Inființarea
și extinderea NATO (5)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
15
Martie 2023
Doctrina
Wolfowitz
„Dumnezeu a inventat războiul ca să-i
învețe pe americani geografie” (Mark Twain)
Anul 1991 a fost anul imploziei Uniunii
Sovietice. După eșecul puciului de la Moscova, din 19-21 august, al
conservatorilor comuniști, toate fostele republici unionale au devenit state
independente, iar la 25 decembrie liderii Federației Ruse, Republicii Ucraina
și Republicii Belarus (foste republici socialiste fondatoare ale URSS)
semnează actul de desființare a URSS. La
25 decembrie, Mihail Gorbaciov demisionează din funcția (care devenise fără
conținut) de președinte al U.R.S.S. și, a doua zi, drapelul Uniunii Sovietice
de pe Kremlin este înlocuit cu tricolorul Federației Ruse. Între timp, la 1
iulie1991, Pactul de la Varșovia se autodizolvase.
Gorbaciov iese din istorie și, odată cu
el, proiectul Casei Comune Europene. Timp de aproape un deceniu, pâna în ultima
zi a secolului XX, președinția Federației Ruse este exercitată, cu o autoritate
excentrică și cu efecte economice devastatoare, de către fostul ultra-liberal
Boris Elțîn.
Dispariția Uniunii Sovietice și haosul în
care Federația Rusă se adâncea găsesc Statele Unite ale Americii într-o poziție
consolidată pe continent. Temerile președintelui G. W. H. Bush că noua
ideologie politică, post-Malta, ar fi putut duce la desființarea simultană a
N.A.T.O. și a Tratatului de la Varșovia au fost risipite. Echilibrul bipolar de
putere de după cel de-al Doilea Război Mondial este pulverizat. Statele Unite
rămân singura superputere economică și militară a Planetei. În această
conjunctură, total neașteptată, Statele Unite își configurează o nouă doctrină
politică și militară.
Doctrina Wolfowitz este esența Ghidului
Planificării Apărării (“Defence Planning Guide”), un document de 46 pagini
elaborat în 1992 de către Departamentul Apărării al Statelor Unite, condus la
acea dată de către Dick Cheney. Documentul a fost redactat de stafful
subsecretarului Apărării însărcinat cu problemele politice, Paul Wolfowitz, și
pus în circulație, pentru dezbatere internă, în cercurile Pentagonului și
Departamentului de Stat. El a fost parțial declasificat în 2008[1].
Cu toate că documentul este unul de uz
intern, destinat eșaloanelor superioare ale administrației Statelor Unite,
informația a fost lăsată să scape în presă de către “un oficial care a considerat că această dezbatere asupra
strategiei post - Războiul Rece trebuie să aibă loc în domeniul public”. O relatare asupra conținutului documentului a
apărut în The New York Times, la 8
martie 1992, sub semnătura lui Patrick Tyler.
Titlul articolului lui Tyler, “U. S. Strategy Plan calls for
insuring no rivals develop”[2], este o prescurtare a ideii centrale a Doctrinei
Wolfowitz:
Statele Unite, rămase unică superputere
mondială, trebuie să înăbușe în fașă orice încercare de constituire a unei
puteri regionale sau globale competitive lor, dacă este cazul prin războaie
preventive, cu sau fără acordul organizațiilor internaționale de resort.
Principalele linii directoare ale
Doctrinei Wolfowitz sunt:
-
Statutul de unică Mare Putere al SUA. Statele Unite trebuie “să-și
mențină acest statut, să prevină apariția oricărui nou rival, în orice regiune
ale cărei resurse sunt suficiente pentru a genera o putere globală. Aceste
regiuni includ Europa de Vest, Asia de Est, teritoriul fostei Uniuni Sovietice
și Asia de Sud-Vest.”
- Primatul Statelor Unite. „Națiunile
avansate industrial trebuie să fie descurajate în concurarea statutului nostru
de lider («from challenging our lidership») sau în încercarea de a răsturna
ordinea politică și economică.” „Trebuie să menținem mecanismele de descurajare
a potențialilor competitori în a aspira la un rol regional sau global mai
amplu.” Aceasta inclusiv în privința statelor care s-au declarat aliați ai SUA:
„Trebuie să rămânem atenți la potențialele efecte destabilizatoare pe care un
rol crescut al aliaților noștri le-ar putea produce”.
În particular, în privința primatului
Statelor Unite în Europa: „O prezență americană substanțială în Europa și o continuă coeziune în alianța
vestică este vitală...Trebuie să acționăm pentru a preveni crearea unor
aranjamente de securitate pur Europene care ar eroda N.A.T.O. («European-only
security arrangements which would undermine N.A.T.O.»)...Trebuie să nu permitem
re-naționalizarea politicilor de securitate”.
- Strategia coalițiilor. „Preferința
noastră pentru un răspuns colectiv în preîntâmpinarea sau, dacă e cazul, în
gestionarea amenințărilor este o trăsătură cheie a strategiei noastre de
securitate regională. E de așteptat ca viitoarele coaliții să fie ansambluri
constituite ad-hoc, deseori numai pe durata crizei, și în multe cazuri
implicând numai un acord cu caracter general asupra obiectivelor de îndeplinit”.
O astfel de coaliție ad-hoc a fost constituită, sub numele de “coaliția
doritorilor”, la invadarea Irakului în 2003. Printre „doritori” a fost și
România. Au repudiat invazia, în primul rând Franța, Germania, Federația Rusă.
„Coaliția doritorilor” a fost inițiată, după cum se știe, pe baza unor acuzații
false, de către tandemul George Bush-junior – Tony Blair, și a dus la
destabilizarea completă a zonei.
„Cu
toate acestea [preferința pentru coaliții], sentimentul că ordinea mondială se
bazează, în ultimă instanță, pe Statele Unite, va fi un important factor de
stabilitate.” „Statele Unite pot fi puse în situația de a acționa independent,
când o coaliție nu poate fi orchestrată.”
- Ignorarea, dacă este cazul, a
organizațiilor internaționale (în articolul din The New York Times, acest
aspect este formulat mai abrupt: „U.N. action-ignored”). S-a remarcat, de la
bun început, lipsa oricărei referiri, în documentul Wolfowitz, la organizațiile
internaționale, O.N.U., C.S.C.E./O.S.C.E., cu rol de gestionare a securității
globale și de eventuală mandatare a unei intervenții militare sau de menținere
a păcii. Există, însă, un pasaj în care
opțiunea eludării acestor organizații este explicită: „Nu putem lăsa interesele
noastre critice să depindă în întregime de mecanismele internaționale, care pot
fi blocate de țări ale căror interese pot fi foarte diferite de ale
noastre...Trebuie să ne menținem
capacitatea de a aborda selectiv acele probleme de securitate care amenință
propriile noastre interese. Această capacitate este esențială pentru abilitatea
noastră de a conduce, sau, dacă suportul internațional este slab ori inadecvat,
de a acționa independent pentru a proteja interesele noastre critice”. În
același război din Irak (2003-2010), Statele Unite au acționat fără mandat
O.N.U. „pentru protejarea intereselor critice ale lor, păstrând și abilitatea
lor de a conduce” acea coaliție ad hoc a «doritorilor»”.
În continuare, documentul tratează
problemele majore din zonele menționate: preeminența pericolului rus, „Rusia
fiind singura putere capabilă să distrugă Statele Unite”; politica din Orientul
Mijlociu și Golful Persic, „pentru asigurarea accesului nostru la căile aeriene
și maritime și la petrolul regiunii”; garanțiile de securitate date Israelului.
În 1992, China este menționată numai la nivelul Cubei și Coreei de Nord, ca un „potential pericol al unor
reacții iraționale”. Restul documentului se referă la cifre concrete de
planificare a efectivelor militare, a armamentului și alocațiilor financiare
corespunzătoare și, firesc, nu a fost declasificat.
Trebuie să precizez că nu am găsit, în
întreg documentul Wolfowitz, o referire explicită la faptul că destabilizările
zonale, produse în diverse regiuni ale planetei (inclusiv actuala destabilizare
a Europei), ar ține de esența strategiei de securitate a Statelor Unite.
Destabilizarea zonală este, însă, o marcă a intervențiilor americane în toate
zonele Planetei indicate atât de precis în documentul Wolfowitz.
Destabilizarea, cu activarea conflictelor înghețate, războaiele civile și
imensele migrații provocate, este, de fapt, un excelent mijloc de punere în
practică a ideii centrale a doctrinei Wolfowitz.
„Democratic regime change” este adăugată
Doctrinei Wolfowitz de-abia în strategia de securitate a administrației George
Bush-junior (2002), numită, uneori, pentru acest element de originalitate,
Doctrina Bush[3].
Doctrina
Wolfowitz a fost elaborată în 1992, deci încă în mandatul (1989-1993)
președintelui G.W.H. Bush (Bush-senior). Secretarul Apărării era Dick (Richard
Bruce) Cheney; îl vom reîntâlni ca vice-președinte în perioada celor două
mandate prezidențiale ale lui George Bush-junior
(2001-2009), influențând decisiv invaziile americane din Afganistan și Irak
(este considerat cel mai puternic și influent vice-președinte al Statelor
Unite). Paul Wolfowitz este una dintre eminențele cenușii ale politicii
americane, puternic legat de zona marii
finanțe: membru al Grupului Bilderberg și, pentru un timp, membru al
Comitetului Director al Grupului; în 2005 a fost desemnat președinte al Băncii
Mondiale de către președintele George
Bush-junior. Atât Cheney cât și Wolfowitz, ca și Condoleezza Rice, în
1992 făceau parte dintre lupii tineri (sau stele în devenire) ai liniei dure a
politicii de la Washington, frânată
întrucâtva de către mult-experimentatul președinte G.W.H. Bush. Doctrina
Wolfowitz este expresia punctului de vedere al acestei linii dure
(neo-conservatorii), susținută de Pentagon și de cercurile marii finanțe, de
Establishmentul american.
Această doctrină și-a pus amprenta pe acțiunea
politică și militară a tuturor
administrațiilor americane din 1992 și până acum, în mod diferit. În
timpul administrațiilor Clinton (1993-2001) și Obama (2009-2017) a avut un curs
subteran. Ea a fost pusă spectaculos în practică, punct cu punct, de către
administrația George Bush–fiul, prin catastrofele din Afganistan și Irak
(operațiunile „enduring freedom” și „iraki freedom”). Intenția îndepărtarii de
la linia ei și de adoptare a unui climat de cooperare internațională a
președintelui Donald Trump a dus la hărțuirea politică pe toată durata
mandatului și la înlăturarea acestuia. Prin administrația Biden Doctrina
Wolfowitz revine în forță în inima Europei.
În
ceea ce ne privește, aplicarea pas cu pas a doctrinei Wolfowitz a dus la
transformarea teritoriile noastre într-un arsenal militar și bază militară a
Statelor Unite (direct și via N.A.T.O.), împingându-ne pe buza de prăpastie a
unui război care nu are nimic comun cu interesele noastre naționale.
Dimpotrivă.
-------------------------------------------------
[1]https://www.archives.gov/files/declassification/iscap/pdf/2008-003-docs1-12.pdf
[2]https://www.nytimes.com/1992/03/08/world/us-strategy-plan-calls-for-insuring-no-rivals-develop.html
[3]https://en.wikipedia.org/wiki/Bush_Doctrine
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu