la curent cu încercările mele literare, îndrumându-mi corespondența cu
,,Scânteia Pionierului” și cu alte publicații ale vremii, mă sfătuia de multe
ori: ,,- Când vei fi mare, să-mi dedici o poezie, așa cum i-a dedicat Eminescu
profesorului său de limba română, Aron Pumnul!” Din păcate, am scris puțin
despre dânsul, deși l-am avut mereu în suflet ca pe cel mai scump inimii mele,
ca pe cel mai bun profesor de limba română, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu
prin școlile prin care am trecut. Lecțiile
de sinteză de la sfârșitul clasei a opta, menite să fie prezentate la examenele
de admitere la liceu, erau superbe. Și azi îmi amintesc de introducerile unora
din ele.
În viața personală a fost un om nefericit.
Nu a fost căsătorit niciodată. Cred că iubea o ființă imaginară, ideală,
desăvârșită, căreia nu i-a găsit
corespondent în realitate niciodată. Cred că era un romantic rătăcit într-un
veac arid. Spunea adesea: ,,- L-am iubit întotdeauna pe Eminescu și-i știu pe
de rost majoritatea poeziilor, dar la licență nu mi-am luat subiect din Eminescu,
ci din Coșbuc! Eminescu e ca o mare, ca un ocean, pe care nu-l poți cuprinde
într-o viață, pe când Coșbuc e ca un râu limpede, în care poți pescui și cu
mâna!”
Nici pentru profesorii de la Malovăț, cu
care a fost coleg, nu a fost o carte ușor de citit. A fost o enigmă, un
singuratic și un romantic, un visător, un poet, care a evadat din realitate și
a trăit într-o lume a literaturii, a poeziei, a frumuseților desăvârșite.
Venise la noi, la școala de la Malovăț, o
tânără profesoară de matematică, Domnișoara Dobre Maria. Nu era căsătorită. O
vedeam mereu cu Domnul Profesor Marius Buzatu. Cred că erau îndrăgostiți unul
de altul. Poate ar fi realizat o familie fericită, dar n-a fost să fie.
Profesorii de la Malovăț mi-au spus mai târziu că în seara în care se
înțeleseseră ca el să-i facă fetei o vizită acasă și să-i ceară mâna la
părinți, el a patrulat până noaptea târziu pe stradă, fredonând romanța Pe
lângă plopii fără soț, dar n-a avut curajul să sune și să intre.
Sufletul Domnului Marius Buzatu avea o
frumusețe rară, asemenea frumuseților limbii române. Îi plăcea adesea să recite
sau să cânte poezia lui Eminescu, Pe lângă plopii fără soț…! Cred că în poezia
aceea se regăsea pe sine, fiindcă mereu a trecut pe lângă fericire, dar
niciodată n-a gustat-o!
Îmi povesteau mai târziu profesorii de la
Malovăț, că Domnul Marius era bolnav, internat în spital. Cineva, dornic de
o glumă de prost gust, a dat telefon la
școala de la Malovăț și a spus că Domnul Marius este mort în spital și că nu
vine nimeni să-i ridice trupul de la morgă. Oameni săritori și buni colegi,
profesorii de la Malovăț, cu mic cu mare, bărbați și femei, au cumpărat
coroane, sicriu și tot ce mai trebuia și s-au dus cu ele la spital, ca să-l
ridice pe ,,răposatul” lor coleg și să-i facă ei cele rânduite. Erau îmbrăcați
în doliu și plângeau ca pe unul din propria lor familie. La morgă nu l-au
găsit. Era undeva, în curtea spitalului, la umbra unui pom, pe o bancă, unde
juca table cu cineva, așteptând ziua următoare, când trebuia să fie externat!
Dumnezeu să te ierte, dascăl scump al
copilăriei mele![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
ORBUL
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi un om orb, care nu vede calea, nu stie unde merge si, nevazând
nimic înaintea sa, nu zareste nici prapastia în care este gata sa cada. De la
aceasta întâmplare întoarce-ti cugetul spre orbirea sufleteasca, caci pacatosul
care a fost cuprins de ea nu desluseste binele si raul, nu stie încotro merge
si nu-si vede pierzania întru care sta gata sa cada. Primejdioasa e orbirea cea
trupeasca, însa cea sufleteasca este mai pustiitoare! Mai bine e sa fii lipsit
de vederea cea trupeasca decât de cea a sufletului. Întâmplarea si cugetarea
aceasta ne povatuieste sa ne rugam lui Hristos, Cel Care da vedere orbilor:
„Cauta, auzi-ma, Doamne, Dumnezeul meu; lumineaza ochii mei, ca nu cândva sa
adorm întru moarte” (Psalmul 12, 4).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 78.
PAPUCII
STRAMTI
Sfantul
Simeon din Dajbabe
Pantofii strâmti la drum provoaca rani,
iar gândurile necurate în mintea omului duc la pacat.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53
In
Memoriam: Prof. Vasile Prescure
Am aflat zilele acestea, cu multă părere
de rău, că s-a stins cel ce mi-a fost profesor în seminar, Vasile Prescure.
Mi-a predat de-a lungul anilor Catehismul, Dogmatica, Filozofia, Psihologia și
Logica.
Era originar de undeva din părțile
Făgărașilor, satul Boholț. Era necăsătorit, la vârsta de 40-45 ani. Când îl
vedeai, credeai că este întruchiparea lui Domnul Trandafir al lui Sadoveanu.
Era foarte grijuliu față de aspectul lui exterior, de haine, încălțăminte,
față, păr. Nu era vorba de eleganță, ci de o curățenie și ordine duse până la
extreme. Pantofii îi erau întotdeauna lustruiți, oglindă, hainele curate,
călcate, nu neapărat noi. Umbla proaspăt bărbierit, tuns scurt, pieptănat, cu
părul dat pe spate. Mâinile și le ținea mereu la piept, parcă la o permanentă
rugăciune. Călca grijuliu, ca o pisicuță pe un teren murdar, ferindu-se să
nu-și păteze lăbuțele. Era nelipsit de
la slujbe. Ședea în picioare tot timpul slujbei, cu capul plecat și mâinile
adunate la piept, doar din când în când își ridica privirea, când se auzea
vreun zgomot sau vreo șoaptă. Nu l-am auzit citind rugăciuni sau cântând la
strană.
La clasă își dădea splendoarea sa. Ne dicta lecțiile, fiindcă nu
aveam manuale. Notițele sale erau judicios întocmite, pe calapodul lecțiilor
model, cu multe informații bine structurate. Era mulțumit și dădea note mari,
dacă îi reproduceai textul predat. Nu încuraja prea mult gândirea elevului, ci
mai mult memoria, socotind că suntem la vârsta acumulărilor.
De îndată ce-i mai rămânea timp din ora de
curs, ori în zilele când era de serviciu pe școală, ori în cazul în care lipsea
un alt profesor și dânsul fiind liber în ora aceea venea să-l înlocuiască, ne
ținea meditații. Ne vorbea de lecturile sale, de cărțile românești și străine,
pe care le citise în ultima vreme, de articolele din revistele teologice. Avea
un fel al său de a capta atenția și-l ascultau chiar și cei mai puțin
interesați de problemele respective. În orele acelea de meditații ne cerea să-i
punem întrebări și fiecare răspuns devenea un curs, o lecție de amploare, o
revărsare a prea plinului său sufletesc și intelectual. Filozofia și istoria
filozofiei erau temele lui preferate. Niciodată, însă, nu ne-a vorbit despre
marxism, despre materialismul istoric și dialectic. Când vreunul care făcuse și
liceul îl ruga să ne facă o comparație între aceste sisteme și religie, sau,
pur și simplu, să ne vorbească despre ele, spunea șoptit, ridicând degetul
arătător spre cer:
,, - Toate la timpul potrivit! Acum încă
nu a sosit vremea să vorbim despre ele!”
Peste mulți ani de la absolvirea
seminarului, după 1989, l-am întrebat de ce evita să ne vorbească despre aceste
subiecte. A răspuns fără ezitare:
,, - De frică, măi, copii! Până seara aș
fi fost arestat. Credeți că noi nu eram conștienți, că printre voi se află și
turnători?”
Din meditațiile ținute de Domnul Profesor
Vasile Prescure, ,,nea Vasile”, cum îi spuneam noi, elevii, am învățat mai
multă teologie, filozofie, logică și psihologie decât în toate școlile prin
care am trecut. Când am văzut, mai târziu, cursuri de psihologie, de logică sau
de filozofie, am rămas uimit. Cât de frumoase și ușor de însușit erau domeniile
acestea sub îndrumarea profesorului meu și cât de încurcate, de savante și de
neînțeles erau în acele cursuri. Nu numai despre aceste domenii ne vorbea
Profesorul, ci despre viață, despre familie, despre dragoste. A fost ca o
binecuvântare pentru elevii seminarului, fiindcă ne-a descoperit frumusețile
Teologiei mai mult decât oricare alt profesor și ne-a făcut să iubim Preoția.
Spusele lui erau legate de faptele sale,
de viața sa, ci nu erau doar vorbe în vânt.
Domnul Prescure era de o probitate morală
rară. Nu i-ar fi putut nimeni reproșa ceva în această privință. Un coleg al meu
își făcea socotelile către sfârșitul anului: ,,Lui nea Ilie i-a dus mamița un
miel de Paști, lui Calu o damigeană de
țuică, cu nea Nicu a vorbit unchiu-meu, directorul de la bancă, numai de nea
Vasile nu se poate apropia nimeni. La el trebuie să învăț!” Și în ultimele 2-3
luni ale anului școlar colegul meu învăța numai la obiectele predate de Domnul
Prescure. La examenele de sfârșit de an, la aceste obiecte lua, cu chiu cu vai,
notă de trecere, iar la celelalte lua 7-8. De! Inspirația!
Domnul Profesor Prescure era zgârcit la
scris. Făcuse masteratul în Teologie, apoi, dezamăgit, întrerupsese studiile.
Spunea că nu găsea în acele forme de învățământ sâmburele Teologiei. Abia după
1989 și-a mai dat drumul în presă și a devenit unul dintre cei mai căutați
autori teologi. A avut peste o mie de elevi, care au devenit preoți. În 1978 a
fost hirotonit diacon la seminar, apoi în 1981 a fost tuns în monahism la
Mânăstirea Lainici, iar în 1984 devine arhimandrit. După pensionarea de la
seminar a devenit stareț la Mânăstirea Sadova, unde a rămas 17 ani, iar din
2010 s-a retras la Mânăstirea Prislop. Îl cunoscuse încă din copilărie pe
Părintele Arsenie Boca, se spovedise adesea la dânsul și acum voia să fie cât
mai aproape de el. A scris și o carte despre viața și opera Sfântului
Ardealului.
S-a stins în toamna târzie al lui 2015 și
a fost înmormântat lângă Părintele Arsenie, așa cum își dorise toată viața ca
să-i fie cât mai aproape.
Dumnezeu
să te ierte, Părinte Vasile![1]
[1] In memoriam: Prof. Vasile Prescure, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XV(2016), nr. 320, pp.
4-5; în ,,Armonii culturale”, Adjud, 2016, 13 mart., ediție on-line
(http:// armoniiculturale. ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare,
2016, 17 mart., ediție și on-line (https:// ebibliothecaseptentrionalis.
wordpress. com);în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. VIII, 2016, 592-595;
Rugăciunea
la Maica Domnului
Arhimandrit
Chiril Pavlov
Ştiţi din istorie că înaintaşii noştri,
creştini ortodocşi, erau oameni foarte temători de Dumnezeu şi totdeauna aveau
credinţă tare şi adâncă în mijlocirea cea cerească a Maicii Domnului. Şi
Împărăteasa Cerească nu lăsa fără răspuns credinţa lor, ci trimitea totdeauna
ajutor tuturor celor ce alergau la ea cu nădejde. Este greu să arătăm vreun
necaz sau nenorocire de care să nu-i fi izbăvit Maica Domnului când ei alergau
la ea cu credinţă şi rugăciune fierbinte.
Prin mijlocirea şi ocrotirea ei erau
tămăduiţi cei ce sufereau de boli cu neputinţă de tămăduit. Mulţi erau izbăviţi
de moarte năprasnică, de tâlhari, de înec, de foc, de îngheţ. Prin mijlocirea
ei se curmau nenorocirile omenirii: incendiile, foametea, războaiele. Sate,
oraşe şi regiuni întregi, prin rugăciunile Împărătesei Cereşti, erau izbăvite
de boli aducătoare de moarte şi pierzătoare. Şi multe alte exemple ale
ocrotirii ei cunosc dreptslăvitorii creştini.
(Arhimandrit Chiril Pavlov, Lauda Maicii
Domnului, Editura Egumenița, Galați, 2012, p. 10)
ÎPS
Bartolomeu Anania - Predică la Duminica a 21-a după Rusalii - Pilda
semănătorului
In memoriam – Prof. Univ. Nicolae Lungu
Nicolae Lungu(1900-1993) a
fost profesor la Facultatea de Teologie din București, dirijorul corului
catedralei patriarhale, omul de numele căruia se leagă uniformizarea și
românizarea muzicii bisericești, dar și numeroase coruri în care a prelucrat
muzica populară.
L-am avut profesor la
facultate în primii trei ani. Era la sfârșitul carierei didactice. Era un
bătrânel scund, plinuț, vioi, glumeț, dar iute la mânie. Era un țăran
intelectual. Din cauza vârstei pierduse autoritatea în fața studenților. Se mai
adăugau și anumite șubrezenii la auz și vedere.
Puțini mai eram cei care-i
acordam respectul cuvenit. Era foarte încântat de noi și ne socotea prieteni ai
lui. Ajuta mult pe asemenea studenți. Aproximativ 80% nu-l mai
respectau însă. Îl considerau ca pe o sperietoare, ca pe un bătrân depășit. Îmi
amintesc că la orele de curs, când venea neînsoțit de asistentul său Nicu
Moldoveanu, era o adevărată parodie. Noi eram cam 120 de studenți în sală.
Trecea la catedră. Bătea cu diapazonul, cu pumnul, cu piciorul, striga,
drăcuia, degeaba. ,,Diavolii” râdeau, șuierau, bocăneau, de-ți venea să-ți iei
câmpii.
,,- Al dracului de student!”
scrâșnea maestrul Lungu.
,,- Măi, copii, măi!
Voi nu știți, mă, că eu la vârsta voastră urmam două facultăți ziua și
descărcam două vagoane de marfă în gară noaptea, ca să mă pot
întreține! Am fost copil de țăran, mă, plecat de pe brazdă acum șaptezeci de
ani, dar mi-a plăcut cartea și le-am făcut cinste părinților mei! Voi, poftim!
Sus culcare, jos mâncare, la mijloc plimbare! Toate de-a gata, iar aici îmi
faceți mie, profesorul vostru, zile fripte! Mă duc eu acu la patriarh!”
Făcea referire la faptul că
facultatea avea la parter sălile de cursuri, la subsol sala de mese și la etaj
dormitoarele.
În timpul unei astfel de
dojane, câte unul miorlăia, altul dădea drumul la radio la maximum sau făcea
cine știe ce altă năzbâtie. Maestrul nu auzea sau se făcea că n-aude. Privea în
gol, pe deasupra noastră, fără să fixeze pe vreunul. Când aducea vorba de
patriarh, toți tăceau. Bietul om credea că a sosit momentul să înceapă. Atingea
repede diapazonul de colțul catedrei, îl ducea la ureche, dădea tonul și când,
într-o încordare maximă, aștepta să ne-audă prea distinsele voci, un trosnet se
auzea pe undeva, un pupitru răsturnat, o oglindă spartă, ori vreunul sărea
țipând, pretextând o imaginară înțepătură din partea unuia dintre colegi.
Bietul profesor își pierdea orice răbdare, scrâșnea un ,,- Al dracului
de student! La patriarh mă duc!” Ieșea în fugă din sală în hohotele și
aplauzele studenților. Câte unii strigau după el: ,,- La patriarh! La
patriarh!” Nu se ducea însă niciodată. Nu cred că ar fi făcut vreun rău
cuiva. Uita repede, ori se făcea că uită. Când îl reîntâlneai, amenința cu
degetul și râdea.
Nicolae Lungu a fost pentru
mine cel mai mare muzician cunoscut. Avea un anumit spirit regizoral. Piesele
muzicale dintr-un program erau înșiruite cum numai el știa. Fiecare piesă era
însoțită de anumite elemente deosebite, care-i dădeau o anume spontaneitate și
inedit: bătaia toacei undeva afară, strigături, chiuituri, gesturi numai de
maestru știute. Totul trebuia să atingă perfecțiunea.
Când, la repetiții sau la
orele de curs, era de față asistentul său, Nicu Moldoveanu, un om închis, dur,
serios, răzbunător, lucrurile mergeau de minune. Se auzea atunci musca în
tavan. Atunci maestrul era în largul său și-și arăta adevărata valoare.
Repetițiile mergeau strună. Nimeni nu îndrăznea să-l bruieze în vreun fel.
Moldoveanu atât ar fi așteptat.
Îmi amintesc că la
un cor cu joc oltenesc, pe care și acum îl știu pe de rost, pe
note(sol-la-si-re, sol-la-si, sol-la-si-re, si-la-sol….), ritmul nu era destul
de accelerat. Toate încercările maestrului de a ne înviora dădeau greș. Atunci
a început să imite pe un bătrân șchiop, cu traista în spinare, care abia se
târăște pe drum. Se plimba astfel prin fața corului și cânta rar, târșit:
,,- Foaie verde
maghiran, măi….
M-a făcut muma
oltean, măi….”
Întrerupea, căsca. Ne
prăpădeam de râs. Atunci a zis:
,,- Vedeți, bă, boșorogilor,
cum cântați voi? Vă e gândul la mâncare, la plimbare, la culcare și la
marțafoaice, dar nu la cor! Să tremure pământul cu voi, mă, când cântați piesa
asta!”
Și a început maestrul să joace
o sârbă și să cânte melodia, de-ți venea să te scoli și de pe pat de moarte
de-ai fi fost. Alte și alte istorioare au rămas multora despre maestru.
Într-o zi ne-a spus:
,,- Uniunea
Compozitorilor m-a ținut mulți ani la ușă. Socotea compozițiile mele depășite,
semănătoriste. Membrii compuneau acele ,,scherțando de broaște”, zise muzică
modernă, pe care nu le înțelegea nimeni. Ei cântau, ei se apreciau unii pe
alții, ei se premiau. Într-o bună zi, Domnul Ceaușescu i-a luat în primire și
le-a spus: ,,- Ce-i cu muzica asta a voastră, mă? Pentru cine o scrieți?
Credeți că vă ascultă cineva? Credeți că poporul înțelege muzica voastră?
Scrieți și compuneți, mă, pentru popor! Inspirați-vă din creațiile lui și
redați-i muzica adevărată, că numai așa ajungeți la sufletul lui! Era exact ce
făcusem eu! Ăștia au început să dea din colți în colț. Abia atunci și-au adus
aminte de mine și de muzica mea. Au venit și m-au luat pe sus. M-au lăudat care
mai de care, m-au băgat în Uniunea Compozitorilor, mi-au pus piesele în
programele spectacolelor, le-au transmis la radio și la televiziune! Le-am
spus-o de la obraz: Până acum nu m-ați văzut?!”
Îmi amintesc însă spectacolul
de la Ateneul Român, dat în cinstea împlinirii a 75 de ani ai maestrului. M-am
nimerit în București și m-am dus și eu. El însuși a dirijat corul ,,Madrigal”.
A fost un spectacol cum rar se poate întâlni. Sala era plină până la refuz. Cei
mai mulți plângeau ca niște copii. Maestrul Lungu era în culmea fericirii sale.
Avea un fel deosebit de a dirija. Parcă plutea.
La sfârșit, în loc de a coborî
de pe podium ca orice bătrân de 75 de ani, a făcut o surpriză tuturor, la care
nimeni nu s-ar fi așteptat. A făcut o săritură cum numai la marii fotbaliști am
văzut, când se aruncă să dea cu capul în minge, sau, aș zice eu, ca un ieduț
primăvara. Sala a aplaudat frenetic. Pe fețele tuturor curgeau lacrimi: de
fericire, de regret, de impresia momentului, nu știu. Știu doar că maestrul
Lungu voise să mai arate încă o dată, într-un mod original, că nu-i
este frică de bătrânețe, că se socotește tot tânăr, așa cum i-a fost întotdeauna
sufletul.
Dumnezeu să vă ierte, Maestre,
și să vă așeze dirijor în corul îngerilor Săi![1]
[1] In memoriam: Prof. Nicolae
Lungu, în ,,Scrisoare pastorală”, an. XX(2020),
nr. 423, pp. 4-5; în ,,Armonii culturale”,
Adjud(VN), 29 iun. 2020, ediție on-line(http:// armoniiculturale.
ro); în ,,Logos și agape”, Timișoara, 29 iun. 2020, ediție
on-line(http://www. logossiagape.
ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare(MM), 29 iun.
. 2020, ediție on-line(https:// ebibliothecaseptentrionalis.
wordpress. com/category/ biserica); în vol. Scrisoare
pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. XI, 2021, pp. 370-375.
MICSORAREA UMBREI
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi ca, pe masura ce soarele
se apropie, umbra tot mai mica se face. Asemenea si inima cucernica: cu cât
Dumnezeu vine mai aproape de ea cu lumina si darurile Sale, cu atât mai mult
îsi cunoaste nimicnicia si se smereste înaintea Domnului si a oamenilor,
socotindu-se pe sine mai mica decât oricine. Ori, dimpotriva, pe masura ce
soarele se îndeparteaza, umbra creste tot mai mult; când luminatorul zilei
merge spre apus, umbra se mareste mult, însa îndata ce apune, piere si umbra
cea mare. Întocmai se face si cu omul: cu cât mai mult se departeaza de el
Dumnezeu, cu atât mai tare se preamareste si se înalta pe sine în inima sa; si
pe masura ce tot mai mult se ridica în slavi, se înstraineaza si Domnul de el;
si asa cum dispare umbra atunci când soarele se ascunde, asemenea pier cei ce
se socotesc pe sine mari, când Se tainuieste Dumnezeu de ei. Dintru aceasta
întâmplare ne învatam, crestine, ca:
1) Adevarata smerenie este
nedespartita de neprefacuta evlavie si pururea se însoteste cu aceasta.
2) Cu cât este mai cucernica
inima, cu atât este ea mai smerita. Caci pe masura ce omul este luminat tot mai
mult de harul lui Dumnezeu, îsi vede mai limpede nevrednicia, asa cum, atunci
când suntem învaluiti tot mai mult de lumina fireasca, zarim tot mai bine atât
metehnele de pe chipul si mâinile noastre, cât si gunoiul din casa. Astfel,
vazând ca este nevrednic, omul se smereste.
3) De nu se gaseste într-o
inima smerenia, ci mândria staruieste în ea, atunci nu se poate afla nici
cucernicia în una ca aceasta. Caci un asemenea om nu-si cunoaste netrebnicia si
de aceea nu este loc în el pentru evlavie, întrucât aceasta din urma nu poate
sta acolo unde lipseste Dumnezeu: „Dumnezeu celor mândri le sta împotriva”,
dupa cum zice Scriptura (1 Petru 5, 5).
4) Acea inima care nu se
straduieste a pricepe cât de nevrednica este si ramâne întru mândria sa, pâna
la urma se pierde si piere asa precum dispare o umbra dupa ce apune soarele.
5) Din acestea ne învatam a
cauta adevarata evlavie si întelegerea nevredniciei noastre, adica, de vreme ce
voim sa avem în inimile noastre o cucernicie neprefacuta, atunci trebuie sa ne
cunoastem în fel si chip netrebnicia si nimicnicia, smerindu-ne în asa masura,
încât sa caute spre noi Dumnezeu, „Cel Ce cauta spre cei smeriti”, si sa ne
daruiasca harul Sau.
6) Întrucât avem o inima
stricata pâna în adâncuri si prin fire suntem orbi cu ochii cei duhovnicesti,
din care pricina nu ne putem vedea saracia si pacatosenia, ni se cuvine sa
suspinam catre Dumnezeu, pentru ca El Însusi sa ne lumineze si sa ne arate
întinaciunea noastra. Atunci vom cunoaste ca noi de felul nostru suntem
întocmai ca si umbra ce umbla dupa trup si care se misca atunci când este
trupul în miscare; când acesta sta, ramâne si ea neclintita, iar daca trupul se
îndeparteaza, îi urmeaza lui.
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 142
RAMURA
USCATA
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi într-un pom o ramura ce s-a uscat din
pricina ca n-a mai avut în sine seva care-i tinea viata. Pricepe de aici ca
întocmai ca o ramura uscata este acel crestin care nu are o credinta vie, a
carei viata se vadeste prin dragoste si prin celelalte roade ale sale. Unul ca
acesta prin nimic nu e legat de Hristos, Care este „vita cea adevarata” (Ioan
15, 1) si nici de crestinii cei neprefacuti, care sunt duhovnicestile „madulare
ale trupului Sau” (Efeseni 5, 30). Înstrainat va fi el de nadejdea vietii celei
vesnice atâta vreme cât va ramâne asa cum se gaseste. Pe unul ca el îl
înspaimânta Dumnezeu cu Judecata Sa: „Iata, securea sta la radacina pomilor si
tot pomul care nu face roada buna se taie si se arunca în foc” (Matei 3, 10).
Aceasta întâmplare si cugetarea asupra ei te povatuieste, crestine, sa te
cercetezi pentru a vedea daca ai si tu credinta care se arata prin roadele
sale, adica prin faptele cele bune.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 117
In
memoriam: Prof. Florian Vlădica
S-a
stins de curând un mare Om, un cărturar de elită, un cald prieten.
A văzut lumina zile cu trei sferturi de
veac în urmă în Podenii Mehedințiului. Cu muncă, cu stăruință și cu competență,
a străbătut straturile sociale unul câte unul. A ajuns dascăl de limba română
în învățământul gimnazial și apoi în cel liceal. A predat ca lector de limba
română la o universitate în Suedia mai mulți ani. A împlinit funcții
administrative în învățământul mehedințean. Peste tot s-a distins ca un om
muncitor, competent și incoruptibil. A scris nenumărate articole în presa din
județ, din țară și din străinătate. A scris cărți. În tot și în toate se putea
vedea cu ușurință dorul și dragostea de locurile natale, de limba și istoria
românească. A adunat folclor și documente din satele de munte ale
Mehedințiului. De câte ori avea prilejul, povestea că la Muzeul de Istorie al
României se află un document descoperit de dânsul, care constituie cea mai
veche atestare documentară a orașului București, fiind emis de un voievod
pribeag aflat în drum spre Banat sau Transilvania. Cred că era vorba de Mircea
Ciobanul.
Era un împătimit călător. Împreună cu
soția, călătorea în țară și în străinătate. Ajutați de fiul lor din Canada, ori
de fiica din Franța, au vizitat majoritatea țărilor europene și aproape toate
marile obiective turistice de pe continentul nord-american. În vara anului
trecut ajunseseră și în Dubai…
Știa să se apropie și să-l asculte pe fiecare. Prezența și discuția
cu dânsul îți dădea încredere că nu-i totul pierdut. Dădea sfaturi chibzuite
sau, dacă nu avea soluții, măcar te încuraja și te mângâia. Nu scăpai până nu
se convingea că ți-ai recăpătat curajul de a merge mai departe. Avea multe
planuri de viitor. Își iubea familia și mai ales nepoțeii. Cultiva prieteniile
trainice, ținea legătura cu colegii de școală, cu numeroși cunoscuți, foști
elevi și nenumărații prieteni.
Mehedințiul, cultura română, familia,
prietenii și cunoscuții au pierdut un mare Om!
Dumnezeu să te ierte, Domnul Profesor![1]
Pr. Al.
Stănciulescu-Bârda
[1]
In memoriam: Prof. Florian Vlădica, în
,,Scrisoare pastorală”, an. XIII(2014),
nr. 273, p. 5; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, vl. VII, 2015, pp. 547-548; în ,,Obiectiv
Mehedințean”, Tr. Severin, an. XXII(2020), nr. 1043(27 aug.), p. 12;
GREUTATEA
TRUPULUI
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Sufletul este puternic, de aceea si poate
„tine” greutatea trupului; acesta însa este neputincios, îl poate doborî lesne
materia, chiar daca este de o obârsie cu el. Prin comparatie, si Dumnezeu, Care
este duh, tine tot universul, ca si când n-ar fi, „cu cuvântul puterii Sale”
(Evrei 1, 3), iar sufletul omului, cu binecuvântata de Dumnezeu usurinta, îsi
poate supune trupul sau, ba chiar si pe al altora, cu duhul (precum vedem ca
fac sfintii). El face ca, în timpul rugaciunii, cuvintele acesteia sa se prefaca
lesne în duh. Omul trupesc însa se supune la fiecare pas materiei trupului si
se împiedica în litera rugaciunii, nefiind în stare sa o prefaca în duh, fiind
el însusi doar trup. Duhul sfânt si curat al rugaciunii nu poate fi patruns de
duhul necurat, captiv al trupului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 49
In
memoriam: Prof. Dr. Ing. Ion Popescu
În ultima zi a lunii decembrie 2014,
pământul Malovățului a învelit ca o mamă
trupul neînsuflețit al celui ce a fost Prof. Univ. Dr. Ing. Ion Popescu.
S-a născut în familia numeroasă a lui
Alexandru și a Verginei Popescu din Malovăț, la 24 aprilie 1936. Și-a început
lungul drum al învățăturii la Școala din Malovăț(1940-1947), a continuat la
Liceul ,,Traian” din Tr. Severin(1947-1954), apoi la Facultatea
Tehnico-economică, Secţia Industria Construcţiilor de Maşini(1954-1959) din
București, obținând statutul de inginer; Facultatea de Economie (1964-1967),
obținând statutul de economist. Au urmat imediat studii post-universitare
printr-un master în ştiinţe economice (1967-1969) și un altul în ştiinţe
politice(1975). Toate aceste strădanii au fost încununate de un doctorat în
economie(1968-1970). Nu au întârziat recunoașterile academice interne: Profesor titular şi Prorector Universitatea
„Spiru Haret”; profesor asociat Universitatea „Politehnica” Bucureşti,
Cercetător ştiinţific principal la Institutul Român pentru Studii
Internaţionale; Membru al Fundaţiei
„România de Mâine”; Membru al Societăţii Române pentru Inginerie şi Management
Industrial; Membru al Asociaţiei
Generale a Economiştilor din România; Membru al Asociaţiei Generale a
Inginerilor din România; Membru al Uniunii Ziariştilor din România; Nominalizat
în „Dicţionarul specialiştilor” în ştiinţă şi tehnologie, Editura Tehnică –
Bucureşti, ediţia I, vol. II. Nici recunoașterile internaționale nu s-au lăsat
așteptate: Director general adjunct al
„International Biographical Centre” of Cambridge-England; Membru al Academiei
Mondiale de Cibernetică de la Lugano, Elveţia; „Diplomă de merit” pentru
contribuţii la dezvoltarea ştiinţei şi învăţământului, a colaborării
universitare internaţionale, acordată de I.B.C. Cambridge – England;
Nominalizat în ediţia a 26-a a „Dicţionarului Biografic Internaţional” de la
Cambridge – Marea Britanie; „Om internaţional al anului” universitar 1997-1998,
titlu conferit de Institutul Biografic Cambridge I.B.C. – Marea Britanie şi de
Institutul Biografic American (A.B.I, S.U.A.); Membru al Comitetului de Avizare
a Cercetării din I.B.C. – Cambridge, Marea Britanie, şi A.B.I. – S.U.A. A
ocupat funcții dintre cele mai înalte în viața științifică, politică și
socială: inginer-cercetător, şef secţie la
Institutul de Cercetări şi Studii Energetice, Bucureşti
(1959-1962): publicist şi lider al
tineretului din România(1962-1971); consilier, director adjunct, director,
ministru consilier la Ministerul Afacerilor Externe (1971-2000); asistent,
lector, conferenţiar, profesor universitar asociat la Universitatea „Politehnica” Bucureşti;
profesor titular, şef de catedră, decan, prorector la Universitatea „Spiru Haret” din București.
Roadele studiilor și experienței sale
științifice și didactice au fost fixate
în peste 100 comunicări ştiinţifice la sesiuni şi simpozioane interne şi
internaţionale, în peste 30 studii şi
analize, note de curs pentru pregătirea universitară şi post-universitară;
peste 30 de volume apărute în edituri româneşti de prestigiu, peste 200 articole şi reportaje publicate în
mass-media, cât și în 6 invenții brevetate de OSIM.
Spațiul nu ne permite să menționăm aici
toate titlurile acestor lucrări, ci doar titlurile cărților: Popescu Ion ş.a.,
Educaţia adulţilor, Editura Politică, Bucureşti, 1968, pag. 386; Popescu Ion
ş.a., Tânăra generaţie a României, Editura Politică, Bucureşti, 1969, pag. 328;
Popescu Ion, Dialogul ştiinţă-producţie, Editura IDT, Bucureşti, 1970, pag.
