Misterioasele
comori ale sufletului
În sfârşit, o carte cu poezii, nu cu
versuri: „Şi totuşi poezia”, de Vasile Fluturel (Princeps Multimedia, Iaşi,
2022).
Faţă de lirica postmodernistă, acest fel
de poezie este parfum de flori de câmp, e aburul cald al pâinii din cuptorul
copilăriei, e blândeţea şi hărnicia mamei care „Mai deretecă încă în tindă”, e
„Dor de Eminescu” şi de Mihail Sadoveanu, de Grigore Vieru şi Doina şi Ion
Aldea-Teodorovici, de Nicolae Dabija, e drag de ţară şi de neam şi de frumoasa
şi poetica limbă română.
Poeţii care sunt la modă trec, se scutură
asemenea petalelor florilor din grădina uitării. Ei „fac zgomot în saloane”
şi-s „cântăreţi în cafenele”, ori candidaţi nonstop la Premiul Nobel, cu o
încăpăţânare demnă de o cauză mai bună.
Mi-s dragi „poeţii de modă veche”, care
ştiu carte, care ştiu ce este un sonet, regele poeziilor cu formă fixă, sau un rondel
şi, mai ales, care ştiu cu ce se mănâncă poezia, că nu tot ce zboară se mănâncă.
Poezia scrisă „în dulcele stil clasic”,
armonios şi muzical, tinde spre perfecţiune, ceea ce ne aminteşte de părintele
tuturor poeţilor români, geniul care spune: „Şi eu, eu sunt copilul nefericitei
secte / Cuprins de-adânca sete a formelor perfecte”. (Mihai Eminescu – „Icoană
şi privaz”)
Poezia lui Vasile Fluturel are patina aurului
de douăzeci şi patru de carate: În dorul unor clasice valori / Ce-şi au statură
bine conturată, / Scriu şi poezie, uneori, / Cu ritmuri şi cu rime împănată – /
Poet de modă veche-s câteodată... („Argument”)
Redactorul şi prefaţatorul acestei cărţi,
scriitorul Daniel Corbu, scoate în evidenţă valoarea poeziilor şi talentul poetului.
(„Vasile Fluturel şi miracolul cuvintelor salvatoare”)
Menestrel (meistersänger, aed sau rapsod),
Vasile Fluturel ne încântă cu ale sale cântece pline de simţire trăită, nu
mimată.
„Cherchez la femme!” spuneau francezii şi,
cu două mii de ani înaintea lor, o spunea Juvenal: „Nulla fere causa est, in
qua non femina litem moverit.” („Nu există litigiu a cărui cauză să nu fie o
femeie.”) Aici nu-i vorba de litigiu, ca-n romanele poliţiste, ci de dragoste,
cel mai puternic şi mai frumos sentiment omenesc.
Eternul feminin, întregul ei mister este,
pentru poet, subiect de poezie, de aici şi elogiile aduse frumoaselor lumii.
Mai întâi delicata şi tandra dedicaţie care însoţeşte volumul: Soţiei mele
dragi, Om de aleasă probitate morală şi pedagog înnăscut, cu deosebită preţuire
şi recunoştinţă, la împlinirea unei jumătăţi de veac de când am rostit împreună
un timid „da” în faţa Ofiţerului Stării Civile şi ne-am legat destinele în faţa
lui Dumnezeu.
„Odă frumoaselor lumii”, aşadar, şi „Erai
Steaua mea Polară” (şi încă este!): Erai Steaua mea Polară / sfetnic dulce-n
infinit, / eu – în fiecare seară / un matroz îndrăgostit!
Fiinţa dragă nu este numai Stea Polară,
„Ea este totul”: S-ar mândri cu-a lor lumină, / astrele din galaxii, / căci
nici ele n-ar fi vii / fără firea... feminină. Variaţiuni pe-aceeaşi temă:
„Sahara o schimbam în Paradis”, „Ard zările”, „Şi cum dorul”...
Cele mai multe poezii de dragoste pentru
jumătatea androgină fac parte din primul ciclu intitulat „Ritm interior”.
Poeziile mai au o caracteristică: multe
sunt precedate de câte un motto inspirat din operele marilor maeştri ai cuvântului
şi sunt dedicate lor: Victor Hugo, G. Bacovia, Mircea Eliade, Mihai Eminescu,
Mihai Cimpoi, Seneca, Vasile Alecsandri, Nicolae Iorga, Adrian Păunescu, Mihail
Sadoveanu, Const. Ciopraga, Grigore Vieru, Nicolae Dabija ş.a.
Poetul Vasile Fluturel este un virtuoz: el
nu cântă ca Paganini, pe o singură strună, ci pe mai multe. El închină anotimpului
iubirii, dar şi celorlalte „Anotimpuri”, poezii memorabile. „Şi dacă toamna”
are acorduri eminesciene: Şi dacă toamna vine iar / Cu auritele ei zile? / E
fiindcă-am rupt din calendar / Atât de multe, multe file.”, la fel „Octombrie”,
„Ce minune de zi”, „Această zi de iarnă”.
„Rondelul zăpezilor de altădată” merită
citat în întregime. El aminteşte de François Villon şi i-am pus un adaos: Astăzi
când zarea sprâncenată / Cerne acelaşi alb covor / Din uriaşii munţi de vată /
E minunat, dar eu ador / Zăpezile de altădată... („Cu vaste irizări de fum / Şi
poeziile de-acum”.)
Ciclul „Frământări” debutează cu poezia
„Lumina cuvintelor”. Metafora din titlu se cere explicată şi poetul o face cu
generozitate: Cuvintele senchid cuminţi în mine / Ca într-un sipet tainice
comori, / Regeşti coroane de olmazuri fine, / la adăpost de tulburii vâltori.
// Ca nişte zei ce străjuiesc Olimpul, / S-ascund mereu în tainice unghere, /
Tot mai sperând că nu-i departe timpul / Când vor putea lumina să-şi ofere.
Trăim într-un „Veac fierbinte” labişian,
„în miezul unui ev aprins” „Şi ni-i sete de romanţe”, mai ales când „Se-ndoaie
axa lumii” şi s-a dat drumul la nebuni, în special celor care conduc lumea.
Poetul Vasile Fluturel caută un „Moment de
creaţie”, tot mai greu de găsit într-o lume îngreţoşată de zgomotoasele manele,
lume care pare inaptă pentru receptarea frumosului artistic: Ei nu concep că
prin cuvinte / Poţi face dintr-un spin o floare / Şi scoli şi morţii din
morminte / Când urlă lupii la hotare.
În zilele noastre când „Câştigă teren
anormalul”, poetul Vasile Fluturel şi noi împreună cu el am da „Un regat pentru
o carte”, precum cea de faţă.
„Unde ne sunt visătorii?” se întreba
Alexandru Vlahuţă. Din fericire, mai sunt câţiva visători şi în zilele noastre:
Emilian Marcu, Lucian Strochi, Mihai Merticaru, Florentin Popescu, Viorel
Dinescu, Doina Dabija, Marcel Miron, Lina Codreanu, Daniela Oatu, Iuliana
Paloda-Popescu, Eleonora Stamate...
„În împărăţia cuvântului” suntem de la
prima poezie. Mottoul: „Numai poetul, / ca păsări ce zboară / deasupra valurilor,
/ trece peste nemărginirea timpului” din opera eminesciană este esenţial: La
început a fost cuvântul / Şi nu va dispărea nicicând.”
Învăţam cândva, la şcoală, despre menirea
poetului şi a poeziei în societate. Acum nu mai ştim ce se învaţă şi dacă se
mai învaţă.
„Frământările” poetului Vasile Fluturel
sunt tocmai în legătură cu poetul („Rondelul poetului”), cu „Limba noastră” („Cea
mai poetică limbă din lume” – după Emil Cioran) şi de aceea: Limba noastră, sensul
vieţii / În altarul dimineţii / S-o păstrăm ca dar divin / Pentru cei ce sunt
ori vin.
Poezia „Rondelul cărţii”, dedicată
„Domnului academician Mihai Cimpoi”, ne convinge că: O carte bună-i o comoară –
/ Un lucru arhicunoscut, / Toţi îngerii din cer coboară / Când s-o citeşti ai
început. Pe aceeaşi pânză a vremii sunt brodate şi poeziile: „Graiul nostru”,
„Poetul preţuieşte”...
Puţini poeţi mai cântă, în epoca
globalizării, „De drag de ţară şi de neam”, dar sunt poeţi în adevărata putere a
cuvântului: Grigore Vieru, Valeriu Matei, Victor Teleucă, Nicolae Dabija,
Nichita Stănescu, Emilian Marcu, Lucian Strochi ş.a.
Să luăm aminte la: „Leru-i ler, Ţară
frumoasă”, „Rondelul Sfatului Ţării” şi la „Unirea, sensul vieţii noastre”: Să fim
astăzi cu gândul la UNIRE, / Căci ea e sensul existenţei noastre! / Din
dragoste de-a Ţării Reîntregire / Irumpă TREI CULORILE din glastre.
Această dorinţă arzătoare este comunicată
şi celor cu deficienţe de auz, din România şi Republica Moldova, cât încă „Se
mai poate, frate!”: Dacă-i trează încă iubirea de frate / Şi dacă-al ei fir nu
s-a destrămat, / Se mai poate, da, încă se mai poate / Reface ogorul de
străbuni lăsat. Se mai poate întrucât Cât flutura-va pe catarg / Mândru,
Drapelul Tricolor, / Vom fi stăpâni pe-acest meleag / Şi vom avea un viitor.
(„Tricolorul”)
Al şaselea ciclu, intitulat „Omagii”, se
deschide cu „Rondelul părinţilor”: Săritori, harnici, cuminţi, / Vieţile leau
fost curate, / Exemplare, ca de sfinţi, / N-au lăsat moşii, palate.” Dar ne-au
lăsat ceva mult mai de preţ, ne-au lăsat o limbă frumoasă şi bogată, cum nu e
alta pe pământ. La „Destrămarea luminii”, bunicii rămân „Ca-mpăraţii din poveşti”
în amintirea celor dragi.
O „Scrisoare din Iaşi lui Eminescu” ne
umple sufletul de smerenie, de duioşie, de drag de poezie şi de Eminescu. Unui
„Colind pentru Ion Creangă”, cu permisiunea autorului, i-aş adăuga un catren:
„Bade Ioane, Mihai să vină, / Să lase încolo cel Bucureşti / Ca veacuri să ne
fie lumină / În candela aprinsă-n fereşti.”
„La Ipoteşti” ar trebui să vină românii,
ca mahomedanii la Mecca, pentru că: E-aşa frumos în miez de ianuar / În acest
colţ de ţară minunat! / Sfioşi păşim în prag de sanctuar / Unde stau, treze,
muzele la sfat.
„Iartă-mă” este ceea ce spune şi inima mea
casei părinteşti, adăugând spuselor poetului, să nu fie cu bănat: „Mi-i un dor
de casa părintească / De mă ia la inimă leşin, / Dor de lumânarea din fereastră
/ Şi de-o turtă şi-un pahar de vin.”
Această superbă carte de poezii, nu de
versuri în contra curentului postmodernist şi inflaţionist care dăunează grav
sănătăţii literaturii române, se încheie cu acatiste pentru scriitori, oameni
de cultură, artişti, cu dragoste nestinsă pentru glia basarabă întru sfânta
credinţă în Dumnezeu şi-n Eminescu, demiurgul poeziei şi limbii române.
Felicitările pentru această izbândă a
scrisului lui Vasile Fluturel şi cele mai bune urări vin de la sine.
Petruş ANDREI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu