Doctorul
Piramidon
De câteva luni țara e în fierbere. În mai
multe orașe mii de oameni au manifestat zile în
șir, au pichetat instituții publice, au fost emisiuni la posturile de
televiziune pe o temă arzătoare la ordinea zilei: legea sănătății. A picat un
guvern, s-a format altul, dar problema nu s-a rezolvat, ci ea a căpătat
dimensiuni mult mai cuprinzătoare decât la început.
În rezumat, din câte am înțeles, e vorba
de înființarea unor case de asigurare de sănătate particulare, cărora să li se
distribuie anumite procente din contribuția cetățenilor. În schimb, aceste case
de sănătate s-ar obliga să asigure ,,pachetul minim garantat” de servicii
medicale pacienților care sunt la zi cu cotizația. Cei care vor să beneficieze
de servicii în plus, de medicamente mai
bune, mai multe, mai scumpe, de operații și proceduri medicale mai sofisticate,
vor plăti separat.
Aparent, lucrurile ar fi clare, deși…
Nimeni nu a precizat ce se înțelege prin ,,pachetul minim garantat”. El poate
cuprinde o pastilă de algocalmin și doi centimetri de fașă… Atâta vreme cât
valoarea acelui ,,pachet” nu este stipulată clar, lucrurile pot scăpa oricând
de sub control. Cetățeanul contribuabil știe că trebuie să cotizeze el, că
pentru el cotizează și instituția la care lucrează. Cotizează pentru casa de pensii,
pentru impozit, pentru șomaj, pentru sănătate, pentru fond de risc, pentru fond
de garantare etc. Toate aceste contribuții însumează o valoare egală cam cu 80%
din salariu. Altfel spus, dacă cineva are salariu de zece milioane lei vechi,
ceea ce i se reține lui, însumat cu ceea ce plătește instituția pentru el se
ridică la opt milioane lei. Nimeni nu-i garantează dacă va ajunge la pensie sau
cât timp va beneficia de pensie; nimeni nu-i garantează că i se vor achita
serviciile medicale dacă va fi nevoie de ele. I se va achita ,,pachetul minim
garantat” de care am vorbit.
Orice contract cinstit și legal trebuie să
prevadă clar care sunt obligațiile și drepturile părților. Legea cu pricina
prevede doar obligațiile contribuabililor; cât privește drepturile…
Cu ani în urmă(1968-1973), am fost elev la
seminarul teologic din Craiova. Elevii
erau împărțiți în trei grupe: bursieri(cu media peste 8,50), semi-bursieri(cu
media între 7,50-8,50) și solvenți(cu media sub 7,50). Solvenții plăteau o taxă
de 2.500 lei; semi-bursierii plăteau 1.250 lei, iar bursierii nu plăteau nimic.
Toți erau obligați să mai ducă o anumită cantitate de alimente, legume și
fructe(brânză, ceapă, cartofi, nuci, făină și altele). Celor ce își achitau
aceste obligații, seminarul le asigura cursurile, casa, masa și asistența
medicală primară. În rândurile de față, mă refer la asistența medicală.
Săptămânal, miercuri după-amiază, venea la seminar un medic din Craiova și,
timp de câteva ore dădea consultații medicale. În restul timpului, un elev din
anii mai mari, Viezuianu Dumitru, - azi preot în Austria -, lua temperatura
celor bolnavi și aprecia dacă este cazul să sune după salvare sau nu.
Medicul craiovean, era o somitate în
domeniul psihiatriei. I-am văzut mai târziu cărți privind psihanaliza
personajelor lui Shakespeare. Tot respectul, dar în vremea când dădea
consultații la seminar era de plâns!
Conducerea mitropoliei și a seminarului îi
cereau să reducă pe cât posibil cheltuielile pentru asistența medicală. Omul se
conformase, fiindcă nu avea de ales. Drept urmare, pentru orice afecțiune,
pentru orice durere pe care ai fi avut-o, el prescria una sau două pastile de
piramidon. Cazurile mai grave le trimitea la policlinică sau la spital.
Superficialitatea cred că a fost și cauza decesului unui coleg din anii mai
mari, gorjeanul Argintaru…, deși s-a spus, după ce l-au dus la morga spitalului
din oraș pentru autopsie, că ,,a avut o boală mai veche!”
Noi îl ,,botezasem” pe medicul nostru ,,Domnul Doctor Piramidon”.
Erau câteodată situații de-a dreptul comice. Se ducea câte unul din noi la
consultație și-i cerea o scutire de absențe pentru o zi sau două cât lipsise de
la ore. Nu uita să-i precizeze medicului: ,,- Dom' Doctor, piramidon mi-am luat
de la farmacie din oraș, scutire îmi trebuie!”
Și medicul îi dădea scutire.
Mă întreb cu înfrigurare, dacă nu cumva și
asistența medicală viitoare, conform discutatei legi, va ajunge asemenea
,,asistenței” asigurată de Dom' Doctor Piramidon de altădată de la
seminarul din Craiova! Ferească Dumnezeu![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Doctorul Piramidon, în ,,Scrisoare
pastorală”, an. IX(2012), nr. 224, p. 1; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Amintiri din paradis, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, 2014, pp. 209 – 211; în
vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. VI, 2015, pp. 379 – 381; în ,,Datina”, Tr.
Severin, an. XXVI(2016), nr. 6770(15 nov.) p. 3.
OCHIUL
INIMII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Asa cum în lumina soarelui putem vedea si
aerul, si pamântul, si apa, tot ce se afla în vazduh si pe pamânt, asijderea
si-n lumina Soarelui imaterial putem vedea cu ochii inimii lumea duhurilor, a
îngerilor, a sfintilor, pe Maica Domnului, pe patriarhii biblici, prooroci,
apostoli, ierarhi, mucenici, cuviosi, toti sfintii; îi vedem cu ochiul inimii
(prin credinta), întocmai cum vedem cu ochii firesti realitatile lumii
senzoriale. O inima simpla si curata poate vedea, de pilda, cu ochiul launtric
chipul Maicii Domnului ca si cum ar vedea cu ochi trupesti oricare alt obiect.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 418
EDUCATIA
COMPLETA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Prin edificiul de cult si prin slujbele
Sale divine, Biserica actioneaza asupra fiecarui om, oferindu-i o educatie
completa. Lucreaza asupra vazului, auzului, mirosului, pipaitului, gustului,
asupra imaginatiei, a sentimentelor, a mintii si vointei prin frumusetea
icoanelor si a bisericii în ansamblul ei, prin dangatul clopotelor, cântarea
cântaretilor, caditul cu tamâie, sarutatul Evangheliei, Sfintei Cruci,
sfintelor icoane, prin prescuri, prin cântarea si cititul cu glas dulce a
Scripturii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 361.
Ion
Notinaru
Ion Notinaru nu este erou de roman sau de
film. Ar putea să fie! Optzeci de ani şi-a căutat fericirea între dorul de
libertate şi dorul de ţară. Dacă a găsit-o sau nu e greu de spus de noi. Numai
el şi Dumnezeu o ştie. Dacă fericirea a fost o realitate sau numai o himeră,
dragostea de copii a fost singura care i-a dat echilibrul sufletesc, puterea de
a lupta şi i-a dat convingerea că viaţa merită trăită.
S-a născut în satul Plopi din comuna
mehedinţeană Tâmna dintr-o familie de mijlocaşi. A plecat de timpuriu în lume.
S-a implicat în hăţişurile politice ale perioadei postbelice, a petrecut câţiva
ani după gratii, apoi a intrat în marină. Fire inteligentă, a câştigat repede
încrederea superiorilor prin competenţa sa într-ale meseriei. A învăţat, după
cum spune fratele său Octavian, șapte limbi. A călătorit prin toate ţările de
pe marginea mărilor şi oceanelor.
A avut doi copii. Din câştigul muncii sale
îşi construise casă impunătoare în Constanţa şi visa o bătrâneţe liniştită în
sânul familiei, dar n-a fost să fie. Un incident nefericit ivit între el și
soție a fost decisiv pentru restul vieții lui. Familia i s-a risipit, iar casa
i-a fost mistuită de flăcări. A luat hotărârea să plece spre alte zări. A
încercat pe căi legale şi a ajuns până la Ceauşescu. N-a reuşit. A fost taxat
drept trădător de ţară şi a scăpat ca prin urechile acului să nu fie arestat. A
fost dat afară din serviciu. Atunci a recurs la căi ilicite de a emigra. A
ieşit din ţară într-un vapor care transporta animale. El era ascuns într-un sac
cu ştiuleţi. A ajuns în Austria şi de acolo, ca azilant politic, a emigrat în
Statele Unite. Cu greutăţile pe care numai Dumnezeu le ştie, acolo, printre
străini, şi-a clădit o situaţie.
Era prin 1974. Nu putea să trăiască însă
departe de copii. A început demersurile pentru obţinerea lor. Oficial,
civilizat, nu s-a putut. A recurs iarăşi la mijloace extreme. În faţa sediului
Naţiunilor Unite s-a legat cu lanţuri şi a făcut greva foamei până a obţinut
rezolvarea. Copiii i-au fost luaţi val-vârtej de la Braşov şi, sub escorta
securiştilor, apoi a unor ofiţeri de la F. B. I, au fost duşi la tatăl lor,
pentru ca „nebunul ăla să nu mai urle la „Europa liberă” toată noaptea şi să
strice imaginea ţării”.
În Statele Unite, Ion Notinaru a luat
totul de la capăt. Nu s-a dat bătut, deşi vârsta şi boala îl apăsau greu. A
reuşit să îşi ajute copiii ca să se realizeze profesional şi social. Sufletul
lui însă era mistuit zi de zi de dorul de ţară. Luase cu sine ca zestre sfântă
pentru sufletul său limba şi doina, credinţa şi chimirul, tricolorul şi cămaşa
cusută cu borangic de maică-sa, dar nu erau destul. Se întâlneau români
pripăşiţi pe-acolo la un păhărel, la o întrunire, de câte ori era cazul. Vorbea
despre toate, dar în primul rând despre România. De fiecare dată când venea
primăvara ar fi vrut să intre-n cârdurile de cocori şi să se întoarcă acasă,
dar numai aripile gândului nu-i erau destul. S-au stins pe rând părinţii, multe
dintre neamurile de acasă, dintre prieteni şi consăteni. A rămas doar poarta
s-o deschidă vântul şi prispa loc de odihnă dorului.