213; Popescu Ion, Tineretul şi revoluţia ştiinţifică-tehnică, Editura Politică,
Bucureşti, 1971, pag. 218; Popescu Ion, Sistemul ştiinţă-tehnologie, Academia
de Ştiinţe Social-politice, Bucureşti, 1972, pag. 276; Popescu Ion, Turcu
Edmond, Energia, încotro?, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973, pag. 312;
Popescu Ion ş.a., Sisteme informatice pentru conducere, Institutul Politehnic,
Bucureşti, 1974, pag. 326; Popescu Ion, Teorie şi practică în
analiza sistemelor de conducere, vol. I: Evaluarea sistemelor, Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 1976, pag. 354; Popescu Ion, Organizarea sistemelor
de producţie, Institutul Politehnic, Bucureşti, 1976, pag. 421; Popescu Ion
ş.a., Sisteme informatice şi analiza activităţii întreprinderilor, Editura
INID, Bucureşti, 1977, pag. 314; Popescu Ion, Moţoc Ion, Autobuze cu motoare
diesel-orizontale, Editura Tehnică, Bucureşti, 1978, pag. 397; Popescu Ion,
Eficienta sistemelor de producţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1979, pag. 317; Popescu Ion,
Optimizarea sistemelor de conducere, Academia de Ştiinţe Social-politice,
Bucureşti, 1980, pag. 419; Popescu Ion, Teorie şi practică în
analiza sistemelor de conducere, vol. II: Proiectarea sistemelor,
Editura Scrisul Românesc, Craiova 1981, pag. 367; Popescu Ion ş.a., Tehnologii
neconvenţionale, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1982, pag. 336; Popescu Ion
ş.a., Introducere în fundamentarea deciziei, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 318; Popescu Ion, Rădulescu Dorin,
Modelarea sistemelor de producţie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1986, pag. 308;
Popescu Ion, Teorie şi practică în analiza sistemelor de conducere, vol. III:
Optimizarea sistemelor, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987, pag. 468;
Popescu Ion, Hoinar prin Europa – note de călătorie, Editura Topaz, Bucureşti,
1995, pag. 296; Popescu Ion ş.a., Optimizarea consumului de combustibil,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1996; Popescu Ion, Paradigme ale progresului
social-economic, vol. I: Cercetări de econometrie, Editura Fundaţiei „România
de Mâine”, Bucureşti, 1998, pag. 315; Popescu Ion, Paradigme ale progresului
social-economic, vol. II: Studii despre tendinţele globale, Editura Fundaţiei
„România de Mâine”, Bucureşti, 1999, pag. 298; Popescu Ion, Paradigme ale
progresului social-economic, vol. III: Studii despre problemele specifice tineretului,
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000, pag. 342; Popescu Ion,
Certitudine şi risc în tranziţia economică, Editura Eficient,
Bucureşti, 2000, pag298.; Popescu Ion ş.a., Noua economie şi societatea
informatională, Editura Mondo Ec, Craiova, 2001, pag. 325; Popescu Ion ş.a.,
Previziunea – premisa dezvoltării durabile, vol. I: Baze teoretice şi
metodologice, Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2001, pag. 418;
Popescu Ion ş.a., Previziunea – premisa dezvoltării durabile, vol. II:
Aplicaţii – studii de caz, exemple numerice, Editura Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti, 2002, pag. 307; Popescu Ion ş.a., Gândirea prospectivă în
Administraţia Publică, Editura Eficient, Bucureşti, pag. 347; Popescu Ion,
Legendă şi adevăr, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2002, pag. 234; Popescu
Ion, Tendinţe şi valori în cunoaşterea şi orientarea viitorului, Ed. Fundaţiei
“România de Mâine”, Bucureşti, 2002, pag. 186.
Invențiile sale se pot înscrie la loc de
cinste în rândul cuceririlor tehnicii moderne: Freză cu vidia încastrată
radial, brevet nr.1037 din iulie 1961; Matriţă
pentru garnituri la pompele de noroi, brevet nr.8043 din iunie 1962;
Sondă pentru stabilirea direcţiei de permeabilitate a lichidelor, brevet
nr.9012 din octombrie 1962; Macara radială pentru greutăţi mici şi mijlocii,
certificat nr.9621 din februarie 1963; Dispozitiv pentru extragerea plăcutelor
vidia , certificat nr.10012 din mai 1963; Braţ telescopic pentru determinarea
adâncimilor de forare în rocă dură, certificat nr. 10621 din octombrie
1963.
Era prezent în presa științifică, dar și
în mass-media și cuvântul său era căutat și ascultat. Muncea mult. Era în stare
să stea la masa de lucru de dimineața până seara și de seara până dimineața.
Chiar și când venea la tratament, la Băile Herculane, se ,,blinda” cu cărți, cu
fișe, cu caiete, fiindcă avea mult, foarte mult de făcut. Când avea
posibilitatea, venea cu plăcere în satul natal. Era o bucurie să stai de vorbă
cu dânsul. Parcă te citea și înțelegea ce te interesează și despre aceea
vorbea. Era în stare să alcătuiască discursuri de ore întregi în mod spontan,
pe baza imensului bagaj de cunoștiințe adunate de-a lungul vieții. Te cucerea
cu vorba caldă, blândă, cu modestia care-l caracteriza, cu cunoștiințele sale
vaste. Povestea frumos și avea ce să povestească despre cele petrecute în țară
și străinătate. Cunoscuse multă-multă lume. Își dorea să scrie într-un viitor
oarecare o carte autobiografică, intitulată Prinț și cerșetor sub trei
dictaturi. Ar fi fost un adevărat document de epocă! În fiecare an trimitea
câte un ajutor pentru biserica satului Malovăț.
Ion Popescu a fost fiul satului Malovăț,
care s-a ridicat cel mai sus dintre toți consătenii săi pe scara socială,
profesională, politică și intelectuală. Peste tot și-a reprezentat originile cu
cinste, demnitate și competență.
Planuri avea pentru șapte vieții, dar la
un moment dat inima n-a mai putut să țină pasul unui asemenea ritm de viață și
de muncă. După câteva săptămâni de luptă cu viața, cu moartea, ochii lui Ion
Popescu s-au închis pentru totdeauna, cu părerea de rău că mai avea multe de
făcut, multe de scris.
A ales încă din timpul vieții un locșor în
cimitirul satului natal, alături de părinți, de frați, de rude și a lăsat cu
limbă de moarte că atunci, când va fi să fie, să-l aducă în Malovăț și să-l
așeze alături de cei pe care i-a iubit, dar nu a avut niciodată timp suficient
ca să stea cu ei de vorbă, așa cum ar fi dorit. Nu și-a construit cavou, ci a
vrut să fie învelit doar în pământul de acasă.
Pe ultimul drum l-au însoțit un mare număr de consăteni.
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească,
vrednic fiu al neamului românesc![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Prof. Dr.
Ing. Ion Popescu, în,,Scrisoare
pastorală”, an. XIV(2014), nr. 293, pp.
3-5; în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 2015, 23 febr., ediție și
on-line(http://www. observatorul. com);
în vol. Al. Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
vol. VIII, 2016, pp. 192-208.
Harul
tămâii
Starețul
Dionisie Ignat de la Colciu
Atunci când preotul tămâiază în biserică, vine
harul tămâii căruia trebuie să i te pleci, ca să te smereşti.
Deci, nu la slujitorul din biserică te
smereşti.
Nu, nu te smereşti lui. Sigur, slujitorul
atunci e îndumnezeit. Fie el cât de păcătos, e îndumnezeit, pentru că vine cu
harul acela. Ce zice preotul când tămâiază? „Tămâie Ţi-aducem Ţie, Hristoase,
întru miros de bună mireasmă duhovnicească”. Vezi cu ce rugăciune eşti tămâiat?
Şi-ţi fug toate gândurile cele rele cu tămâia aceea, cu fumul sfinţit pe care
ţi-l dă preotul. Pentru că ce zici tu, ca preot? „Tămâie Ţi-aducem, Ţie
Hristoase, Dumnezeul nostru [...] pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel
mai presus de ceruri trimite-ne nouă darul prea Sfântului Tău Duh”. Lui
Dumnezeu Îi aduci tămâia aceea.
(Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la
Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, pp. 150-151
PAHARUL
DE LACRIMI
Parintele
Paisie Olaru
Fiind seceta mare în vara anului 1990,
ucenicii îi spuneau Parintelui Paisie, care zacea la pat: „Nu ploua, parinte,
este seceta mare!” Iar el raspundea: „Sa ne rugam lui Dumnezeu cu lacrimi si sa
postim, ca Domnul are de unde da, daca are cui da!” Dupa ce a început sa ploua,
ucenicii i-au spus: „Parinte Paisie, ploua afara!” Iar el a început a plânge în
pat si a zis ucenicului sau de chilie, monahul Gherasim: „Ada-mi si mie un
pahar cu apa de ploaie de afara sa beau, ca cine stie ale cui sunt lacrimile
acestea!”
Parintele Paisie Olaru, Parintele Paisie
duhovnicul, traducere de editie ingrijita de Arhimandrit Ioanichie Balan, Ed.
Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, p. 100
In
memoriam: Preotul Nicolae Armășescu
În mai multe articole din ,,Scrisoare
pastorală” apărute în numerele precedente am subliniat participarea preoților
la Primul Război Mondial, moment decisiv în lucrarea de pregătire a Marii Uniri
a Românilor de la 1 Decembrie. Redăm mai jos descrierea activității și jertfei
unuia dintre preoții participanți la marea conflagrație mondială. Am găsit
aceste însemnări în presa vremii și am prelucrat textul cum m-am priceput, ca
să fie cât mai accesibil și convingător pentru cititorii noștri. Iată-l:
Noiembrie 1916. Toamna era în toate
drepturile sale. Un cer mohorât, cu nori groși, cenușii și apăsători mărea
tristețea acelor zile.
Ploaia rece burnița și frigul pătrundea
până la oase. Pe străzile Bucureștiului vedeai tot mai mulți cerșetori, bolnavi
și neputincioși cerând milă și pomană. Sărăcia însă era atotstăpânitoare în
casele celor mai mulți, așa încât fiecare căuta să supraviețuiască el însuși
împreună cu familia sa. În astfel de vremuri grele generozitatea era floare
rară.
Bucureștiul era asediat de trupele
germane. Armata noastră se retrăsese în mare parte spre Moldova, forurile
conducătoare de asemenea. Doar Mitropolitul Primat Conon Arămescu-Donici
rămăsese în capitală, ca păstorul între oile sale la vreme de cumpănă, restriște și jale.
În Spitalul Colțea erau toate paturile
ocupate. Ba în unele zăceau chiar câte 2-3 bolnavi. Mulți dintre ei fuseseră
însemnați pe front cu schije, cu gloanțe și cu răni adânci, ale căror urme
aveau să nu se mai șteargă niciodată.
Într-un salonaș din partea de sud a clădirii
suferea din greu Părintele Nicolae Armășescu. Originar din Tomșani jud. Vâlcea,
păstorise până la începutul războiului cu cinste turma ce-i fusese
încredințată. Când ceasul de primejdie sunase pentru țară, Părintele Armășescu
a răspuns prezent și s-a alăturat fiilor săi duhovnicești plecați pe câmpul de
luptă. A făcut parte din Regimentul 2 Vânători de Munte.
Părintele Nicolae era numai suflet pe
front. Parcă ar fi avut șapte vieți în pieptul său. Pretutindeni era prezent,
la căpătâiul muribunzilor și bolnavilor, pe câmpul de luptă adunând pe cei
răniți. Peste tot găsea o vorbă de încurajare, o glumă chiar, așa încât
devenise iubit de toți soldații și stimat de ofițeri.
Într-o zi, când se dădeau lupte dramatice
pe văile și crestele munților, regimentul Părintelui Armășescu se afla, ca de
obicei, în primele rânduri.
Moartea și viața se învălmășeau fără
contenire, asemenea pământului care amesteca în el sânge și carne de om. Nimeni
nu mai credea că va vedea ziua următoare, dar nimănui nu-i era frică. Luptau
toți, care cum putea, cum îi era ordinul și arma, și văzduhul tot era o
învălmășire de fum, de schije, de obuze, de gloanțe și pietre împroșcate. Un
fum gros ca o ceață de pe Valea Dunării îmbrățișa totul, dând aspectul sumbru
de iad pământesc. Fiecare palmă din trupul țării trebuia apărată cu prețul
vieții. Nimic nu putea să fie prea mult, când era vorba de apărarea Patriei.
Părintele Armășescu, alături de câțiva
brancardieri de la crucea Roșie, pătrundeau până pe linia frontului și adunau
răniții. Nimic nu-l înfricoșa. Știa că are un Dumnezeu și o Patrie și ceea ce
face el e sfânt. Viața sa nu mai conta, într-atât îi copleșiseră sufletul său
milos suferințele groaznice ale răniților și mutilaților.
Dintr-un tranșeu s-a auzit deodată un
urlet supraomenesc, care a acoperit pentru câteva clipe vaierul luptei.
Părintele Armășescu n-a pregetat să alerge în direcția țipătului. În prima
linie, într-un tranșeu, scăldat în sânge, se zbătea un soldat, fecior din
Topșanii Vâlcii. Un obuz îi sfârtecase
trupul ca pe-o zdreanță, împărțindu-i-l în două. Conștient, totuși, Ionică l-a recunoscut pe Părintele
Nicolae. A mai apucat să-i mai zică
doar: ,, Grijește-mă, Părinte!” N-a mai așteptat părintele să-i zică muribundul
a doua oară, că a scos repede Sfânta Împărtășanie din buzunarul de la piept și și-a făcut
datoria. Înainte de a-l atinge aripa morții, Ionică a apucat să primească
Sfânta Împărtășanie, dar în clipa următoare un obuz s-a prăbușit lângă
Părintele Nicolae, retezându-i și lui picioarele și mutilându-i rău restul
trupului.
Acum se găsea de câteva zile în spital,
fără speranță de scăpare. A rugat o călugăriță-infirmieră să-l anunțe pe
colegul său, Preotul Constantin Diaconescu de la biserica Delea Veche. Acela îl
cunoștea cel mai bine pe Părintele Nicolae, așa că a venit degrabă. Fuseseră
colegi de seminar. Părintele Armășescu fusese premiantul clasei, bun prieten, bun coleg, blând,
harnic, inteligent.
Părintele Diaconescu a intrat în salonul
în care-l aștepta Părintele Nicolae cu sufletul pâlpâind de emoție și cu
lacrimi grele în ochi. Nu l-a lăsat să și le verse Părintele Nicolae. Ca unul
care știa că nu mai are mult de trăit, i-a făcut semn să se apropie.
,, - Părinte Costică, mă iartă c-am să te
rog ceva! Acasă le aveam pe toate, dar aici nu am nimic din cele de cuviință
pentru îngropăciune. Fii bun și adă-mi dumneata un rând de veșminte mai vechi
și îngrijește-te să mă îngropi după cuviință. Preoteasa și copiii mi-s departe,
sub stăpânire vrăjmașă. Dacă-i vei întâlni vreodată, spune-le că am murit
gândindu-mă la ei. Mă doare mai mult
sufletul decât trupul la gândul că Țara este călcată în picioare, dar mare e
Dumnezeu! Mă voi duce și eu în curând la El, acolo sus, și-L voi ruga să ne
mântuiască Țara de robia vrăjmașului….!”
A încercat Părintele Diaconescu să-l
încurajeze, să-l consoleze, dar degeaba. Glasul îi pierise Părintelui Nicolae.
La câteva zile, la Sărbătoarea Sfinților
Arhangheli, o căruță cernită ducea spre Cimitirul Ghencea trupul neînsuflețit
al Părintelui Nicolae Armășescu. L-au îngropat alături de alți 993 ostași
căzuți pentru întregirea Neamului[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Preotul Nicolae
Armășescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an.
XVIII(2018), nr. 385, pp. 1-3; în ,,Națiunea”, București, 2 dec. 2018, ediție on-line(http:// www.
ziarulnatiunea. ro/category/firea-romanilor); în vol. Scrisoare pastorală, vol. X, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019,
pp. 366 – 369;
UMBRA
SI SLAVA
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca, atunci când mergem înspre soare,
umbra noastra vine dupa noi si, cu cât mai grabit fugim de ea, apropiindu-ne de
luminatorul zilei, cu atât mai repede alearga si umbra în urma noastra,
facându-se tot mai mare. Asemenea sunt si oamenii evlaviosi. Acestia se apropie
de Dumnezeu, iar slava lor vine dupa ei; si pe masura ce ajung tot mai aproape
de El, cinstirea le calca pe urme tot mai mult. Si cu toate ca ei fug de
proslavire, aceasta alearga în urma lor si nu au cum sa scape de ea.
Ori, dimpotriva, atunci când venim dinspre
soare, umbra parca ar fugi de noi; si cu cât ne departam mai mult de el, cu
atât mai cu grabire se retrage umbra noastra. Astfel, desi alergam dupa ea, nu
ne este cu putinta a o ajunge din urma: ea pururea le scapa celor ce încearca
sa o prinda, oricât de mult ar fugi pe urmele ei.
Întocmai sunt si oamenii care au îndragit
cele lumesti: pe masura ce se departeaza acestia de Dumnezeu, se retrage si
slava de la ei si cu cât mai mult alearga dupa proslavire, cu atât mai mult
fuge ea de ei. Prin acestea te înveti sa cauti a te apropia de Domnul prin
smerenie, prin rugaciune, prin deprinderea virtutilor crestinesti si sa
dispretuiesti slava lumii acesteia. Si atunci vei avea cinstire, desi nu o vei
mai dori. Caci nu este preamarit acela pe care lumea îl mareste, ci acela pe
care îl cinsteste Dumnezeu. Iar Domnul îl cinsteste pe cel care Îl proslaveste,
dupa cum Însusi zice: „Eu îi voi cinsti numai pe cei ce Ma cinstesc, iar cel ce
Ma defaima va fi dispretuit” (1 Regi 2, 30).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 141
INCENDIUL
Sfantul
Simeon din Dajbabe
Pentru a stinge incendiile sunt echipe de
pompieri, în timp ce pentru a linisti patimile sunt posturi aspre.
Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53.
In
memoriam: Pr. Prof. Dr. Nicolae Achimescu
Luni, 27 mai 2019, a plecat spre veșnicii prietenul meu din copilărie, Preotul Nicu
Achimescu.
În vara anului 1968 am intrat în casa lui
de la Șiroca și l-am cunoscut pe el, pe frații lui Gheorghe și Romică, pe tată
lui Dumitru, ,,Dumitru de la Fag”, cum îi spunea lumea în sat și pe mama
Romica. O familie de oameni primitori, omenoși, gata să te ajute, bucuroși de
prietenie. Eram de aceeași vârstă cu
fiul cel mare al familiei, cu Gheorghe și aflasem că și el vrea să dea examen
la seminar, ba mai mult, chiar fusese la Craiova și aflase toate detaliile
privind actele necesare, probele de examen etc. M-am împrietenit mai ales cu Gheorghe, iar la vremea potrivită
ne-am dus la examen. Eu am reușit, el a
picat, dar în nul următor a încercat din nou și a intrat și el. A mai trecut un
an și a venit la seminar și ,,prâslea” familiei, Nicu, băiatul cel mic.
Între cei doi frați era mare deosebire.
Gheorghe era fire deschisă, comunicativă,
în timp ce Nicu era mereu tăcut, îngândurat, preocupat, cu cartea
subsioară. Nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată pe Nicu jucând fotbal sau alt
joc. Dacă-l întrebai de vorbă răspundea scurt, la obiect, apoi se scuza și se
retrăgea. Gheorghe era mai apropiat de mine decât de frate-său Nicu.
După seminar(1970-1975) a urmat studenția
la Teologie în București(1976-1980), apoi doctoratul (1980-1982) tot la
București. Același om, aceleași griji, aceleași preocupări. Mare surpriză a
fost, când am aflat că a obținut o bursă la Universitatea din
Tübingen(Germania), una dintre cele mai renumite universități europene, ca
să-și continue studiile doctorale(1983-1984 și 1991-1992). Ce mândră era tanti
Romica! Spunea tuturor cunoscuților unde a ajuns copilul ei!
Aceste studii au fost încununate cu teza
de doctorat Die Vollendung des Menschen in Buddhismus. Bewertung aus orthodoxer
Sicht (Desăvârșirea omului în budism. Evaluare din perspectivă ortodoxă),
elaborată sub îndrumarea a doi mari teologi, prof. dr. P. Beyerhaus și prof.
dr. J. Moltmann și titlul de doctor în teologie.
Am fost la nunta lui, la Șiroca, împreună
cu mulți colegi de-ai lui de seminar și de facultate. Mireasa, tânăra Ana
Cornelia era studentă la Medicină în Iași. Ce bucurie, ce frumos a fost!
Între anii 1986-1991 a fost profesor în
cadrul Seminarului Teologic din Caransebeș, pentru disciplinele: Istoria
religiilor, Teologie Dogmatică, Îndrumări Misionare și Limba franceză, apoi,
din 1993, lector la Facultatea de
Teologie „Dumitru Stăniloae” din Iași. În anul 1998 a promovat Conferențiar
titular, iar în anul 2000, Profesor universitar. Din anul 2002 a devenit
Conducător de doctorat la disciplina căreia i-a consacrat întreaga sa
activitate: Istoria și filosofia religiilor. Consiliul Profesoral al Facultății
de Teologie Ortodoxă din Iași l-a ales Decan pentru perioada 1993-1994 și
2000-2004. Între anii 2005-2010, a fost
Directorul Școlii doctorale din cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă a
Universității „Al. I. Cuza”. Vreme de opt ani: 2004-2012, a fost membru în
Colegiul de Onoare al Universității „Al. I. Cuza” din Iași. A funcționat în
anii 2004-2005 și ca profesor la Facultatea de Litere a Universității „Al. I.
Cuza” din Iași, Catedra de Literatură comparată și estetică. Începând din 2008
s-a mutat la București, fiind solicitat să preia catedra de Istoria Religiilor
la Facultatea de Teologie ,,Justinian Patriarhul”, unde a și devenit titular în
2012 și director al Școlii doctorale a facultății.
A ocupat diferite funcții și demnități,
precum: membru al Academiei Germano-Române (2008), director al Centrului de
Studii și Dialog Interreligios și Intercultural din cadrul Universității din
București(din 2014), președinte al Comisiei de Teologie în Consiliul Național
de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU)
din cadrul Ministerului Educației și Cercetării(din 2011), membru în Consiliul
Național General al Consiliului Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor
și Certificatelor Universitare (CNATDCU) din cadrul aceluiași Minister(din
2011), Membru în Consiliul Studiilor Universitare de Doctorat (CSUD),
Universitatea din București(din anul 2012), expert evaluator în cadrul
Consiliului Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior
(CNCSIS), membru fondator al Centrului de Dialog și Cercetare în Teologie,
Știință și Filosofie, Universitatea București(din 2010), membru în Colegiul de
redacție al periodicului ,,Ortodoxia”, revista Patriarhiei Române, membru în
Colegiul editorial al Revistei Române de Bioetică(din 2000).
Opera sa, bogată, valoroasă și actuală,
numără mai multe manuale universitare, volume (personale sau coordonate), zeci
de studii științifice și sute de articole. Cităm câteva cărți ale sale:
Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos(Iași, Editura Polirom, 1996); Istoria
și filosofia religiei la popoarele antice(Iași, Editura Junimea, 1998), Budism
și creștinism. Considerații privind desăvârșirea omului(Iași, Editura Junimea,
1999); India. Religie și filozofie(Iași, Editura Tehnopress, 2001); Noile
mișcări religioase(Cluj-Napoca, Editura Limes, 2002); Religii în dialog(Iași,
Editura Trinitas, 2005); Universul religios în care trăim (București, Editura
Trinitas, 2013); Religie, Modernitate și
Postmodernitate (București, Editura Trinitas,
2013); Istoria și filosofia religiilor. Religii ale lumii
antice(București, Editura Basilica, 2015) și altele. A coordonat, de asemenea,
numeroase volume colective în limba română și alte limbi. Momentul final l-a
găsit lucrând asiduu la finisarea unui Dicţionar enciclopedic al religiilor!
Nu a fost scutit de necazuri. I-au murit
părinții de timpuriu, sperând că într-o bună zi feciorul lor se va întoarce
acasă. Până aproape de a pleca dincolo, o dată pe săptămână, la o anumită oră,
mama Romica se urca în vârful unui deal - uneori chiar într-un pom acolo - și
vorbea la telefon cu Nicu, fiindcă era singurul loc unde avea semnal. I-a murit
fratele Gheorghe, preot la Șiroca. În 2012 a fost profund marcat de decesul
soției sale, răpusă de o boală fără leac. El însuși se lupta cu o boală perfidă, care l-a și învins. Au rămas în urma
lui fiica Iuliana și cei doi nepoței, Ștefan și Mihai.
La înmormântarea lui a slujit însuși
patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Preafericitul Părinte Daniel, care a și rostit un emoționant cuvânt de
despărțire. Reținem un fragment din acest cuvânt: ,,Firea harnică şi ordonată a
Părintelui Prof. Dr. Nicolae Achimescu, cultura credinței, a muncii corecte și
a dreptății, cultură primită în familie, studiile teologice temeinice,
experiența academică germană armonios altoită pe moștenirea românească, l-au
impus în ochii tuturor ca pe un profesor universitar de vocație, lăsând astăzi
posterității imaginea celui mai prestigios profesor și specialist român al
momentului, în domeniul Filosofiei și Istoriei Religiilor. Strălucit și
pasionat cercetător, Părintele Nicolae Achimescu a rămas mereu un om al
credinței!”
Locul său de veci este în cimitirul
Mânăstirii Cernica de lângă București.
Dacă mi-ar cere cineva să indic o minune
săvârșită de Dumnezeu în zilele noastre, n-aș ezita să-l menționez pe Nicolae
Achimescu, copilul sărac plecat de la oi și ajuns pe culmile culturii și
învățământului românesc. Când vrea Dumnezeu….!
Dumnezeu să te ierte, frate Nicule, și să
te primească în împărăția Sa![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Preotul Nicolae
Achimescu, în ,,Scrisoare pastorală”, an.
XIX(2019), nr. 398, pp. 2-4; în ,,Națiunea”, București, 13 iun. 2019, ediție on-line(http://www. ziarulnatiunea.
ro/category/religiespiritualitate); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 9 iun. 2019, ediție on-line(http://
armoniiculturale. ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 11
iun. 2019, ediție și on-line(https://
ebibliothecaseptentrionalis. wordpress. com);
în ,,Logos și Agape”, Timișoara, 11 iun.
2019, ediție on-line(http://www.
logossiagape. ro);în vol.
Scrisoare pastorală, vol. X,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, pp.
563-567;
„Legenda”
Doamnei de la Valtos
de
Spiros Simeon
Acolo undeva în munții regiunii Valtos îți
vor spune despre o Doamnă. O Doamna a legendelor, a basmelor și a tradițiilor
comunității de acolo.
În partea nord-vestică a județului
Etoloakarnania se află regiunea Valtos. Acolo aproape a pustnicit într-o peșteră
Sfântul Andrei Pustnicul. Acolo se află și așa-numita Doamnă a Valtului, așa
cum mulți știu. Dar cine este această Doamnă? Numai una ar fi putut să fie. Și
pe cine alta ar fi putut-o numi poporul Doamnă, fără numai pe Maica Domnului…
Doamna din Valtos, cunoscută și sub numele
de Panaghia Arethiotissa, stă acolo de veacuri și ascultă fiecare rugăciune,
fiecare cerere a evlavioșilor ei închinători.
În acele locuri, așa cum se păstrează în
tradiție, în anii stăpânirii turcești, un cioban vedea o lumină slabă
albăstruie, care uneori se întărea, iar alteori era gata să se stingă. După o
vreme acel cioban s-a hotărât să meargă în acel loc de unde provenea acea
lumină „ciudată”, ca să se încredințeze despre ce este vorba.
Povățuindu-se după lumină, urcă un deal și
ajunge înaintea unui copac, de la rădăcinile căruia, care erau acoperite de
pământ, a văzut că ieșea acea lumină albăstrie. Privind mai bine, și atunci
când ochii i s-au limpezit și s-au obișnuit cu acea lumină străină, vede o
Icoană pe jumătate îngropată la rădăcinile copacului. O icoană veche a Maicii
Domnului din chipul căreia se revărsa acea lumină necreată, albăstruie
strălucitoare, și lumina acel loc, făcându-l văzut în regiunile din jur.
Ciobanul a fost cuprins de emoție și
teamă, și dându-și seama despre cine este vorba, a îngenunchiat și cu lacrimi
în ochi s-a închinat la Icoana ei. Printre rugăciunile, mulțumirile și
doxologiile sale, ciobanului i-a scăpat și o făgăduință greu de împlinit. A
făgăduit să facă biserică și mănăstire, de vreme ce lui, neînsemnatului și
smeritului cioban, a hotărât Maica Domnului să-i descopere Icoana ei.
Trecând noaptea și răsărind soarele, i-a
venit ciobanului un gând: „Cum am îndrăznit eu, neînsemnatul și săracul, să fac
o astfel de făgăduință? Aceste făgăduințe au trebuință de mulți bani, iar eu
sunt un om care nu am nici un ban”.
Dorința fiind mare și făgăduința grea,
pentru aceasta se împlinește un lucru neobișnuit, pe care unii îl consideră
basm, iar alții îl cred drept minune străină.
Trei catâri încărcați cu florini de aur au
pornit la drum, ca și cum o mână nevăzută îi povățuia prin păduri și văi. Unul
dintre ei s-a oprit la Drimonari, acolo unde s-a zidit mai apoi Mănăstirea
Floriados. Ceilalți doi catâri și-au continuat drumul lor cel lung.
Al doilea catâr s-a oprit pe o coastă,
care se vede de la localitatea de astăzi Embessó, acolo unde mai târziu s-a
construit Mănăstirea Sfântului Apostol Toma, ucenicul Mântuitorului nostru.
Al treilea catâr și-a continuat drumul
încă două zile și două nopți fără să se oprească și să se odihnească sau să
mănânce și să bea, trecând peste munți, văi și râuri, până ce a ajuns în vârful
dealului și s-a oprit lângă acel copac.
Ceasurile treceau și catârul stătea
nemișcat. Ciobanul nevăzând niciun om apropiindu-se, a hotărât să meargă și
să-l descarce. După ce l-a descărcat, catârul a dispărut în pădure. Ciobanul
uimit privește la încărcătura pe care abia a descărcat-o de pe catâr și vede
încărcătura plină de florini de aur. Socotind aceasta drept semn al Maicii
Domnului, a început să zidească acolo o mănăstire în cinstea ei.
Neobișnuit se aude, însă aceasta s-a
transmis în tradiția locuitorilor de acolo din generație în generație. Aceasta
devine încă și mai neobișnuit, de vreme ce aceste animale de povară ce duceau
prețioasa încărcătură, trebuiau să rătăcească vreme de un veac în acele păduri,
fiindcă distanțele de timp dintre zidirea celor trei mănăstiri ajunge la o sută
de ani.
Greu de stabilit pentru cercetători și
legendă pentru mulți este aceasta, însă noi o considerăm minune a Maicii
Domnului. Lucru sigur este că ea stă acolo de veacuri întregi și face minuni,
ca un izvor de tămăduire a sufletelor și trupurilor.
Ajungem în anul 1999, când doi închinători
ajung la Retha, sau mai degrabă la Aretha, sau să spunem mai bine, la locul lui
Aretha. Se poate ca de la numele unui pustnic din acea regiune, unde mai târziu
s-a construit mănăstirea, să fi primit denumirea. Se poate să fie chiar și
ciobanul care i-a afierosit nu numai clădirile și strana unde să stea, ci și
însăși viața sa întreagă.
Desigur, nimeni nu va putea afla vreodată,
fără numai dacă Maica Domnului va voi să descopere cuiva.
Katholikonul și picturile executate într-o
tehnică deosebită, pe care pictorul nu a vrut să-și pună numele, au vrut cei
doi închinători să le cerceteze. Cu o lumânare în mână au ajuns și la
Proscomidie, în partea stângă a Sfintei Mese, acolo unde, sub icoana lui
Hristos, s-au văzut ceva ca niște litere. Erau spălăcite și greu de descifrat,
pierdute în negura vremii. Cu greutate și cu multă stăruință au început să iasă
unul câte unul, acolo unde numai preotul are putința să vadă, patru nume pe
care nimeni nu le cunoștea.
„Pomenește, Doamne, pe ctitorii Evstatie
și soția sa Anasa, preotul Hristu și prezvitera Agora”.
Ctitorii bisericii? Ai mănăstirii? Poate
și cei care au contribuit la pictură, pe care pictorul i-a scris ca ctitori?
Nimeni nu știe. Tainice, bine ascunse, pe care, așa cum am spus, numai ea, ca
Doamna din Valtos, ca Panaghia Areothissa, le poate descoperi.
Sfânta Mănăstire stă astăzi acolo și-l
așteaptă pe închinător să vină. A fost transformată în mănăstire de maici, dar
cunoscută și de la un stareț de curând arătat, care acolo s-a închinoviat și a
petrecut o viață minunată, arătându-se în chip minunat după mai mult de un
veac.
Locuitorii îl socotesc sfânt, lucru pe
care și dezgroparea osemintelor sale, ce avut loc acum câțiva ani, o dovedește.
Poate ați auzit și voi despre denumirea
Arethiotissa și despre numele de Antim, pe care poporul îl consideră sfânt și
povestește minunile sale. Și acesta și-a afierosit viața sa Stăpânei noastre,
Doamnei de la Valtos.
Pilda oglinzii
Un înțelept a fost
întrebat:
-De ce săracii
sunt mai prietenoși și mai sinceri decât bogații?
–Privește pe geam!
Ce vezi?
–Văd niște copii
cum se joacă.
–Iar acum privește
în oglidă și spune ce vezi?
–Mă văd numai pe
mine..
–Ei vezi, că și
fereastra și oglinda sunt de sticlă, dar dacă adaugi puțin argint – deja te
vezi numai pe tine.
Sursa: ganduridinierusalim.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu