GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - „CODRU-I FRATE CU ROMÂNUL!”

 

„CODRU-I FRATE CU ROMÂNUL!” în slova Marilor Poeți dacoromâni

         

   „O, codri, codri, vă mișcați cu mine,

   Munți  mari de piatră, fiți-mi gânduri,

   Purtați, stânci albe armiile de cremeni,

   Mergeți naintea mea... a regelui

   Să văd apropiindu-se pământul,

   Cu munții și cu codrii.

    Și stând pe loc naintea Romei vechi!”

    (M. Eminescu, Decebal, 1873, Berlin)

 

   Codrul – Patriarhul copacilor a fost prima CASĂ a omului edenic, a celui patriarhal, a familiei, primul altar și lăcaș de cult al omului religios, primul lăcaș de nuntă al mirilor lumești, prima Cetate naturală a tribului, prima ctitorie monahală, izvor nesecat pentru construcții, materie primă pentru facerea instrumentelor muzicale, lăcaș de naștere, de copilărie, de adolescență, de tinerețe, de bătrînețe, de odihnă celestă, terapie pentru toți, sălaș animalelor, cuib păsărilor, ocrotire pentru cei obidiți, refugiu pentru haiduci, scut de apărare pentru popor în vremuri tulburi, arsenal de luptă, Ateneu al cântecului în huceag de aluniș, sălaș de luminiș al DORULUI.

   Codrul își are rădăcini ancestrale, biblice, precum Codrul Edenului cu celebrul Măr din Grădina Raiului, Ramura de măslin , renumitul Stejar din Mamvri, Măslinul Fecioarei Maria.

   Codrul a venit întru întâmpinarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în Opera Sa de Răscumpărare, de Jertfire pentru omenire, slobozind cu lacrimi de sânge lemnul Crucii.

  Codrul a făcut bordeiul, plugul, lingura, strachina, cana, vadra, poarta, ușa, palatul, Arca lui Noe, arcul, roata, carul, Rugul aprins, nemistuit, agrăire a Duhului Sfânt, Lira lui Orfeu, Fluierul pelasg, Ieslea Nașterii divine, casa, castelul, naiul, suportul de Drapel, rama tabloului, rama fagurelui de miere, stupul, aula, catedrala, școala, biserica, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului, poarta maramureșeană, schitul, troița, crucea, strana, icoana, iconostasul, catapeteasma, stâna, fântâna, staulul, prisaca, cetera, chilia, toaca, ciocănelele, scaunul, masa, barca, vâslele, jilțul, biroul, biblioteca, pendula, scrinul, sipetul, scutul, războiul de țesut, scara, butoiul, caleașca, plosca, hârtia, biblioteca, foișorul, cutia de șah și piesele, artistul, rapsodul, poetul, cugetarea, înțelepciunea, condeiul, cartea, toiagul, cârja etc.

   Codrul monarho-patriarhal a dat naștere unor nemuritoare toponime, precum, Pădurea Neagră, Pădurea Verde-Fetea, Pădurea Craiului, Pădurea Dobrina, Pădurea de brazi-Eminescu, Pădurea Letea, Codrul Cosminului, Codrul Vlăsiei sau Codrul Răzășoaiei în care mi-am așezat și eu casa...

    Codrul a fost/ este Nănașul multor familii de dacoromâni, care și-au lăsat renumele posterității, precum: Arbore, Brad, Codrea, Codreanu, Codrescu, Codrin, Codruț, Creangă, Frunzetti, Pădureanu,  Stejerel etc.

   Codrii albaștii..., Codrul de Aramă cu Pădurea lui de Argint, au fost lăcașuri sublime ale creației eminesciene, lirice, filosofice, profetice, care s-au răsfrânt pe lângă frumusețea spiritului tradiției milenare, în unduirea de basm a geniului valah, revărsat prinos în unda universalității.

   Din împărăția Codrului verde, mari personalități dacoromâne, Voievozi de Țară, Voievozi de Litere-Poezie ori Vlădici de trăire mistică,  și-au ales simbol al reprezentării lor în Sânul nației, ori al răsfrângerii lor întru surâsul ceresc, precum, faimosul Cedru al lui Decebal, Stejarul din Borzești al lui Ștefan cel Mare, Arțarul lui Mihai Viteazul, Gorunul lui Horea, Teiul lui Eminescu, Gorunul Părintelui Aresenie Boca, Paltinul lui Nicolae Labiș, Nucul lui Gruia haiducul, Gorunul Reginei Maria, Salcâmul Mariei Tănase, Castanul lui Andrei Ciurunga, Nucul lui Petre Țuțea, Stejarul Mareșalului Constantin Prezan, Salcia Părintelui Arsenie Papacioc, Stejarul scriitorului general-locotenent, dr. Grigore Stamate, Piersicul actorului Florin Piersic etc.   

   Codrul – Pădurea de Brazi a fost simbolul temerar al Generației de Aur a naționalismului creștin-ortodox, versificat în poeziile lui Ion Tolescu, Constantin-Aurel Dragodan, I. Zeana.

                              CE TE LEGENI CODRULE...

   „- Ce te legeni, codrule,/ Fără ploaie, fără vînt,/ Cu crengile la pămînt?/ - De ce nu m-aș legăna,/ Dacă trece vremea mea!/ Ziua scade, noaptea crește/ Și frunzișul mi-l rărește./ Bate vîntul frunza-n dungă-/ Cîntăreții mi-i alungă;/ Bate vîntul dintr-o parte-/ Iarna-i ici, vara-i departe./ Și de ce să nu mă plec,/ Dacă păsările trec!/ Peste vîrf de rămurele/ Trec în stoluri rîndunele,/ Ducînd gîndurile mele/ Și norocul meu cu ele./ Și se duc pe rînd, pe rînd,/ Zarea lumii-ntunecînd,/ Și se duc ca clipele,/ Scuturînd aripile,/ Și mă lasă pustiit,/ Vestejit și amorțit/ Și cu doru-mi singurel,/ De mă-ngîn numai cu el!” 1883, Decembrie.

                               LA MIJLOC DE CODRU...

   „La mijloc de codru des/ Toate păsările ies,/ Din huceag de aluniș,/ La voiosul luminiș,/ Luminiș de lîngă baltă,/ Care-n trestia înaltă/ Legănîndu-se din unde,/ În adîncu-i se pătrunde/ Și de lună și de soare/ Și de păsări călătoare,/ Și de lună și de stele/ Și de zbor de rîndunele/ Și de chipul dragei mele.” 1883, Decembrie. (M. Eminescu, Poezii, Editura Pentru Literatură, Buc. 1965)   

                       PĂDUREA (Portret)

   „Tu, Fagule gigantic, țîșnind ca un șuvoi/ Să prinzi în brațe cerul ce-ți curge printre foi;/ Și tu, Mesteacăn gingaș, sculptat în alabastru,/ Cu frunza ploae verde stropită pe albastru;/ Tu, Ulmule cu noduri, încins de curpeni sterpi,/ Grozavă-ncolăcire de vipere și șerpi,/ Și tu, Stejar de-o vîrstă cu adîncile proverbe/ Ce fluieri cînd furtuna în clocotu-i te fierbe;/ Tu, Părule ca norul rămas după ciclon/ La marginea cîmpiei proptit într-un pripon,/ Și tu, Molid în zale de cavaler statornic,/ Ce-asculți vrăjit cînd sună departe corn de gornic;/ Tu, Salcie ce-nchipui mătănii cuvioase/ Cu verdea elegie a crengilor pletoase,/ Tu, Plopule ce gînguri copilărește cînd/ Îți gîdilă o boare frunzișul tremurînd,/ Voi, fiecare-mi sînteți, pe rînd, cîte un simbol,/ Dintr-unu-ntr-altul gîndul, schimbat, se dă de gol;/ Făpturi îngemănate adîncului meu tainic,/ În chipurile voastre sînt eu, Nichifor Crainic.” (Nichifor Crainic, Șoim peste Prăpastie, Versuri inedite create în Temnițele Aiudului, Ed. Roza Vînturilor, București-1990)

                           CODRULE

   „Codrule, nuntaș albastru/ cu beteală de jugastru,/ codrule, nuntaș subțire,/ pururi tânăr, pururi mire...// Pe cine mi-i dus pribeag/ mângîie-l, codrule drag,/ cu umbrișuri lungi de fag/ și cu frunză de omeag.// Deschide-i, în drum, izvoare,/ line ca o sărutare./ Pune-i mierle și vrabeți/ pe urcușul din tristeți/ și sfințește-l cu gorunii,/ sub odăjdiile lunii.// Cui e dor și cui iubește,/ poartă-i pașii-mpărătește./ Du-l în miez de alunișuri,/ să-l sărute luminișuri.// Să-l alinte, să-l sărute,/ cu frunzișuri, cu lăute,/ și trimite-i pui de ciute/ ca să-i lingă inima/ limpede ca lacrima,/ inima ca dragostea...// Pentru cel cu plâns și jale,/ mă rog mult Măriei-Tale,/ să-ți strângi iezerele-n cale/ cu sipeturi, cu opale.// Spune apelor să vină/ tristețea pe mîini să-i țină./ Să i-o legene, ușoare,/ pe moi brațe de răcoare.// Însă cui e drag de moarte,/ adu-i codrule, să-l poarte/ cerbi subțiri ca o nălucă,/ în rădvan să mi-l tot ducă.// În rădvan de fum și nuntă,/ care lunecă și cântă,/ peste vârfuri de jugastru/ în adâncul tău albastru, -/ Codrule, nuntaș albastru.” (Radu Ștefan Demetrescu Gyr, Balade, Ed. Lucman, București-2006)

                             STEJARII

   „Poate-or fi fost arhangheli. Orice cracă/ un paloș care luminile despică./ Robiți din zbor, cu cerul încă-n chică,/ de veacuri cu osînda lor se-mpacă.// De veacuri aripi mari nu-și mai ridică/ nici pașii lor de flăcări nu mai pleacă,/ i săbiile, stinse-afar-din teacă,/sînt leagăn pentru sturz și rîndunică.// Supuși, primesc în scorburi și tăunii/ și șarpele cu pîndă pururi trează/ și tiflele, pe creștet, ale lunii...// Iar cînd securea cade și-i retează,/ bătrînii-arhangheli priponiți în funii/ cu brațe largi o binecuvintează.” (Radu Ștefan Demetrescu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, București-1993)

             PĂDUREA

„Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă,/ Un suflet ce iubește taina frunzișelor cu umbră dragă./ Și nicăieri nu poți mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi,/ Decât pe-ngustele potece sub bolțile cu frunze verzi.// Frumos e muntele ce-nalță spre ceruri fruntea lui semeață,/ Frumos e câmpul ce se-ntinde ca și o mare de verdeață,/ Frumoasă, marea liniștită sau cu talazul răzvrătit,/ Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.// Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbește/ O populează cu fantasme, și cântu-o face de vorbește,/ Ș-aci zărești palate-nalte, ș-aci, când ele se desfac,/ Ridică vocea orice frunză și-n om se schimbă-orice copac.// Și câte gânduri nu deșteaptă câte-un stejar mai vechi, ce știe/ A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăție,/ El ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut/ Câte-un Mihai al țării noastre, trăit și mort necunoscut.// Pădure, cine nu iubește suava ta melancolie,/ Tu ce ridici spre ceruri brațe visându-ți dulcea poezie,/ Și care om venind în tine nu se pricepe înălțat,/ Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?” (Alexandru Macedonski, Poema rondelurilor, Ed. Erc Press, București-2010)

                            ÎN PĂDURE

   „Cum m-adîncește-n visuri lăuntrul tău feeric,/ Și cît îmi pari de sfîntă!...Tu mă uimești, pădure,/ Cînd pe sub bolți tăcute și pline de-ntuneric/ Las pașii să mă poarte și gîndul să mă fure.../ Cum m-adîncește-n visuri lăuntrul tău feeric!...// Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale,/ Ce dulci vedenii tainic subt ochi mi se strecoară!.../ Se-ntorc morții din groapă și vremile din cale,/ Și iar mă simt copilul nebun de-dinioară,/ Cînd mă adormi de farmec, în pacea umbrei tale,// Căci peste-a mele chinuri uitarea se așterne./ Din vremi renvie basmul, și-mi torn palate iarăși/ Din aurul luminii ce printre crăngi se cerne.../ Veniți, crai din poveste, ne-om prinde iar tovarăși,/ Căci peste-a mele chinuri uitarea se așterne!” partea I-a (A. Vlahuță, Versuri și Proză, Ed. Eminescu, 1981)                    

                   PĂDUREA

   „Pădure, tu, ce crești în lemn tăcerea,/ eternitatea ce-ai purtat pe lemn,/ pe lemnul tău crucificând durerea/ am încrustat cu inima un semn.// Și urcă-n ochii mei eternitatea/ când urcă-n frunze roua din pământ/ eu că privesc în el singurătatea/ din ochii celor care nu mai sânt.// Eu semnul Crucii-am încrustat pe-un trunchi/ și cad pădure-n fața ta-n genunchi/ la capul celor care nu mai sânt.// și lemnul tău l-mbrățișez și plâng/ cu frunzele cu care tu privești/ necontenit la slăvile cerești,/ pădure, tu, din satul Tâncăbești!” (Ion Tolescu, în Culegem din mormântul tău lumină, Ed. Imago, Sibiu, 1999)

                         

    PĂDUREA DE BRAZI

   „Sînt bradul crescut în pădurea de brazi./ Mi-am prins rădăcinile-n stînca de fier/ Și freamăt, gătit în beteală de-amiaz,/ Cu vîrful înalt legănat lîngă cer.// Suim către piscul de nimeni atins/ Și vulturii-n vînt ni-s cununi milenare./ În mijlocul țării o horă-am întins,/ Rotindu-ne, falnici, veșmîntul în zale.// Dar oameni haini au venit și au frînt/ Pe cei mai aleși, cu izbiri de secure,/ Și-a plîns, sfîșiată sub bice de vînt,/ Răpusă de jale, întreaga pădure.// Și-o secetă-adusă din vitrege zări,/ Ne-ncinse cu pale de foc, purpurii./ În nopți de catran luminam depărtări,/ Tăcuți mistuindu-ne torțele vii.// Sînt bradul rămas în măreață ruină,/ Cu cetina ruptă de vîntul fierbinte./ În răni sîngerez miresmată rășină,/ Solemn în cazania-mi fără cuvinte.// Răritele șiruri le-am strîns la o laltă/ Și cîntă din nou încercata pădure./ Iar cei ce-au căzut, din cenușe își saltă,/ Mai aprig, puietul pe stîncile dure.” (Constantin-Aurel Dragodan, Itinerare în lanțuri-poeme 1945-1964, Ed. Ramida, București, 1992)

                           ÎN CODRU

   „Cînd rătăcind, bătrîne codru,/ Ajung la sînul tău de tată,/ La poarta împărăției tale/ Plec fruntea mea înfierbîntată.// Eu simt că-n lung șirag de lacrimi/ Se sfarm-al genei mele tremur,/ Și ca un făcător de rele/ La poarta ta eu mă cutremur.// Curat e duhul lumii tale,/ Căci Dumnezeu cel sfînt și mare/ Sub bolta ta înrourată/ Își ține mîndra sărbătoare./ Tu-l prăznuiești cu glas de clopot/ Și cu răsunet de chimvale/ Pe cel ce-atîtea înțelesuri/ Gătit-a strălucirii tale.// Amurgul înveșmîntă-n umbre/ Smerita frunzei frămîntare,/ Și pare tînguiosul freamăt/ Un glas cucernic de tropare.// Nu-i jalea pătimirii tale/ Tremurătoarea ta plînsoare,/ Ci-i cîntecul de-ngropăciune/ Al doinei noastre, care moare.// Departe s-a aprins un fulger,/ Lovind în creasta ta năpraznic,/ Și-n tot hotarul tău mînia/ Și-a început păgînul praznic.// E-al răzvrătirii noastre tunet,/ Și-n neagra ta cutremurare,/ Atîtea veacuri umilite/ Își gem strivita răzbunare.// Iar dacă printre paltini luna/ Își frînge razele curate,/ Vărsînd sfiala ei gălbuie/ Pe frunzele înfiorate,/ În picătura de lumină,/ Din geana zorilor albastre,/ Eu văd cum tremură și-nvie/ Nădejdea visurilor noastre.// S-ar oțeli piticul suflet/ Atunci cînd mila ta,-mpărate,/ Mi-ar lumina o clipă taina/ Măririi tale-nfricoșate...// Pe strunele neputincioase/ S-ar zămisli cîntarea sfîntă,/ Dînd înțeles vieții mele,/ Și morții ferecîndu-i țîntă!”(Octavian Goga, Poezii, Ed. Tineretului, București-1967)

                        GORUNUL

   „Nu-s trestie bătută de-orice vânt,/ Ci sunt gorun înalt, beat de azur;/ Nu mă aplec cu fruntea la pământ,/ Ci neclintit restriștile le-ndur.// Setos de înălțimi și de lăstuni,/ Coroana verde mi-o rotesc în larg/ Și chiar când se dezlănțuie furtuni,/ De pieptul meu vârtos și lat se sparg.// Cu creștetul sub fulgere și nori/ Ce-aleargă bubuind asupra mea,/ Adulmec luminișul altor zori,/ Încrezător în tutelara-mi stea.// Adeseori din lupte ies schilod/ Și sânger calm precum un cavaler,/ Dar fruntea nu mi-o prihănesc în glod/ Și rănile mi le pansez cu cer.// Înfipt în glia țării și-n trecut,/ Înfrunt semeț și viscole și ploi,/ Cu fruntea sus, cu pieptul desfăcut/ Și chiar când cad, mă frâng, dar nu mă-ndoi.// Că-s binecuvântat de Cel de Sus/ Și știu că împlinindu-mi rostul bun,/ Așa, ca răsăritul din apus,/ Din ghinda mea va crește alt gorun.” (Ionel Zeana, Golgota Românească-Poeme, Soc. Cult. Lamura, București-1995)

                       ÎN PĂDUREA EMINESCU

   „În pădurea Eminescu/ Sunt lumini, desișuri, umbre,/ Fulgerări de vise, șoapte,/ Dulci poeni și gânduri sumbre.// Nu-s de-a valma, răsturnate,/ Toate câte-n om se-adună,/ În pădurea Eminescu/ Bate vânt, este furtună.// E mai mândră între toate/ Doina – tânguie pe-n plai,/ În pădurea Eminescu/ Vii să ceri, și vii să dai.// Strașnic plâng sfinte izvoare,/ Cunoscându-le-nțelesul,/ Și te naști când visul moare/ În pădurea Eminescu”. 15.Dec. 1982. (Aurel Pentelescu, Ziua Lupului Singuratic, Ed. Craiova-2009)

   Fiecare mare poet a surprins în slovele sale, artistic măiestrite, sublimul creției divine, care s-a întrupat frumuseții Omului religios, armoniei națiunii din sânul binecuvântat al Neamului dacoromân, când toate elementele Naturii, râul, ramul…, coslujeau numai monarhului Om-Stăpân de Moșie, care le ocrotea, ca un Părinte iubitor, de năvălirile rele, aducând împreună slavă Mântuitorului Hristos și Maicii Sale, Crăiasa Maria Vlaherna Carpatina.

 

   Dar, Astăzi, ce ne vom  face frățioare?!

   Că nu mai avem Codru, Pădure, Poezie,Onoare,

    ci doar trădători, vânzători, iude…dar și topoare !

 

                               GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

      19 Martie 2023