A venit '89, dar era târziu. Trupul se
şubrezise şi nu mai rezista unei călătorii de zece mii de kilometri. Speranţa
tot nu-l părăsise. Era convins că se va face sănătos şi va putea să-şi revadă
locurile copilăriei şi pe cei dragi de-acasă. Pe patul de suferinţă, înainte de
a-şi lua sufletul zborul spre înălţimi, le-a spus copiilor săi două dorinţe şi
i-a rugat să le împlinească. Cea dintâi era aceea de a-i incinera trupul după
moarte; a doua era aceea de a-i aduce urna de cenuşă în ţară şi a îngropa-o în
cimitirul satului natal, lângă părinţii lui. Focul dorului de ţară îi mistuise
sufletul o viaţă, după moarte focul îi mistuia trupul pentru a-l face povară
suportabilă copiilor ca să-l aducă în ţară.
La 13 aprilie 2004, Ion Notinaru s-a stins
din viaţă. Copiii săi au făcut tot ce-a fost posibil să-i ducă la împlinire
ultimele dorinţe. Cea mai grea era aducerea în ţară a urnei de cenuşă. Emoţiile
şi teama nu erau uşoare. Nu fuseseră niciodată în Oltenia. S-au destăinuit
preotului lor, părintele Theodor Damian, de la New-York. Parcă Dumnezeu le-a
întins mână de ajutor, căci părintele era colegul şi prietenul semnatarului
acestor rânduri.
Am primit cu înfiorare telefonul de peste
ocean de la domnişoara Iuliana, fiica defunctului, care mă ruga disperată s-o
ajut. Nimic mai simplu şi mai uşor. Am mers în Tâmna şi am dat de urma fraţilor
lui Ion Notinaru, Octavian şi Victor. Am luat legătura cu părintele Zmeu,
parohul de acolo. Pe 27 mai, domnişoara Iuliana Notinaru, însoţită de mama sa
şi alte rude din Transilvania şi Banat au ajuns la Severin. Totul era pus în
ordine până în cele mai mici detalii. Domnişoara Iuliana vroia ca toată
rânduiala să fie împlinită, toată tradiţia noastră creştinească şi românească
să fie respectată întru totul. Şi a fost.
Am așteptat-o în Tr. Severin. Era prezent
și Domnul George Burețea, directorul televiziunii ,,Datina” din Tr. Severin. A
mers cu noi la Bărzuica și a filmat tot evenimentul.
Slujba cuvenită a fost oficiată în
biserica din Bărzuica şi tot în acel sat, unde sunt înmormântaţi părinţii, un
frate şi multe alte rude şi consăteni, a fost înmormântat şi Ion Notinaru. L-au
petrecut fraţii şi rudele apropiate, aşa cum şi-a dorit. Cu zecile de milioane
cheltuite pentru călătoria cu avionul, i s-ar fi putut construi un cavou de
familie înstărită în New-York, dar cu siguranţă că pământul de acolo nu avea
gustul celui de acasă!
După înmormântare, Domnișoara Iuliana
Notinaru a fost invitată la sediul televiziunii ,,Datina” și acolo Domnul Burețea
i-a luat un interviu.
Într-o vreme în care dramele familiale
sunt atât de numeroase, în care atâţia bătrâni sunt părăsiţi de copiii lor,
bătuţi, duşi la azile ori persecutaţi cu sălbăticie de propriile odrasle, fapta
copiilor lui Ion Notinaru este o lecţie de înaltă ţinută morală, creştinească
şi românească. Este un exemplu grăitor de respect faţă de părinţi. Dumnezeu nu
va rămâne pasiv faţă de asemenea fapte extraordinare făcute în numele iubirii
şi va răsplăti, fără îndoială, celor doi copii.
Mi se pare foarte interesant şi faptul că
la 27 mai s-a împlinit un ciclu. Ion Notinaru făcuse eforturi supraomeneşti
să-şi scoată copiii din ţară; în acea primăvară a lui 2004 copiii lui Ion
Notinaru au făcut eforturi demne de admiraţie pentru a-l readuce pe tatăl lor
în ţară. El e fericit aici; ei sunt fericiţi acolo. Cu siguranţă însă că măcar
o parte din gândul lor va rămâne ca o floare nevestejită pe mormântul de la
Bărzuica Mehedinţiului[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Gustul pământului de acasă, în „Datina”, Tr. Severin, XV (2004), 3666
(29-30 mai), p. 1, 3; în vol. Urme,
Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2011, pp.
278 – 279.
HAINA
DE SARBATOARE
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca oamenii, dupa obiceiul obstesc, se
îmbraca de sarbatori în haine luminoase si se veselesc. De la aceasta praznuire
vremelnica si pamânteasca sa-ti ridici mintea prin credinta la sarbatoarea
alesilor lui Dumnezeu, care vesnic vor praznui si se vor veseli. Vremea de acum
este pentru crestini un rastimp pentru truda, nevointa, plângere, tânguire si
pentru purtarea Crucii. În veacul de apoi, când vremea se va plini si va veni
vesnicia, crestinilor celor adevarati li se va deschide o sarbatoare
prealuminoasa. Atunci ei se vor odihni de truda lor si vor praznui sabatul cel
neîncetat si vesnic, nu doar o singura zi din saptamâna, ci toata vesnicia.
Atunci vor scoate de pe ei hainele cele zdrentuite si de jale si se vor îmbraca
în vesmânt de sarbatoare si de nunta, „când fiinta aceasta stricacioasa se va
îmbraca în nestricaciune si fiinta aceasta muritoare se va îmbraca în nemurire”
(1 Corinteni 15, 54). Atunci se vor acoperi cu vesmântul mântuirii si vor
îmbraca haina veseliei (Isaia 61, 10); „vor fi îmbracati în vesminte albe”
(Apocalipsa 3, 5); „se vor învesmânta cu vison curat si luminos” (Apocalipsa
19, 8). În zilele acelea nu vor vedea nimic din cele ale întristarii si ale
mâhnirii; acolo nu se va afla teama de dusmani, de saracie sau de boala; nu va
fi strigat, plângere, tânguire, foame, sete, frig, arsita si nici un fel de
nenorocire sau necaz, ci totul va fi linistitor, pasnic, neprimejdios,
veselitor, luminos, îmbucurator si bineplacut. În viata aceasta, aproape toate
sunt mâhnitoare si de jale: frica de moarte, de diavol si de pacat, teama de
rauvoitori si de prefacuta fratie; de toate trebuie sa te pazesti si sa te uiti
în jurul tau ca o pasare ce se fereste de vânatori si de arcasi. Aici în fiece
zi murim prin temerea si asteptarea mortii si cu cât mai mult traim, cu atât
mai mult asteptam sa murim: caci pe masura ce traim mai îndelung, viata ni se
scurteaza si se apropie tot mai mult venirea mortii. Iar aceasta viata plina de
amaraciune si moarte este întesata cu o sumedenie de nenorociri si pe masura ce
se prelungeste, necazurile ni se înmultesc. Însa în veacul de apoi nu vor fi
unele ca acestea, ci doar viata, fericire, desfatare, biruinta, strigate de
bucurie si veselie vesnica. În vremea de acum, oamenii s-au obisnuit sa mearga
de sarbatori acasa unii la altii, sa se viziteze si asa sa se veseleasca
împreuna. Atunci alesii Domnului se vor aduna în casa Tatalui Ceresc, în care
„multe locasuri sunt”, si vor dobândi împrietenirea cu Sfintii Îngeri si cu
toate Puterile ceresti, veselindu-se dimpreuna, bucurându- se unii de altii
înaintea fetei Cerescului lor Tata. Atunci „cei mântuiti de Domnul vor veni în
Sion cu strigare de bucurie si desfatare vesnica va fi peste capetele lor. Ei
vor afla bucuria si veselia, iar întristarea si suspinarea se vor departa”
(Isaia 35, 9-10). De sarbatori oamenii au obiceiul acum sa manânce, sa bea si
sa praznuiasca împreuna. Atunci adevaratii robi ai Domnului „vor sedea la masa
cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov în Împaratia Cerurilor” (Matei 8, 11) si „vor
mânca si vor bea la masa Domnului” (Luca 22, 30); „îmbata-se-vor din grasimea
casei Domnului si din izvorul desfatarii Lui vor fi adapati” (Psalmul 35, 8),
dupa cum ne-a binevestit Dumnezeu despre acestea prin Prorocul Sau: „Iata,
slugile mele vor mânca, slugile mele vor bea, slugile mele se vor veseli,
slugile mele vor cânta din bucuria inimii” (Isaia 65, 13-14). Oamenii mai au si
obiceiul de a cânta în zile de sarbatoare cântari de bucurie. Atunci alesii
Domnului Îl vor vedea pe Dumnezeu „fata catre fata” (1 Corinteni 13, 12), „Îl
vor vedea” întru slava Sa, „asa cum este” (1 Ioan 3, 2), si într-un cuget Îl
vor lauda, Îl vor slavi si-L vor cânta la nesfârsit fara sa se mai sature si
fara sa osteneasca. O, cât de luminos, vesel si plin de bucurie va fi acel
praznic, iubite crestine! Cât de dorita este ziua în care Îl vom vedea fata
catre fata pe Dumnezeu, pe Care Îl vedem acum ca prin oglinda, în ghicitura! „Fericiti
sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lauda” (Psalmul 83,
5), Împaratul si Dumnezeul meu. Din aceasta întâmplare si din cele asemanatoare
ei, ne învatam, crestine, a ne înalta mintea si inima la fericita vesnicie si
pe aceea a o cauta cu credinta sincera si cu sârguinta.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 176
COPIII
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Râsul sau plânsul copiilor darâma orice
zid, desfiinteaza orice prapastie, îmblânzeste orice constiinta. Copiii si
filosofii pun cele mai grele întrebari, cele mai delicate si la care nici nu se
poate uneori raspunde. Copii sunt un dar de la Dumnezeu. Ei lumineaza casele,
ei însenineaza fruntile încruntate, limpezesc inimile înnourate, coboara pacea
în sufletele învrajbite, revarsa bucurie si binecuvântare în familiile si în
casele noastre. Priviti în ochi copiii. Priviti în ochii lor si Îl veti vedea
pe Dumnezeu!
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
23-
In
memoriam: Arhim. Pavel Nicolaescu
S-a stins ca o lumânare, când abia
împlinise 56 de ani, în plină putere.
Avea lucrări în desfășurare, avea
proiecte, planuri pentru șapte vieți, dar toate s-au risipit ca fumul într-o
clipită! Vestea plecării lui dintre noi ne-a lovit pe toți cei care îl
cunoșteam ca trăsnetul. Și nu eram puțini! Aproape tot județul îl cunoștea,
atât preoți, cât și laici. Mulți îi eram prieteni. Și cum să nu te
împrietenești cu un om care iradia bucurie, stare de bine, care-ți risipea
tristețea și teama de viitor cu o vorbă, cu un sfat, cu o mângâiere
părintească. Începuseră să-i încărunțească pletele și barba, dar sufletul și
trupul îi erau încă tinere și pline de viață.
S-a născut într-o familie numeroasă, ca
fiu al lui Dumitru și Maria Nicolaescu din satul Godeanu(Mehedinți). Erau trei
băieți și o fată. Părinții sperau ca fata să se mărite într-o bună zi și să
meargă la casa ei, iar băieții să-și întemeieze familii și să rămână în sat,
cât mai aproape, ca să le fie de ajutor. Sperau, cu siguranță, că la vremea
potrivită în curtea și la casa lor vor fi patru nunți mari și frumoase, așa cum
se obișnuia la familiile celor mai înstăriți din sat. Sperau, cu
siguranță, că într-o bună zi își vor
vedea curtea plină de nepoței, de bucurie, de râsete, de jocuri copilărești.
Sperau, cu siguranță, că flăcăii lor își vor ridica niște case noi, frumoase,
cu acareturi, cu tot ce trebuie la casa unui gospodar. N-a fost așa!
Băiatul cel mare, Nicolae, deși ajuns la
liceu, dădea semne tot mai evidente că ar vrea să se apropie de mânăstire și de
viața monahală. Orice încercare de a-l abate de la acest gând era neputincioasă.
Îmi amintesc că era prin 1979, la hramul Mânăstirii Schitul Topolnița(29
august). Eram preot de trei ani și mă dusesem și atunci, așa cum făceam din
copilărie, de hram, la acea mănăstire. Slujba s-a oficiat afară pe un podium
improvizat. După slujbă m-am simțit tras de mânecă de cineva. Era un copil
firav, îmbrăcat modest. Nu-l cunoșteam. M-a întrebat: ,,- Părinte, vă rog
dați-mi și mie un sfat! Ce să fac eu, să mă călugăresc sau nu?”
Nu este ușor să dai un asemenea sfat unui
copil. Poate de cuvântul tău atârnă toată evoluția lui ulterioară și-i poți
strica viața. Copilul acela voia să se călugărească la Schitul Topolnița. Era o
mânăstire mică, săracă, cu ziduri coșcovite de vreme și de intemperii, cu
pereții acoperiți de un strat gros de fum. Starețul, Grațian Rădac, venise
acolo de prin Ardeal și de multe ori voise să plece în lume de sărăcie. De mila
lui i se alăturase un țăran de pe la Izverna albit de vreme, Părintele
Vichentie și mai era, pare-mi-se un îngrijitor, care făcea și pe cântărețul.
Aceștia erau viețuitorii mânăstirii. Să îndrumi pe acel copil să se
călugărească, nu era ușor. Cu două decenii înainte mânăstirile fuseseră golite
de viețuitori de către autorități, multe fuseseră închise sau transformate.
Viitorul mânăstirilor și al călugărilor era foarte incert. I-am răspuns acelui
copil, dar cred că răspunsul n-a fost al meu, ci doar a trecut prin gura mea:
,,- Dacă tu simți în sufletul tău chemare spre mânăstire, călugărește-te, chiar
dacă toată lumea ar zice să nu te călugărești. Dimpotrivă, dacă nu simți
această chemare, nu te călugări, indiferent ce te-ar îndemna alții!”
Copilul timid cu întrebarea de la acel
hram s-a călugărit și exemplul lui a fost urmat de al doilea frate, apoi de al
treilea. Ce-o fi fost în sufletul părinților lor nu știu, dar cred că numai o
credință puternică în Dumnezeu a putut să le dea reazimul necesar ca să nu se
prăbușească.
Fiul cel mare, Nicolae, a devenit Nicodim,
monah, apoi ieromonah, apoi stareț al Mânăstirii Schitul Topolnița, apoi stareț
al Mânăstirii Vodița, apoi episcop al Severinului și Strehaiei, iar în paralel
profesor universitar. Mânăstirea
Topolnița a înflorit sub conducerea Părintelui Nicodim; Mânăstirea Vodița a renăscut din cenușă sub conducerea
și cu munca Părintelui Nicodim. Mai târziu, pământul Mehedințiului a fost
împodobit cu zeci de biserici noi în sate care nu avuseseră biserici niciodată,
cu mânăstiri, prin grija și cu strădania Preasfințitului episcop Nicodim. O
catedrală imensă este în fază finală în centrul Severinului. Slujbe se fac în
toate bisericile și mânăstirile, postul de radio ,,Lumina” emite permanent;
corul Chinonia concertează pe scene naționale și internaționale, cărți și
reviste bisericești sunt roadele editurii Didahia și multe-multe alte
activități se desfășoară azi prin strădania ierarhului mehedințean.
Cel de-al doilea fiu, Petre, a devenit la
scurt timp fratele Pavel, apoi ieromonah, apoi stareț la Schitul Topolnița,
apoi arhimandrit. A construit o biserică nouă la mânăstire, o biserică nouă în
satul Schitul de Sus și alta cât o catedrală în Balotești. Era bun gospodar, îi
plăcea să slujească, dovadă că în cei peste 30 de ani cât a fost stareț la
Topolnița s-a săvârșit zilnic Sfânta Liturghie… Scria cărți și articole, pe
care le răspândea în presa bisericească și laică. Avea emisiune permanentă la
radio ,,Lumina”, avea o bibliotecă foarte bogată. Era om de cuvânt, frățos, era
o bucurie să discuți cu dânsul. Dar câte nu s-ar putea spune despre el…!
Cel de-al treilea flăcău al familiei,
Ioan, și-a urmat frații și a devenit fratele Ioanichie, apoi monah, apoi stareț
la Mânăstirea Vodița, continuând munca fratelui său mai mare. L-am văzut acolo
muncind ca un om de rând, conducând mașini, utilaje, punând umărul la greu și
rezultatele sunt vizibile.
Ceea ce a fost mai surprinzător s-a produs
după moartea mamei, când tatăl, Dumitru, s-a călugărit și el și s-a retras la
Vodița să-și petreacă ultimii ani ai vieții lângă fiul său cel mic.
Părintele Pavel și-a câștigat un
binemeritat respect pretutindeni din partea tuturor celor ce l-au cunoscut.
Aceasta s-a văzut cu prisosință și la înmormântare: patru ierarhi din țară și
din străinătate, peste 100 de preoți și călugări și aprox. 1.000 de enoriași
veniți din toate colțurile județului
l-au prohodit.
Dumnezeu să te ierte și să te așeze în
rândul prietenilor Săi, drag coleg și prieten![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] In memoriam: Arhim. Pavel Nicolaescu, în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XIX(2019), nr. 406, pp.
3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol.
XI, 2021, pp. 93-96.
MUSCA
SI ALBINA
-
Sfantul Paisie Aghioritul -
Daca vei întreba o musca: „Sunt flori în
locul acesta?”, ea îti va spune: „Nu stiu. Ci stiu numai ca acolo jos, în
groapa, sunt cutii de conserve, gunoaie, necuratii”, si îti va însira toate
murdariile pe care a stat. Dar daca vei întreba o albina: „Ai vazut vreo
necuratie în locul acesta?”, ea îti va spune: „Necuratie? Nu, nu am vazut
nicaieri. Aici locul este plin de flori de gradina si salbatice”. Vezi, musca
stie numai unde exista gunoaie, în timp ce albina stie ca acolo este un crin,
mai departe o zambila...
Dupa cum mi-am dat seama, unii oameni
seamana cu albina, iar altii cu musca. Cei care seamana cu musca, în orice
situatie cauta sa afle ce rau exista si se preocupa de el; nu vad nicaieri nici
un bine. Cei care seamana cu albina, afla peste tot orice bine exista. Omul
stricat, stricat gândeste, pe toate le interpreteaza de-a stânga si le vede
anapoda. În timp ce acela care are gânduri bune, orice ar vedea, orice îi vei
spune, îsi va pune în minte gândul cel bun.
Sfantul Paisie Aghioritul, Cuvinte
duhovnicesti. Nevointa duhovniceasca, traducere de Ieroschimonah Stefan
Nutescu, Ed. Evanghelismos, Bucuresti, 2003, p. 27-28.
ATAT
DE APROAPE
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Strabatând încatusarea de gheata a
veacurilor, simt caldura suflarii Tale Dumnezeiesti, aud sângele Tau cum curge
siroind. Tu, de acum, esti atât de aproape; în parte, sorocul vremurilor a
trecut. Vad Crucea Ta – ea pentru mine a fost înaltata. Duhul meu scrum
înaintea Crucii se-arata: aici a dragostei si-a mântuirii praznuire de biruinta
se temeluieste, aici în veci nu mai înceteaza a laudei glasuire: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate†, p. 135
RANDUNICA
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Nimeni sa nu se plânga de saracie! Nimeni
sa nu-si piarda nadejdea în viata, când vede ca în casa nu i-a mai ramas nici o
avere! Sa se uite la dibacia rândunicii! Rândunica, atunci când îsi face cuib,
aduce paiele cu ciocul; si pentru ca nu poate cara lutul cu picioarele, îsi
moaie în apa vârfurile aripilor, apoi le tavaleste în praful cel mai fin si asa
înlocuieste lipsa lutului; si, încetul cu încetul, leaga între ele cu lut
paiele, ca si cum le-ar lipi cu clei; îsi face cuibul si creste în el puii.
Acestea sa-ti dea povata, ca sa nu te
apuci de rele din pricina saraciei, nici sa-ti pierzi toata nadejdea când vin
peste tine cumplite necazuri, nici sa stai cu mâinile încrucisate si sa nu
lucrezi! Dimpotriva, alearga la Dumnezeu! Daca Dumnezeu daruieste unei
rândunici unele ca acelea, cu cât mai mult va da celor care Îl striga din toata
inima lor!
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
163
ANCORA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Stii tu oare, crestine, ce fac marinarii
în timpul unei furtuni cumplite? Nemaiavând nadejde de scapare, ei arunca
ancora în adâncul marii si o întepenesc în pamânt, pentru ca în acest chip sa
poata salva corabia si pe ei dimpreuna cu ea; si astfel scapa de la înec.
Urmând întocmai pilda acelor corabieri, asa li se cuvine sa faca si crestinilor
care umbla pe marea lumii acesteia, fiind purtati de corabia Sfintei Biserici.
Atunci când satana ridica asupra lor furtuna ispitelor, nevoilor si
nenorocirilor, ei trebuie sa lepede toata nadejdea omeneasca si sa alerge la
Dumnezeu, întarindu-si în dragostea Lui inimile zdruncinate si ravasite. Oare
nu de la iubirea lui Dumnezeu vrea sa-i îndeparteze pe ei vrajmasul si sa-i
înece în adâncul pacatelor si al faradelegilor? Întru dragostea Domnului li se
cuvine sa-si întareasca atunci corabioara inimii lor.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 131
Patriarhul
Iustin Moisescu
Auzisem lucruri extraordinare despre el
când eram elev şi apoi student. Se vorbea în culise că scrie şi vorbeşte fluent
vreo douăsprezece limbi, că are studii foarte savante, că în tinereţe a fost
profesor universitar. M-am bucurat sincer când a ajuns patriarh, fiind convins
că un intelectual de rasă va aduce vădite îmbunătăţiri în viaţa Bisericii. Un
suflu de entuziasm m-a cuprins.
Era în 1979. M-am dus la directorul de
atunci al Institutului Biblic, părintele Valeriu Anania. Ne cunoşteam mai
demult, fiindcă dânsul conducea şi revistele patriarhale, iar eu colaboram la
revista „Biserica Ortodoxă Română“. Revista respectivă împlinea în 1984 o sută
zece ani de apariţie şi am propus realizarea şi publicarea unei bibliografii.
Părintele Anania a primit cu bucurie propunerea şi a doua zi mi-a dat o adresă
semnată de însuşi patriarhul Justin, prin care eram însărcinat, oficial, să
realizez Bibliografia şi s-o predau spre publicare la jumătatea lunii noiembrie
1983.
M-am pus pe muncă. Am parcurs toată
colecţia revistei din perioada 1948-1983, pe care o aveam în biblioteca
parohiei şi la bisericile din Severin. Pentru perioada 1874-1948 am găsit
înţelegere la răposatul mitropolit Nestor Vornicescu. Mergeam la Craiova cu
geamantanul, îl umpleam de reviste, le conspectam în două-trei luni, le duceam
pe acelea şi luam altele. Pentru numerele lipsă a trebuit să merg în Bucureşti,
pe la Biblioteca Sfântul Sinod, Biblioteca Academiei, Biblioteca Centrală de
Stat. Au fost peste douăzeci de mii de articole. Majoritatea le-am rezumat
telegrafic. Am realizat bibliografia după modelul bibliografiilor publicate de
Academia Română. Am pus suflet şi am înjugat nenumărate zile şi nopţi.
În noiembrie 1983 reuşisem să
dactilografiez nouă sute de pagini. Lucrarea o aveam gata în manuscris, dar
s-ar fi ridicat la peste două mii de pagini dactilografiate. Socotind că este
suficient pentru un volum, am mers la patriarhie să-l predau, ca să intre în
lucru, urmând ca în lunile următoare să predau şi restul materialului.
La editură nu mai era părintele Anania.
Părintele Dumitru Soare nu a putut lua o decizie. A mers cu mine la patriarhul
Justin. Aveam mari emoţii. Cabinetul patriarhului era imens. În mijloc, la un
birou imperial, şedea, tolănit într-un fotoliu, însuşi patriarhul. Era voinic
şi gras. Eu aveam vraful de nouă sute de file sub braţ.
I-a explicat părintele Soare despre ce-i
vorba. M-a privit o clipă şi de după lentilele foarte groase mi-a zis:
„-Ce-ai făcut mă?“
„-Preafericite, am realizat Bibliografia
Revistei „Biserica Ortodoxă Română“ pe o perioadă de o sută zece ani! Aici am o
primă parte. Vă rog, permiteţi-mi să v-o prezint!“
„-A…, lasă, lasă…! Înseamnă că parohia
ţi-ai lăsat-o vraişte, dacă ai lucrat la asta. Aşa sunteţi, voi, preoţii, mă,
vă ocupaţi de orice, numai de parohie nu!“
Mă aşteptam la o asemenea acuzaţie. Eram
pregătit să răspund.
„-Prea Fericite Părinte, vă rog să-mi
permiteţi să vă prezint. Anul trecut am terminat lucrările de reparaţii
capitale la biserică. Iată documentaţia, iar acum două săptămâni am făcut
recepţia la pictura bisericii, conform acestor acte!“ am zis eu, scoţând din
geantă documentaţia de care dispuneam.
„-A, păi să vorbim cu Nestor să-ţi dea o
parohie la oraş atunci!“
„-Nu pentru o parohie mai bună am făcut
această lucrare, ci ea se înscrie pe linia unor preocupări constante. Am
publicat până acum şase cărţi la edituri de stat, câteva sute de articole în
ţară şi străinătate.“
„-Şi acum ţi-ai găsit să te apuci de
bibliografie şi să-mi ceri mie să ţi-o public?“
„ -Lucrarea aceasta am făcut-o în baza
unui ordin oficial al patriarhiei, semnat de Prea Fericirea Voastră şi în ea am
îngropat cinci ani de tinereţe!“
„-Păi da, crezi că eu ştiu ce-am semnat
acum cinci ani, câte hârtii îmi trec pe dinainte?! Sau sunt eu obligat să vă
public tot ce vă trece vouă prin cap acolo, la ţară! Gata, audienţa s-a
terminat!“
Am ieşit plângând din cabinetul
patriarhului. Dacă s-ar fi uitat peste lucrare şi mi-ar fi spus s-o reiau de la
capăt pe baza altor principii, aş fi făcut-o cu bucurie; dacă mi-ar fi
reţinut-o acolo, că o vor publica atunci când vor avea posibilitatea, acceptam.
Fusese profesor universitar şi ar fi trebuit să aibă un pic de tact pedagogic.
Of! O jumătate de an n-am fost în stare să mai scriu o pagină. Au trecut apoi
şaptesprezece ani şi mi-am publicat lucrarea, în trei volume, pe cont propriu
şi am fost foarte apreciat de specialişti. E adevărat că acum lucrarea mea
priveşte o perioadă extinsă la 140 de ani, are vreo trei ediții, este mai
completă şi nu îmi este ruşine cu ea.
Pe patriarhul Justin îl pomenesc la
fiecare slujbă. Poate să fi fost un munte de cultură; pentru mine rămâne cel pe
care l-am cunoscut în cele zece minute ale audienţei de care am vorbit mai sus.
De! Asta e![1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Patriarhul Iustin Moisescu, în
,,Datina”, Tr. Severin, an. XII(2001), nr. 2968(25-26 aug.), p. 5; în
vol. Piscuri și prăpăstii, Bârda,
Editura ,,Cuget Românesc”, 2005, pp. 218
– 220.
PUTEREA
INIMII
-
Sfantul Luca al Crimeei -
Oricât de îndoielnic li s-ar parea celor
necredinciosi, noi afirmam ca prin intermediul inimii putem percepe anumite
cuvinte ca insuflari ale lui Dumnezeu. Iar aceasta nu sta numai în putinta
celor sfinti. De pilda si eu, asemenea multora, nu o singura data am trait
aceasta extrem de intens si cu o adânca emotie duhovniceasca. Citind sau
ascultând cuvintele Sfintei Scripturi, dintr-o data eram cuprins de un
simtamânt cutremurator ca acestea sunt cuvinte ale lui Dumnezeu, adresate
nemijlocit mie. Ele sunau pentru mine asemenea unui tunet, asemenea fulgerului
strabateau mintea si inima mea. Absolut pe neasteptate, fraze aparte parca se
desprindeau pentru mine din contextul Scripturii, erau învesmântate în lumina
stralucitoare si se întipareau în chip de nesters în constiinta mea. Si
întotdeauna aceste fraze asemenea fulgerului – cuvinte ale lui Dumnezeu – erau
în acel moment pentru mine cele mai importante si cele mai necesare insuflari,
povatuiri si chiar prorocii, care nestramutat s-au plinit mai târziu. Puterea
lor a fost uneori colosala, cutremuratoare, de necomparat cu puterea unor
oarecare influente psihice.
Sfantul Luca al Crimeei, Puterea inimii,
traducere de Evdochia Savga, Ed. Sophia, Bucuresti, 2010, p. 30-31
SUFLETUL
SI CUVANTUL
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Sufletul a dat glas primului cuvânt de
îndata ce omul si-a deschis ochii si si-a îndreptat privirea spre natura
înconjuratoare si i-a înteles frumusetea. Dat fiind ca simturile îsi fac
aparitia odata cu venirea la viata, primul cuvânt reprezinta primul act de
perceptie a lumii. Sfânta Scriptura, cea mai veche scriere a lumii − si, desi
nu e socotita de cei ce tagaduiesc Revelatia dumnezeiasca a fi o carte scrisa
sub inspiratia Duhului Sfânt, trebuie considerata drept scrierea cea mai profunda
sub aspect filosofic a lumii antice −, afirma ca Dumnezeu, dupa ce l-a creat pe
om, l-a invitat sa dea nume animalelor. „Si a facut Dumnezeu tot din pamânt
toate fiarele câmpului si toate pasarile cerului si le-a adus la Adam, ca sa le
vada pe acestea si sa le dea nume; si tot numele dat de Adam fiecarei fiinte
vii a fost numele care i-a ramas acesteia” (Facere 2, 19-20). Aceasta opinie
primordiala a umanitatii referitoare la limba omului reprezinta un argument
suficient împotriva celor care îi tagaduiesc sufletului rational cuvântul si
socotesc cuvântul rostit nu un mijloc al sufletului rational inseparabil de
acesta, ci drept cauza a lui; ce altceva poate sa exprime aducerea animalelor
[în fata lui Adam] si invitatia adresata omului, odata cu plasmuirea sa, de a
le vedea si a da nume tuturor animalelor decât impulsul sufletului rational de
a generaliza, de a judeca si de a cugeta? Cum ar fi putut sa le dea nume daca
sufletul sau n-ar fi avut capacitatea de a întelege diferentele specifice si
caracterul propriu fiecarui animal?
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 65-66.
Prof. Dr.
Wolfgang Mieder în România
Universitatea din București a decernat în
ziua de 26 noiembrie 2015 titlul de ,,Doctor honoris causa” Prof. Dr. Wolfgang
Mieder de la Universitatea Vermont (SUA), cel mai mare paremiolog(cercetător al
proverbelor) din lume.
În zilele de 24 și 25 noiembrie, Domnul
Mieder a ținut două conferințe în limbile engleză și germană în diferite
instituții de cultură din București.
Festivitatea de decernare a titlului
menționat a avut loc la Facultatea de Drept, în prezența mai multor
personalități ale culturii române și a unui numeros public.
Printre cei invitați a fost și semnatarul
acestor rânduri. Subsemnatul am corespondat cu dânsul din 1985, dețin zeci de
scrisori ale profesorului american. În revista acestuia, ,,Proverbium”, am
publicat mai multe materiale. Profesorul american mi-a trimis numeroase cărți despre proverbe
de-a lungul timpului, cărți pe care, probabil, nici Biblioteca Academiei nu le
are. Mi-a trimis, de asemenea, aproape întreaga colecție a revistei ,,Proverbium”
din 1984 până azi.
Am fost invitat la festivitate la
propunerea Domnului Mieder. După festivitate a urmat un dineu, unde, ceea ce
era incredibil în urmă cu 30 de ani,
m-am întreținut cu profesorul
Mieder și am ciocnit cu dânsul un pahar de șampanie. Profesorul s-a arătat
foarte interesat de lucrarea mea, Dicționarul proverbelor religioase
românești(3 volume), din care, la momentul respectiv apăruse primul volum. M-a îndemnat să-i trimit noi materiale pentru
,,Proverbium”.
În cuvântul meu am prezentat activitatea
paremiologică în Mehedinți din ultimele decenii și legăturile pe care
paremiologii mehedințeni le-au avut cu profesorul american. În județul
Mehedinți s-au ținut primele patru simpozioane naționale de paremiologie din
țară(1983, 1986, 1988, 1989), s-a publicat prima revistă de paremiologie din
țară, ,,Proverbium Dacoromania”. În ședința din 12 decembrie 1986, Academia
Română a înființat, în cadrul Secțiunii Filologice, un Colectiv de Studiere a
Proverbului Românesc cu sediul la Tr. Severin. Președintele acestui colectiv a
fost numit Prof. I. C. Chițimia, iar secretar Prof. Dr. Constantin Negreanu,
amândoi mehedințeni.
Mulți mehedințeni au corespondat cu Profesorul
Wolfgang Mieder și au publicat în revista internațională ,,Proverbium”, pe care
dumnealui o scoate din 1984 până azi. Sufletul acestor manifestări și
preocupări privind paremiologia la noi a fost regretatul nostru conjudețean
Prof. Dr. Constantin Negreanu.
În broșura publicată de Universitatea
București, dedicată Prof. Univ. Dr. Wolfgang Mieder, în care este cuprinsă
viața lui, publicațiile, titlurile și funcțiile pe care le-a deținut, câteva
mărturisiri de suflet, profesorul american menționează la pag. 11: ,,A fost
pentru mine o onoare și o cinste să public câteva comunicări ale dumneavoastră
în mai multe volume ,,Proverbium”-ului,
într-o perioadă când era foarte dificil, dacă nu chiar periculos pentru
dumneavoastră, de a publica în străinătate. Articolele și recenziile care au
apărut în ,,Proverbium” scrise de Emanuela Bușoi, Dumitru Găman, Gabriel
Gheorghe, Constantin Negreanu, Anca Vlăduț-Pegulescu, Dumitru Stanciu, Al.
Stănciulescu-Bârda și Cezar Tabarcea sunt de extremă importanță pentru
paremiologia internațională”.
După ce a răsfoit primul volum din cartea
subsemnatului, Dicționarul proverbelor religioase românești, a exclamat că ,,nu
cunoaște un alt popor, care să aibă o zestre paremiologică cu profil religios
atât de bogată. Numai un popor cu
existență milenară putea să creeze un asemenea tezaur.” Iată un adevăr incontestabil.
Asemenea aprecieri sunt rare și
îmbucurătoare, mai ales că dintre cei opt autori citați de dânsul, cinci sunt
mehedințeni.
După ce-a murit Constantin Negreanu, toate
edificiile ridicate de dânsul s-au surpat, iar cei pe care-i antrenase într-o
preocupare atât de nobilă s-au risipit…. Ici și colo câte unul se încăpățânează
să nu renunțe, printre care și autorul acestor rânduri.
Oricum, la Universitatea din București,
între cei prezenți la festivitatea menționată, dintre cei cu preocupări din
domeniul paremiologiei, care au participat la simpozioanele de la Severin, ori
au publicat în revista severineană ori cea americană de profil, nu a fost
prezent decât… subsemnatul!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
TAINA
FERICIRII
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Fericit va fi cel ce va gusta din Cina cea
de taina în Împaratia Ta; dar Tu înca de pe acum, de pe pamânt,
împartasitu-m-ai dintru aceasta fericire. De-atâtea ori, cu dreapta cea
Dumnezeiasca, pusu-mi-ai înainte Sângele si Trupul Tau, si eu, cel de pacate covârsit,
primind acele Daruri Sfinte, simteam a Ta iubire ce-i de negrait si mai presus
de orice înaltime-a firii.
Slava Tie pentru puterea harului cea de
nepatruns cu mintea si de viata datatoare;
Slava Tie, Celui Ce-ai temeluit Biserica
Ta ca adapostire tihnita pentru aceasta lume istovita.
Slava Tie, Celui Ce ne nasti din nou prin
apele Botezului cele de viata facatoare;
Slava Tie pentru ca celor ce se pocaiesc
Tu le întorci a crinilor neprihanita curatie.
Slava Tie, Celui Ce esti nesecata adâncime
a iertarii;
Slava Tie pentru potirul vietii, pentru
pâinea bucuriei celei dintru vesnicie.
Slava Tie, Celui Ce ne-ai suit pe noi la
Ceruri;
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 135-136
INTUNERICUL
SI LUMINA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca sunt doua lucruri care ti se
înfatiseaza mereu înaintea ochilor, unul dupa altul: întunericul – în timpul
noptii, si lumina – în timpul zilei; si ca din firea noastra cu totii ne ferim
de bezna (caci nimeni nu voieste sa stea în întuneric) si cautam lumina.
Asemenea si înaintea ochilor nostri duhovnicesti trebuie pururea sa se afle
doua lucruri: pacatul – bezna sufleteasca, si Dumnezeu – Lumina cea vesnica. Si
precum ne îndepartam de întunericul cel vazut, îndreptându-ne spre lumina simtita,
asa ni se cuvine sa ne întoarcem catre Luminator din negura pacatoseniei, pe El
cautându-L si luminându-ne. Precum cei care se îndeparteaza de lumina cea
fireasca, de vreme ce se afla în bezna, se împiedica, nu deslusesc nimic si se
tem de toate, asemenea si cei ce se înstraineaza de Dumnezeu, Lumina cea
pururea-fiitoare, sunt cuprinsi de întunericul cel sufletesc si,
împiedicându-se, cad dintr-un pacat în altul si asa ajung sa se prapadeasca,
daca nu-si vin întru simtire, dupa cum zice Scriptura: „Caci iata, cei ce se
departeaza de Tine vor pieri” (Psalmul 72, 26). Din pricina întunecimii
sufletesti, acestia vor fi „aruncati” în vesnicul „întuneric cel mai dinafara,
unde va fi plângerea si scrâsnirea dintilor” (Matei 25, 30). Iar cei ce cauta
pe Dumnezeu si se tin de El, facându-se fii ai luminii si ai zilei, vor mosteni
lumina cea vesnica si vor vedea atunci „fata catre fata” acea Lumina pe care
acum o întrezaresc doar prin credinta (1 Corinteni 13, 12) „si ca soarele vor
straluci în Împaratia Tatalui lor” (Matei 13, 43). Cugetarea aceasta te învata
sa te departezi de pacat asa precum te feresti de întuneric si cu toata inima
ta sa cauti pe Dumnezeu, adevarata si duhovniceasca Lumina, pâna când ne mai
este cu putinta sa cautam si sa gasim, dupa cum ne povatuieste Prorocul:
„Cautati pe Domnul si va întariti; cautati fata Lui pururea” (Psalmul 104, 4).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 120
TE
VEDE, TE AUDE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
De te rogi, de sezi, de umbli, de te
culci, de gândesti, vorbesti, te bucuri, te întristezi, de esti sanatos sau
bolnav, de esti acasa sau în ospetie, pe uscat sau pe apa, fii sigur ca
Dumnezeu te vede limpede – cum nu se poate mai limpede! – ca îti cunoaste
gândurile, dorintele, faptele, starile sufletesti, în fiecare clipa a
existentei tale, îti aude mai bine decât cu cel mai fin auz toate vorbele, îti
percepe toate miscarile sufletului, desi nu are vedere si nici auz, aceste
organe omenesti atât de complicate si de aceea imperfecte (desi noua ni se
dovedesc perfecte), fiind El Însusi, în substanta Sa, totul numai vedere (de
aceea L-au si numit grecii Theos) si tot numai auz, mai bine zis, tot Lumina si
Vedere.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos,
traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 416
DORUL
DE PATRIE
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Când te gasesti într-o tara straina sau te
afli într-o calatorie, gândul ti se abate mereu spre patria si casa ta si
într-acolo te atrage. Învata din aceasta întâmplare ca asemenea si noi, cei ce
pribegim în lume ca într-o tara straina, trebuie sa ne întoarcem cugetul spre
Patria cereasca, unde este Tatal nostru, Caruia astfel ne rugam: „Tatal nostru,
Care esti în Ceruri”, unde se gaseste casa noastra si pacea noastra cea fara de
primejdie, „unde Iisus a intrat pentru noi ca Înaintemergator” (Evrei 6, 20), unde
este mostenirea noastra, pe care ne-a gatit-o Preabunul si Milostivul nostru
Mijlocitor – Hristos, unde este pregatita Cina cea mare si Nunta Mielului, unde
nenumaratele multimi ale Puterilor celor netrupesti stau înaintea scaunului de
domnie al Maririi, unde stau cetele Sfintilor celor ce-au vietuit de la
începutul lumii si care, dupa pribegia lor pamânteasca, dupa osteneli, nevointe
si suferinte, s-au odihnit întru Împaratia Cerurilor. Acolo ei sunt încununati
si ne asteapta cu dorire mare pâna când vom intra si noi întru acea odihna.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 69
Ion
Micșoniu
Prin anii 1978-1979 am funcționat ca preot
vreo câteva luni în Bâlvănești. Acolo l-am cunoscut pe taica Ion Micșoniu.
Era epitropul bisericii. Un om de mare
omenie. Era veteran de război, cu un picior pierdut undeva pe pământ străin. Se
sprijinea în toiag sau în cârje, dar nu contenea să muncească, să umble. A
murit la adânci bătrânețe. Cred că despre el n-a scris nimeni vreodată în
ziare, deși ar fi meritat lucrul acesta unele fragmente din viața lui.
Din tot ce-am discutat atunci cu taica
Ion, mi-a rămas în amintire o poveste a dumnealui. Azi o înțeleg într-un alt
context. Până nu demult am crezut că fapta lui taica Ion de care vreau să
vorbesc mai jos a fost un moment singular în viața unui om, acum înțeleg că
altfel trebuie văzută.
Drumul principal al satului trece prin
partea de est a bisericii din satul Bâlvănești. Deasupra ferestrei altarului,
aproape sub streașină, era pictată o icoană. A fost acolo până de curând, când
s-au făcut reparații capitale și tencuielile au fost decojite și făcute altele
în loc. Prin anii '50 icoana era acolo și se vedea de la distanță de pe
drum. Treceau ,,tovarășii” în sus și-n
jos pe șosea și privirea le era atrasă nu numai de biserică, ci și de icoană.
Pentru un activist de partid aceasta nu putea fi tolerată. Era în Bâlvănești pe
vremea aceea un activist de partid venit de aiurea, care ajunsese teroarea
satului. Tăia și spânzura în numele partidului. N-avea carte, n-avea minte,
n-avea suflet, n-avea nici un Dumnezeu și toți îl ocoleau pe cât puteau.
Într-o zi, activistul de partid a luat o
găleată de var, o bidinea și o scară și s-a dus la biserică. A intrat în curte,
a așezat scara pe zidul altarului și a urcat. Icoana era la o înălțime de vreo cinci metri. A
început s-o văruiască, chinuindu-se din greu să ajungă până la ea.
Când era aproape gata, s-a trezit cu taica
Ion Micșoniu la picioarele scării. Bătrânul a clătinat puternic de scară,
activistul fiind gata-gata să se prăbușească. Era înălțime mare. A urmat un
schimb scurt de cuvinte și de înjurături între cei doi, după care taica Ion i-a
spus: ,,- Domnule, eu nu mai am ce pierde! Ia bine aminte ce-ți spun! Dacă nu
faci ce-ți spun eu, trag scara și aici ți se știu anii! Nu mă interesează ce
voi păți în urmă. Aruncă jos găleata și bidineaua!”
Activistul s-a fâstâcit puțin, apoi le-a
aruncat.
,,- Desfă-ți acum cămașa de pe dumneata și
șterge varul de pe icoană!”
Poruncile bătrânului erau scurte,
hotărâte, ca pe front. Activistul a executat fără cârtire.
,,- Acum închină-te de trei ori și sărută
icoana! Zi tare: ,,Doamne, iartă-mă, că n-am să mai fac!”
Activistul a încercat să mai protesteze,
să se împotrivească. Moșul a tras de scară cu tărie și cel de pe trepte era
iarăși gata-gata să se prăbușească. Până la urmă a executat docil comanda.
Lumea se adunase în drum și privea uimită la spectacol.
Când a coborât de pe scară, activistul era
galben. Nu l-a amenințat pe moș Ion, ci a trecut grăbit spre poartă. Peste
câteva săptămâni a fost transferat în altă parte, iar în locul său a fost numit
altul.
Fapta lui taica Ion Micșoniu , aparent
măruntă și lipsită de importanță, se înscrie pe linia luptei de rezistență dusă
cu duritate și sacrificii de poporul român în anii postbelici. Azi, văzând
emisiuni precum ,,Memorialul durerii” și citind multe materiale referitoare la
epoca respectivă, înțeleg că fenomenul acesta de rezistență era aproape general
și îmbrăca cele mai diverse forme. Au fost nenumărați luptători și eroi, dar și
victime și martiri. Numele lor doar Dumnezeu îl știe. Asemenea atitudini dârze
și curajoase, prin care un om infirm apăra în fața profanatorului o icoană, pot
deveni simbolice, în contextul unei atitudini generale de mocnire și
revoltă[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Ion Micșoniu, în ,,Datina",
Tr. Severin, an. VIII(1996), nr. 1693(14-15 sept.), p. 5; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Coșulețul cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc,
1997, pp. 101-103; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 267 – 268.
DEZGHETUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Dezghetul marilor si râurilor este o
imagine a despartirii sufletului de trup. Când apele sunt neacoperite de
gheata, ele vin în contact cu aerul, care începe sa le dezmierde si cu soarele
care începe sa se scalde în ele. La fel, sufletele duhovnicesti eliberate de
trupul lor, intra în contact cu Hristos, Care le împrospateaza si le lumineaza.
Apele, cât timp sunt acoperite de gheata, sunt ca prizoniere, nu au contact
imediat cu aerul si lumina soarelui; la fel, sufletele noastre cât timp traiesc
învelite în trupurile lor nu au o comunicare directa cu Dumnezeu si sfintii
Sai, ci doar prin acest învelis, putin si indirect. Numai când acest învelis
cade, atunci vedem pe Domnul fata catre fata, ca si apele care, atunci când
sunt libere, sunt direct expuse soarelui si intra în contact cu aerul.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 128-129
Profesor
Doctor Pătru Meilă
Nu credeam că va veni vreodată vremea să
scriu despre Domnul Profesor Pătru Meilă ca despre unul care ,,a fost!” Era
atât de vioi, de viguros, de plin de viață, încât îl socoteai, pe drept cuvânt,
tot tânăr.
Era tânăr, într-adevăr, sub aspect
spiritual, dar umerii îi adunaseră pe-ncetul trei sferturi de veac. Anii și
grijile nu-l marcaseră prea mult, nu-l cocoșaseră, cum se întâmplă la mulți
bătrâni, doar inima i-o obosiseră pe-ncetul.
O simțise slăbindu-i, dar tot amânase
reparațiile de pe o zi pe alta, având altele mai ,,importante” de rezolvat
decât propria sănătate. Acum e târziu! Zilele trecute s-a dus!
Se născuse în Malovăț. Mama îi murise de
timpuriu. Orfan fiind, neavând mult loc în casă, alături de mama vitregă, și-a
petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Bârda, la unchiul său, Ion Luca,
zis Ciocârlan. Își amintea cu nostalgie de acei ani ori de câte ori avea
prilejul și menționa numele de locuri și poteci din Bârda, pe unde umblase în
copilărie. Plecase la școală susținut, în mare măsură, de același unchi de pe
mamă. Inteligența și truda proprie l-au ajutat și s-a afirmat repede ca un om
capabil.
Bursele obținute, banii câștigați în
vacanțe și-n orele de răgaz prin muncă și corvoadă pe unde se putea, l-au
ajutat să-și termine studiile. A urcat repede treptele ierarhiei medicale. A
îmbrățișat Pediatria, voind să fie mereu alături de cei mici și să le redea
sănătatea.
A ajuns profesor universitar la Facultatea
de Medicină din București, director al Spitalului Central de Copii ,,Grigore
Alexandrescu” din București, redactor-șef al revistei ,,Pediatria”. A scris
numeroase tratate, lucrări, studii și comunicări de Pediatrie. A participat la nenumărate
congrese, simpozioane, sesiuni și întruniri științifice pe teme de Pediatrie și
nu numai. S-a impus printre corifeii medicinii românești prin munca și
capacitatea sa.
Îmi spunea adesea: ,,- Dacă aș fi intrat
în politică, aș fi ajuns departe! N-am făcut-o, deși mi s-a propus de
nenumărate ori, fiindcă am vrut să-mi fac meseria și s-o fac cât mai bine. Cred
că am reușit. La spitalul meu au venit copii din toată țara cu cele mai grele
afecțiuni și au plecat sănătoși. Mortalitatea la mine în spital a fost aproape
inexistentă!”
Spitalul era pentru dânsul a doua casă.
Știa să-și camufleze gândurile, grijile și necazurile sub un zâmbet cald,
încurajator. Fața lui era întotdeauna veselă. Te primea cu suflet cald, îți
asculta păsul și făcea tot ce era omenește posibil să te ajute. Vorbea fiecăruia pe limba lui. Cel mai mult îi plăcea să discute cu cei de
la țară, mai ales cu mehedințeni.
Fiecare mehedințean care-i călca pragul aducea cu el o părticică din
locurile natale, din copilăria Domnului Profesor.
Îl căutau nu numai cu copii bolnavi, ci și
adulți. Domnul Meilă era gata oricând să pună mâna pe telefon și să ia legătura
cu cele mai renumite personalități ale medicinii românești. Îi erau colegi și
prieteni.
Parcă și azi îl aud vorbind cu un mare
chirurg la telefon: ,,- Mă, Zamfire, sunt eu, mă, Pătru lui Meilă din Malovățul
Mehedințiului, mă! Vezi că-ți trimit pe preotul meu din sat cu copilul. Are o
problemă. Te rog, Zamfire, servește-mă pe mine!”
Și ușile ți se deschideau peste tot,
zâmbetul și serviabilitatea le întâlneai
pretutindeni, fiindcă, de, erai consăteanul sau cel recomandat de Profesorul Meilă!
Era dezinteresat în tot ce făcea.
Plăcerea, bucuria de a ajuta pe cineva îi umpleau sufletul, constituiau pentru
dânsul adevărata viață, adevărata răsplată.
De mulți ani își mai dorea să mai ajungă
odată de Crăciun în satul său, să mai facă trandafiri ,,tocați cu barda”, așa
cum făceau tatăl și unchiul său. N-a mai ajuns! L-au luat valurile.
Acum odihnește la Cluj, în pământul
Ardealului.
De acolo de unde o fi, sufletul său mare
aude poate șoapta celor ce l-au cunoscut, tuturor celor ce au beneficiat de
știința și de bunătatea sa șoptind cu sinceritate: ,,Dumnezeu să te ierte și să
te odihnească, Domnule Profesor, și să te răsplătească pentru tot binele ce
l-ai făcut în lume!”[1]
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1]Profesorul Doctor Pătru Meilă, în
,,Datina", Tr. Severin, an. VIII(1996), nr. 1672(16 aug.), p. 5; în vol.
Al. Stănciulescu-Bârda, Coșulețul
cu flori, Bârda, Editura Cuget Românesc, 1997, pp. 100-101; în vol. Al.
Stănciulescu-Bârda, Momente și schițe, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”,
2000, pp. 258 – 260.
SUBTIEREA
AUZULUI
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Dumnezeul meu, Cela Ce cunosti cum a cazut
trufasul înger Lucifer, izbaveste-ma cu puterea harului Tau, nu-mi îngadui a
cadea de la Tine, nu ma lasa a ma îndoi întru Tine. Subtiaza-mi auzul, ca în
toate clipele vietii mele sa aud glasul Tau tainic si sa strig catre Tine, Cel
Ce esti pretutindeni:
Slava Tie pentru potrivirea împrejurarilor
celor de Pronia Ta rânduite;
Slava Tie pentru presimtirile cele de
harul Tau daruite.
Slava Tie pentru a glasului celui tainic
sfatuire;
Slava Tie pentru orice dezvaluire care în
vis si aievea se arata.
Slava Tie, Celui Ce ne zadarnicesti
planuirile cele nefolositoare;
Slava Tie, Celui Ce prin suferinte ne
trezesti dintru a patimilor betie.
Slava Tie, Celui Ce spre mântuire ne
smeresti a inimii trufie;
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 134-135
FACLIA
INIMII
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Furtunile vietii nu-i sunt spre îngrozire
celui ce-i straluceste-n inima faclia pe care focul Tau a aprins-o. Împrejur e
întuneric si vreme mohorâta, e vuiet de vijelie si spaima cumplita. Iar în
sufletul lui e lumina si pace: Hristos e acolo! Si inima cânta: Aliluia!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 128
Vremea
Patriarhului Justinian (III)
Călugării au fost greu loviți în perioada
postbelică. Nenumărate mânăstiri și schituri au fost închise, iar călugării și
călugărițele dați afară și obligați să revină în viața civilă. Nu aveau voie să
intre în monahism decât cei trecuți de o anumită vârstă și cei bolnavi. Sunt
nenumărate pagini memorialistice ale unor oameni care au trăit acele vremuri,
în care se descriu atrocitățile, abuzurile și presiunile de tot felul ce se
făceau asupra viețuitorilor mânăstirilor.
Învățământul teologic a avut și el mult de
suferit. Au fost desființate numeroase facultăți, academii de teologie și
seminarii teologice. Au rămas doar două facultăți de teologie, la București și
Sibiu, și cinci seminarii teologice(București, Craiova, Buzău, Neamț, Sibiu,
Caransebeș și Cluj). Înscrierea la examenul de admitere în seminar era
condiționată de mai mulți factori (candidatul să nu fie fiu de membru de
partid, să nu fie utecist). Dar în sate, după ce trecuse perioada stalinistă,
fuseseră cooptați în partid o mare parte din oamenii cei mai răsăriți sub
aspect intelectual, iar în școli erau înscriși în utece elevii cei mai buni la
învățătură. Ani de zile am fost criticat în școala de la Malovăț de către
director că merg la biserică și că vreau să mă fac preot. Activistul de partid care
răspundea de școala noastră își făcuse un adevărat ideal din a mă convinge că
merg pe o cale greșită, că e bine să mă duc la o școală profesională, să învăț
câteva meserii. Fiind puține seminarii teologice, aglomerația era foarte mare
la admitere. În 1968, la Craiova, am fost 12 candidați pe un loc! Intervențiile
din partea autorităților de partid și de stat erau vizibile și aici. Așa,
bunăoară, în 1968, am început anul școlar 28 la 1 octombrie(14 de la Craiova și
14 de la Rm. Vâlcea), iar la vacanța de Crăciun eram în anul întâi 67. În
fiecare săptămâna mai apărea unu-doi ,,cu aprobare de la Departamentul
Cultelor”.
La facultatea de teologie de la București
puteau candida la admitere doar absolvenți de seminar, în timp ce la Sibiu erau
primiți și absolvenți de liceu. Aici, însă, intervenea iarăși selecția pe
criterii politice. Candidatul nu trebuia să fie fiu de membru de partid, să nu
fie membru utecist sau membru de partid, să nu fi absolvit un liceu cu
profil(economic, pedagogic, agricol, mecanic, tehnic etc.). Aveau acces doar
absolvenții liceelor de filologie și liceelor vocaționale(muzică, arte
plastice). Învățământul mediu și superior din cadrul cultelor nu era luat în
considerare.
În 1973 am mers în audiență la Ministerul
Învățământului să cer să-mi dea aprobare ca în baza diplomei de absolvire a
seminarului sau a adeverinței că sunt
student la teologie să dau admitere la istorie. Nu voiam să părăsesc teologia,
ci doar să învăț mai multă istorie, ca să fac apoi cercetare în domeniu.
Inspectorul general Nicolae mi-a spus cu acel prilej: ,,- În fața legii, voi,
absolvenții de seminar, figurați cu opt clase. Puteți să faceți zece facultăți
de teologie, puteți să faceți și doctorat în teologie, în fața legii tot cu opt
clase figurați!”
Presa bisericească era sub microscopul
cenzurii de partid și de stat. Nu putea merge o pagină la tipar fără ,,BT”(bun
de tipar) al Departamentului Cultelor. Existau câteva reviste centrale ale
Bisericii: ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Studii Teologice”, ,,Ortodoxia” și apoi
câteva eparhiale: ,,Glasul Bisericii”, ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”,
,,Mitropolia Ardealului”, ,,Mitropolia Olteniei”, ,,Mitropolia Banatului” și
,,Telegraful român”. Mai era o broșurică periodică scoasă de serviciul de
relații externe al Sfântului Sinod pentru comunitățile din diaspora.
Am lucrat în 1976-1977 la redacția
revistei ,,Mitropolia Olteniei” și știu cu câte chinuri se năștea acea revistă.
De nenumărate ori erau citite textele pe rânduri și printre rânduri de
redactori, de consilierul cultural, de mitropolit. Erau duse apoi patru
exemplare din manuscris la tehnoredactorul Teodor Manolache la București, care
le recitea din nou și-și dădea cu părerea. Erau înaintate la Departamentul
Cultelor și acolo rămâneau 1-2 ani. Când ieșeau de la departament, era un
adevărat miracol să mai fie toate materialele. Unele erau scoase, altele
trunchiate, altele returnate pentru refacere. Urma un du-te-vino, până când, în
sfârșit, fiecare pagină primea ,,BT”-ul și putea merge la tipografie. Paginile
revistelor, destul de puține, conform aprobărilor primite la începutul anului,
erau confiscate de articolele politice. Trebuia tămâiat șeful statului cu
prilejul zilei de naștere, trebuia scoasă în evidență importanța zilei de 8
martie, a campaniilor de însămânțare și treierat, importanța epocală a zilelor
de 23 august și 30 decembrie și cine știe ce alte evenimente de acest gen mai
apăreau în timpul anului. Un mare spațiu din reviste îl ocupa ,,lupta pentru
pace”, prietenia româno-sovietică și realizările mărețe ale poporului nostru
din anii…
Restricțiile de hârtie erau drastice. Se
poate vedea aceasta din mărimea revistelor din perioada respectivă, din faptul
că, deși ele aveau, teoretic, periodicitate lunară, apăreau cumulate pe două
luni, pe trei, pe patru, pe șase luni, ba chiar una pe an.
Autorizații de construcție pentru biserici
noi se dădeau foarte greu și foarte puține. Era o adevărată aventură să te
înhami la o asemenea sarcină. Și, totuși, biserici s-au construit și atunci!
Ședințele și conferințele preoțești aveau
cel mai adesea tematică politico-socială: 23 august, 30 decembrie, lupta pentru
pace, marile realizări etc. De la toate nu lipsea inspectorul teritorial de la
culte. Ierarhul era însoțit peste tot de inspectorul de la culte, protopopul de
asemenea. Catehizarea copiilor era inexistentă. A venit prin 1978-1979 un
ordin, prin care eram îndrumați noi, preoții, să facem catehizarea copiilor
seara. Am ținut două lecții, a treia nu
am mai apucat. Am fost chemat la partid și luat la întrebări: ,,- Cum ți-ai
permis să chemi copiii la biserică și să le vorbești de Dumnezeu? Astăzi, când
omul a ajuns pe lună, tu mai faci
asemenea educație copiilor? Dacă ai primit ordin, tu erai tânăr, cu vederi
largi. Trebuia să vii imediat la partid și să spui: Uitați, tovarăși, ce suntem
noi puși să facem!”
Multe se mai pot spune despre epoca
Patriarhului Justinian. El a fost ,,providențial”, prin faptul că și-a însușit
un ,,modus vivendi” în relațiile cu puterea politică. Avea o relație personală
cu Gheorghiu-Dej, pe care-l adăpostise câteva săptămâni, când acesta evadase din pușcăria de la Tg. Jiu și,
în virtutea acestei legături, a reușit să atenueze pornirea demolatoare a
administrației de partid și de stat asupra Bisericii. A avut înțelepciunea și
curajul să salveze multe biserici și mânăstiri de la demolare, mulți preoți de
la pușcărie, să repună în drepturi pe alții, să obțină aprobări pentru
construcții de biserici noi, pentru publicații.
Față de Biserica Ortodoxă Rusă, spre
exemplu, am putea spune că în vremea patriarhului Justinian Biserica Ortodoxă
Română a avut o situație privilegiată. A fost un bun gospodar, un bun
organizator, un fin diplomat, un om al vremii sale, prin care Dumnezeu a salvat
Biserica Ortodoxă Română. Nu a putut face mai mult în contextul dat. Orice se
poate spune despre el, dar faptul că a iubit cu adevărat Biserica nu-i poate fi
contestat. Durerea pricinuită de dezastrul din martie 1977, care i-a grăbit
sfârșitul, este un argument incontestabil în acest sens[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Vremea Patriarhului Justinian (III), în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XVI(2017), nr. 351, pp.
3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. IX, 2018, pp. 471-474.
PRIMAVARA
DUHOVNICEASCA
-
Sfantul Inochentie al Odessei -
Dar primavara duhovniceasca se aseamana cu
cea a naturii si prin lucrurile care o desfigureaza si-i dau o vedere urâta si
neplacuta. În timpul primaverii, seceta si ploile peste masura strica foarte
mult, caci si într-un caz si în celalalt plantele sufera, rodurile viitoare
sunt amenintate si unii arbori pier cu totul. Se întâmpla o asemenea seceta si
în timpul primaverii duhovnicesti, când sufletul e lipsit de roua cea Sus, care
se pogoara de la Duhul lui Dumnezeu. Însa omul se lipseste de aceasta înrourare
când se împutineaza în el dorinta launtrica a inimii catre rugaciune, care
atrage ploaia cea binefacatoare a harului Duhului Sfânt. Lipsa de ploaie adesea
e împlinita prin udare. Aceasta poate avea loc si când e vorba de reînnoirea
duhovniceasca. Asadar uda pamântul cel învârtosat al inimii tale cu lacrimile
pocaintei, pâna când, ca o ploaie bogata, va cadea asupra sufletului tau harul
Preasfântului Duh. Aceasta apa pretioasa adesea lipseste din fântâna inimii –
într-o asemenea împrejurare arunca-te la pamânt si roaga-te sa se deschida
stavilarele inimii; rugaciunea umilita înca te va racori ca o ploaie cazuta la
vreme potrivita.
Pentru primavara fireasca este hotarât un
anumit timp al anului – ea nu poate avea loc nici toamna, nici în mijlocul
iernii. Pentru primavara duhovniceasca, însa, nu exista un timp hotarât – ea
poate fi vesnica si, de asemenea, ea poate începe întotdeauna când sufletul
pacatos se întoarce la Dumnezeu. Aceasta poate bucura si da nadejde sufletelor
pacatoase, care înca nu s-au cufundat în noroiul pacatului pâna într-atât încât
sa nu se mai gândeasca deloc la mântuirea lor.
Dupa primavara fireasca întotdeauna
urmeaza vara – nimeni nu poate schimba aceasta rânduiala întocmita de Dumnezeu.
Dupa primavara duhovniceasca, însa, poate urma iarasi iarna, si înca o iarna
din cele mai aspre, de îndata ce sufletul, neîngrijindu-se deloc de sine,
amaraste harul Duhului Sfânt, care-l înnoise si înviase, se întoarce de la fata
cea întru tot sfânta a lui Dumnezeu si se cufunda în negura cea întunecata a
pacatului. Fara îndoiala, numai omul care a cunoscut si a încercat asupra sa
puterea harului lui Hristos, care a gustat din bunatatea cuvântului lui
Dumnezeu si a trait o viata sfânta, poate sa-si aminteasca bine îndemnul
Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Cel ce sta, sa privegheze ca sa nu cada!”
(1 Corinteni 10, 12).
Sfantul Inochentie al Odessei,
Intelepciunea dumnezeiasca si rosturile naturii, traducere de patriarhul
Nicodim Munteanu, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 46-47, 49-50
OGLINDA
BUNATATII
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Lumea întreaga – cerul si pamântul, cu tot
ce se afla în ele, marea, cu toate ale sale – este o revarsare a nesfârsitei
bunatati a lui Dumnezeu, a întelepciunii si puterii Sale nemarginite, a
bunatatii pe care o arata fapturilor Sale, create pentru bucurie si fericire
si, în primul rând, a bunatatii Sale fata de neamul omenesc. Lumea este o
oglinda a bunatatii, inteligentei, întelepciunii si puterii lui Dumnezeu. De
aceea, sa nu ne legam de lume, ci de Dumnezeu. „Ca pe care am eu în cer afara
de Tine? Si afara de Tine, ce am dorit pe pamânt? Stinsu-s-a inima mea si
trupul meu, Dumnezeul inimii mele si partea mea, Dumnezeule în veac” (Psalmul
72, 24-25).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 286-287
Vremea
Patriarhului Justinian(II)
Autoritățile nu ezitau să oprească pe
preoți să săvârșească slujbele religioase la marile sărbători. Erau interzise,
spre exemplu, ieșirile la râuri, la fântâni, în procesiuni, la Bobotează. În
unele locuri a fost interzisă oficierea
slujbei Învierii în noaptea de Paști. Părintele Stelică Zoican ne
relatează că pe vremea aceea era preot la Balta Ioniță Popescu, care fusese
dislocat de la Valea Anilor. A fost avertizat de primar că cine va bate
clopotul în noaptea de Paști va fi împușcat în clopotniță, iar preotul va fi
întemnițat. Prin sat au răspândit zvonul că cine va merge la slujba Învierii va
fi aspru amendat. În noaptea de Înviere, sătenii, cu mic cu mare, îmbrăcați în
costum popular au mers la biserică pe ulițe și poteci ocolitoare, prin grădini.
Unii spuneau că s-au târât chiar pe burtă, ca să nu fie observați. Pe drumul
principal patrula primarul, ungur, împreună cu mai mulți milițieni. Preotul
le-a spus ceea ce i s-a comunicat. Când a observat că oamenii se codesc care să
urce în turla bisericii să bată clopotul, s-a urcat el și a tras clopotele mai
mult ca oricând. Nu l-au împușcat nici
pe preot, iar pe oameni nu i-au amendat.
Prin 1977 eram la București. Aveam de
lucru la Biblioteca Academiei, iar seara mergeam la căminul preoțesc de la
Patriarhie și mă cazam. Găseam oricând loc acolo. Într-o seară m-am nimerit cu
un preot din Munții Apuseni. Era om în vârstă. Venise la București cu speranța
că va obține o audiență la Patriarhul Justinian, ca să-l roage să-l repună în treaptă. În urmă
cu peste 20 de ani era preot într-un sat din Munții Apuseni. Primarul i-a
interzis să facă slujbă în noaptea de Paști. ,,- Nu s-a pomenit în satele
moților, domnule primar, ca să fie biserica închisă în noaptea de Înviere! Așa
ceva nu se poate!”
S-a dus la biserică, a venit lumea, a
făcut Slujba Învierii afară și apoi în biserică. Era la Liturghie. Când a ieșit
cu Sfintele Daruri, toată lumea era îngenuncheată. Atunci a intrat primarul cu
trei milițieni în biserică. Au smuls Sfintele Daruri din mâinile preotului și
le-au aruncat, lovindu-le de pereții bisericii. Nu puteau rămâne moții lui
Avram Iancu nepăsători față de un asemenea sacrilegiu. S-au ridicat, i-au
imobilizat pe intruși, i-au scos afară din biserică și i-au bătut cum numai ei
știau să bată. Un milițian a murit până la spital. Acei moți au fost arestați
în aceeași noapte și de ei nu s-a mai auzit nimic. Preotul a fost și el
arestat, judecat la urgență și condamnat la 17 ani muncă silnică. Executase
pedeapsa, lucrase doi-trei ani pe diferite șantiere și acum venea la București,
sperând ca patriarhul să-l repună în drepturi și să-i dea vreun sat să
slujească și el, ca să aibă din ce trăi.
Mulți preoți și-au cedat ultima bucată de
pământ statului, în baza Decretului 308/1948, pentru a scăpa de a fi dislocați
și să le fie lăsați copii să-și urmeze școala, soțiile să-și țină serviciul.
Acesta a fost cazul Preotului Ioan Sfetcu din Bârda. Copiii preoților erau
eliminați din școli pentru simplu motiv că părinții lor erau preoți, soțiile de
preoți erau date afară din serviciu. Era un act de eroism pentru o tânără să se
mărite cu un absolvent de seminar ori de teologie.
Când am mers la examenul de admitere la
Seminarul Teologic din Craiova, în autobuz, de la gară la seminar, am stat pe
scaun alături de un preot de pe la Baia de Aramă. Aflând unde merg, mi-a spus:
,,- Copile, îți spun cum i-aș spune copilului meu! Du-te unde oi vedea cu
ochii! Fă-te orice pe lumea asta, chiar și măturător de stradă, numai popă nu
te face! E cea mai batjocorită meserie, cea mai umilită, iar într-un viitor
apropiat ăștia vor s-o desființeze!” Era sfatul pe care mi-l dădea un om de
vreo șaptezeci de ani, după ce slujise o jumătate de veac Biserica!
Preoții erau folosiți la toate
activitățile politice din localitatea în care-și aveau parohia. Cel mai greu a
fost în vremea întovărășirilor și colectivizării. Preoții erau obligați să facă
parte din echipele de activiști, care trebuiau să convingă populația ca ,,de
bunăvoie și nesiliți de nimeni” să se treacă la întovărășire și apoi la
colectiv cu tot pământul, cu toate vitele, cu toate atelajele și cu toate
brațele de muncă din familie. Erau obligați să înceapă slujbele în duminici și
sărbători noaptea, pentru ca în revărsatul zorilor să le termine și lumea să
poată merge la muncă. Era obligatoriu ca fiecare să alcătuiască predici pe
caiete, să le citească. În aceste predici era obligatoriu să predomine
îndemnurile la muncă, la colectivizare, la depășirea planului, la ascultare de
autorități, la achitarea cotelor,
trebuia să iasă în evidență grija partidului și a statului pentru bunăstarea
poporului, nevoia de rugăciune pentru izbânda luptei pentru pace a
conducătorilor comuniști. Preoții aveau obligația să aibă normă la colectiv, să
participe la activitățile culturale din comună. De la protoierie li se cerea
adeverință de la primărie că au avut activitate culturală. Un preot a mers la
directorul căminului cultural să-i ceară să facă și el ceva pe acolo, ca să-i
poată da apoi o asemenea adeverință. Directorul i-a spus că are disponibil un
rol într-o piesă de teatru. Neavând de ales, preotul a acceptat. Când s-a
ridicat cortina în fața unei săli arhipline, pe scenă au văzut o postavă și în
aceasta ședea, culcat, preotul satului și se legăna. Așa era rolul. După câteva
momente de muțenie, sala a izbucnit în hohote, iar preotul, rușinat, s-a
ridicat cu greu, sub povara bătrâneții și a umilinței la care fusese supus și a
părăsit scena, jurându-se că pe acolo nu va mai da.
Salariile preoților erau foarte mici. Ele
se compuneau dintr-o subvenție simbolică dată de stat și completarea din
fonduri proprii până la cuantumul la care era îndreptățit preotul respectiv, în
funcție de studii, vechime, gradul parohiei. În foarte multe parohii salariul
nu putea fi completat. Lumea era săracă, propaganda anticlericală își arăta
efectele și în acest sens. Unii preoți recurgeau la un ,,șiretlic”. Astfel,
făceau închiderea de lună și diferența de bani cu care cheltuielile depășeau
veniturile o făceau donație din partea preotesei. În felul acesta, își făceau,
scriptic, salariul și se duceau apoi și, tot din salariul preotesei, își
plăteau casa de pensii, ca să aibă la bătrânețe o brumă de pensie[1].
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
[1] Vremea Patriarhului Justinian(II), în ,,Scrisoare pastorală”,
an. XVI(2017), nr. 350, pp.
3-4; în vol. Scrisoare pastorală, Bârda, Editura ,,Cuget
Românesc”, vol. IX, 2018, pp. 454-457.
CRESTEREA
-
Sfantul Vasile cel Mare -
„Sa rasara pamântul iarba verde” (Facerea
1, 11). Scriptura ne vorbeste de hrana cea multa pe care ne-o dau de la sine
aceste plante prin radacinile lor, din tulpini si din roade. Si apoi câta hrana
nu ni se mai adauga de pe urma cultivarii lor si a agriculturii?
Dumnezeu n-a poruncit ca pamântul sa faca
îndata si samânta si rod, ci ca pamântul sa rasara, sa înverzeasca si sa ajunga
la desavârsire în seminte, pentru ca acea prima porunca sa-i fie naturii o
scoala pentru continuarea mai departe a poruncii.
Si într-o clipita de vreme, pamântul, ca
sa pazeasca legile Creatorului, începând cu odraslirea, a trecut plantele prin
toate fazele lor de crestere si le-a adus îndata la desavârsire. Livezile erau
încarcate cu belsugul ierbii; câmpiile bine roditoare, acoperite cu semanaturi,
care prin miscarea spicelor lor dadeau imaginea valurilor marii. Orice fel de
iarba si orice fel de verdeata, fie dintre paioase, fie dintre legume, umpleau
atunci din belsug întreg pamântul. Ca nu aveau nici o lipsa cele ce au rasarit
atunci din pamânt: nici nepriceperea plugarilor, nici vremuirile vazduhului,
nici vreo oarecare alta pricina care sa le vatame. Si nici osânda (Facerea 3,
17-18) nu împiedica belsugul pamântului; ca acestea au fost mai înainte decât
pacatul pentru care am fost osânditi sa mâncam pâinea noastra întru sudoarea
fetei (Facerea 3, 19).
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
123-124
MARGARITARELE
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Margaritarele se aduna întotdeauna în cele
mai tainuite locuri, pe când lucrurile netrebnice sunt aruncate, ca gunoiul,
chiar si în drum.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 126
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu