DUMITRU CRISTEA – UN POET AL
CRUCII
„E fericit acela care crede
În epoca de dragoste și pace,
Și e mai fericit acel ce-o vede,
Dar cel mai fericit e acel ce-o face!”
(Nichifor Crainic)
Dumitru Cristea s-a
născut la 29 Martie 1927, în localitatea Negrești, Constanța. Primele clase
le-a urmat în comuna natală, apoi a continuat Liceul Industrial-Constanța și
Institutul de Subingineri Mineri din Baia Mare-Brad. După absolvire, în 1948, a
fost repartizat la Mina Anina, dar la scurt timp a fost arestat, judecat și
condamnat de Tribunalul din Cluj, la 6 ani, pe care i-a executat la Aiud, din
care ultimii 2 ani în groaznica și încremenita Zarcă.
În fioroasa temniță a supraviețuit
prin iubirea de Dumnezeu, prin dragostea de Țară și prin trăirea sublimului creștin-ortodox
din Poezia Crucii, a lui Radu Gyr și Nichifor Crainic. Primele două iubiri i-au modelat ființa cu o
sensibilitate angelică, peste care a pogorât din darurile Duhului Sfânt, o memorie prodigioasă, reușind să scoată
la eliberare, în 15 Octombrie 1954, în ediție
serafică, memorată, peste 300 de
poezii. În aparenta liniște a celor 3 ani și câteva luni, a lucrat, s-a
căsătorit cu Tudorina Manea, care
i-a dăruit un copil binecuvântat, Corneliu
și a transcris poeziile în 3 caiete, denumite, Caietele „Gyr”, zestre
spirituală, care-i va aduce o nouă condamnare de 7 ani, iar soției Tudorina, 10
ani pentru tăinuire, din care 4,5 ani
executați, la penitenciarele Constanța, Jilava, Miercurea Ciuc, Arad, Oradea.
După eliberarea generală din 1964,
a lucrat până la pensionare în 1982, dar vremea de odihnă a petrecut-o prin
spitale, ca urmare a tratamentului barbar din temnițele comuniste.
A urcat la Ceruri, cu poezia în
suflet, cu nimbul celui mai mare Poet al Crucii, Radu Ștefan Demetrescu Gyr
și cu dorul de Patrie, la 1 Februarie 2000, în ajunul Întâmpinării Domnului.
Dumitru Cristea a fost hărăzit de Dumnezeu, ca toți geto-daco-românii, cu un suflet frumos,
caracter curat, de cremene, cu credință și dragoste de Vatra străbună, cu
smerenie pentru înțelepciunea strămoșească, cu râvnă pentru tradiția valahă și
biserica ortodoxă, cu nădejde, demnitate, onoare și luptă întru destinul
neamului nostru, primordial, eroic, martiric, legendar.
În Anul Golgotei românești 1948, Siguranța burgheză s-a botezat în Securitatea comunistă, care a declanșat marea prigoană împotriva Elitei
creștin ortodoxe, împotriva poporului drept măritor creștin, împotriva Oștirii,
a unor înalți demnitari și a altor categorii de oameni.
În Ardeal, maghiarii au pornit
ample manifestații contra românilor autohtoni, tulburând ordinea, împrăștiind
ură, incitând la violență. Tineretul creștin ortodox, în speță cel studențesc
s-a organizat pașnic, în contramanifestanți, „spărgând” uneltirile hunilor
din Transilvania. Un astfel de grup studențesc a fost condus de Bohotici și de Ion Gavrilă Ogoranu, din
el făcând parte și Dumitru Cristea,
care a acționat pe Ardealul de Nord. Când a căzut Bohotici în gheara
securității, au „căzut” și
documentele organizației, deconspirând grupul respectiv. Ancheta s-a desfășurat
la Baia Mare, cca. o jumătate de an, apoi, Tribunalul Cluj i-a „judecat”, conform sentințelor stabilite
dinainte de proces și i-a repartizat pe închisori. Dumitru Cristea și alți
colegi au ajuns la Aiud, unde se aflau peste 2 000 de naționaliști creștini. Acolo, făcea legea fără de lege, comandantul
penitenciarului, col. de securitate, analfabet, Koller, neromân și necreștin.
Ca și marelui nostru înțelept Petre Țuțea, regimul bolșevic, care
ne-a transformat Patria creștin-ortodoxă într-o țară a închisorilor, i-au smuls
cu ghiare ucigașe din Primăvara vieții 13
ani, pe care i-au răsfrânt într-o cavalcadă a suferințelor, ce s-a revărsat
asupra familiei și a prietenilor. „Au
suferit și părinții noștri, și surorile mele, și eu, și toți cei apropiați...Perchezițiile
anilor 50 ne-u rănit sufletele. Securiștii vremii, infirmi în toate, căutau
mereu dovezi prin care să-și justifice fărădelegile...” (Închinare, aparține cumnatului său, Ing.
Pompiliu Manea, prof. univ. asociat
Universitatea Tehnică Cluj-Napoca/ Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa”, Iași, Director General al
firmei Tehno Electro Medical Company Cluj-Napoca, p. 5)
Mântuitorul Hristos, dăruiește omului anotimpurile
vieții, prin care veghează la înmugurirea, înverzirea, îmbobocirea,
înflorirea, rodirea, adică creșterea, educarea, formarea, profesia, vocația,
misiunea, slujirea, slăvirea, crearea sprituală, dăinuirea întru Dumnezeu și
Neam.
Potrivnicul lui Dumnezeu, prin slugile
sale diabolice, împovărează Calea creștinului, aducând asupra sa încercări,
pătimiri, prigoniri, persecuții, urgisiri, torturi, calvaruri, frânturi,
ucideri...
Creștinul cu suflet de floare, Dumitru
Cristea, în care se înmiresma bobocul
de trandafir liric, era defăimat de gaborii slugarnici ai regimului
diabolic, ca „periculosul infractor”,
drept pentru care „i-au pus lanțuri și la
mâini și la picioare, legate între ele cu alte lanțuri, de gât. Doar târându-se
putea merge câte patru pași. Patru înainte și patru înapoi. La fiecare jumătate
de an, lanțurile cu zale cât degetul mare de groase, trebuiau schimbate. Se
toceau... De vreo șase ori i-au schimbat lanțurile... Treisprezece ani furați din viața unui om, ale cărui condamnări
cumulau 31 de ani. Ani care i-au întunecat tinerețea și i-au împiedicat
împlinirea.” (ibid., p. 6)
Ancora supraviețuirii și
transformării spirituale în temniță i-au fost ruga și poezia religioasă.
Prima poezie, care l-a fascinat deopotrivă ea și autorul ei, a fost închinată
tineretului creștin ortodox, cel care a trecut din Corola de vlăstare abia înmugurite
de gimnaziu ori din candoarea plină
de mireasma de boboc înflorit a liceanului, direct în temniță, astfel că ei
n-au avut TINEREȚE...
NOI NU AM AVUT TINEREȚE
„Noi nu am avut tinerețe/ să
spumege viața în cupe.../ Priveam cum din crengi pădurețe/ un fruct de otravă
se rupe.// Nici lauri, nici mirt și nici roze/ n-au vrut pentru noi să
zâmbească./ Tot cerul de-atunci de moluz e,/ luceafărul tânăr, de iască.// Noi
nu am avut heidelberguri/ cu blonde iubiri diafane./ Pe clare și verzi
iceberguri,/ în somn, n-am plutit pe-oceane.// Cu lavaliere boeme/ n-am mers pe
sub harfele lunii./ Pe noi nu ne-au nins crizanteme,/ nici vișinii nopții, nici
prunii.// N-am tras nici o verde caretă,/ n-am fost pe celeste terase./ Scriam
doar pe inimi, cu cretă,/ un spin... încă trei... încă șase...// Noi n-am cules
aur din soare,/ ci-n roșii amurguri zbătute/ am strâns stropi de foc în
ulcioare,/ prelinși de pe cruci nevăzute.// Cântam: era sânge poemul,/ hoream: curgeau
lacrimi pe fețe,/ zâmbeam, și-n surâs sta blestemul.../ Noi nu am avut tinerețe./ Mereu
schiopătând prin dezastre,/ mereu cu osânda pe frunte,/ visam că tot spini sunt
și-n astre,/ și-n lună tot temnițe crunte.// Ce vânt secetos și fierbinte/ ne-a
smuls orice aripi răzlețe?/ Căzuți în genunchi pe morminte,/ noi nu am avut tinerețe.// Și-adună azi
zdrențele anii/ și visul ciubotele sparte./ În pod auzim chițoranii/ cum petece
rod mai departe.// Bătrâni, cu obrazul de ceață,/ cu pași năclăiți în
tristețe,/ prin moarte-am călcat, nu prin viață.../ Noi nu am avut tinerețe.”(Radu Gyr,Poezii, vol. **, Stigmate, Ed. Marineasa, 1993)
Din clipa în care a auzit graiul acestei
poezii vorbindu-i sufletului său de drama
tineretului religios întemnițat, și-a făcut din Radu Ștefan Demetrescu Gyr
un MODEL de viață, de credință, de spirit, de demnitate și de creație.
Poezia s-a dovedit a fi
soră geamănă cu Rugăciunea. Împreună
hrănesc spiritul, înălță sufletul, ard curat în candela conștiinței moral
creștine, îmblânzesc durerea, alină suferința, astâmpără foamea, setea,
încălzesc frigul, leagănă dorul, dau balsam iertării și binecuvintează iubirea.
Calvarul Golgotei Aiudului i-a
uzurpat tinerețea, dar i-a conferit sublimul liricii religioase, mistica Învierii – Poezia Crucii. Ruga
de foc, de lacrimi, de sânge și memorarea versurilor i-au pogorât harul întrupării unei memorii fantastice. Și-a agrăit slovele
prin alfabetul morse, scrise pe hârtie de sac de ciment, pe bucăți de lemn sau
placaj. I-a cunoscut pe Corifeii Slovei de Aur ai Suferinței, Radu Gyr și Nichifor Crainic, marii Poeți ai Crucii, iar cu poeziile lor s-a cuminecat.
Poezia religioasă și rugăciunea-dreapta credință, întrupate
în jertfă, suferință și iubire, în temnițele regimului concentraționar au
avut rol de sfințire, de împreună
lucrare, Dumnezeu și slujitorul ales, prin Duhul Sfânt, prin Hristos sau prin
har, pregătind starea de curățire, de puritate care duce la sfințenie, „născând” eroi, martiri, profeți, genii,
mucenici, cuvioși și sfinți.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a contracarat revoluția
luciferică, ateo-bolșevică, printr-o Revoluție
spirituală, Hristică, o Revoluție a Crucii.
Rezistența prin Religie, conceptul îmi aparține, s-a creat în sânul
Revoluției Hristice a Crucii, ca o
reacție împotriva comunismului apocaliptic, care a declanșat revoluția ateo-bolșevică.
Rezistența prin Religie s-a desfășurat pe două fronturi de luptă: tainic în lumea „liberă” și aprig în
temnițele comuniste care au sugrumat Patria
noastră valahă, creștin ortodoxă.
Mântuitorul nostru HRISTOS, a format în cadrul carceral al
sistemului concentraționar, din Dacoromânia
– Grădina Maicii Sale și a Sa, Apostolii CRUCII, într-o diversitate a jertfei lor: Poeții Crucii, Filosofii Crucii,
Teologii Crucii, Preoții Crucii, Ierarhii Crucii, Doctori fără de arginți ai Crucii, Învățătorii Crucii, Călugării
Crucii, Monahii ale Crucii, Oștenii Crucii, Țăranii (cuvioșii) Crucii, Eroii
Crucii, Martirii Crucii, Mucenicii Crucii, Mărturisitorii Crucii, Sfinții
Crucii...
Călăul Koller, satrapul
penitenciarului Aiud, a inițiat camera morții, numită profanator „Celula
Albă”. „O celulă fără ferestre,
de unde ieșeai numai pe targă și te duceau la morgă. „Celula Albă” era deasupra noastră și mi-a
fost dat să trăiesc drame cumplite ale
semenilor mei. În 17 Ianuarie 1949, m-am botezat în
lacrimi... În noaptea aceea, un deținut politic religios, a fost dus în „Celula
Albă”. Doamne, atât a alergat să nu înghețe, atât a gemut și-a strigat copiii
pe nume, disperat, cerea iertare comandantului... A fugit cât a putut, iar când
l-au lăsat picioarele, a căzut și a înghețat...” (Dumitru Cristea, Zbucium și poezie, Ed. Societății Culturale
Pro Maramureș „Dragoș Vodă”, Cluj –
Napoca, 2001, p. 22-23)
Mulți tineri creștini ortodocși,
studenți, frumoși ca niște fii de „Zei” getici,
care transmiteau ori receptau prin morse, poeziile
lui Gyr sau Crainic sau doar bănuiți de temniceri, erau jertfiți morții. „Din când în când, pe care îi suspectau, îi
băgau la izolare, în „Celula Albă”... Pe unul l-a prins, plătind
cu viața curajul de atunci... Am cunoscut destui
care au murit.” (ibid., p. 25-26)
Torționarii închisorii Aiud,
ființe abjecte și bestii din cale afară, făcuseră din Gyr, fizic, o zdreanță de om, care abia se mai putea târa pe
picioare, dar spiritul lui era comparat
cu al unui mare Vulcan, a cărui
magnitudine cutremura și zgâlțâia din țâțâni toată pleava râncedă, atee.
Săptămânal, administrația infirmă
mental, chircită psihic și hidoasă fizic, zvonea că Radu Gyr a murit,
declanșând indirect o stare de revoltă, a cărei vâlvătaie se putea aprinde
într-o grevă generală fără precedent. „Nu
concepeam că Radu Gyr poate muri. Pentru mine era un Munte, Unic, cu Frumuseți Unice. Atunci am tresărit și mi-am
propus să adun și să colecționez poeziile sale, ca să rămână, să nu se ducă cu
ele.” (ibid., p. 24)
Dacă poeziile lui Radu Gyr
provocau temere, groază, consternare în rândul administrației închisorii, cu atât
mai mult genialul poet era permanent izolat. „Radu Gyr stătea la zarcă, la Aiud, la izolare. Zarca era un fel de
închisoare în închisoare. Acolo erau duși toți oamenii „grei”. Cei care erau
caractere ferme.” (ibid., p. 25)
Radu Gyr fusese hărăzit de Mântuitorul
Hristos - Stirpea Dumnezeiască din neamul nostru Get, să fie un Profet
liric al Neamului Său. Ceea ce nu știau călăii, era vegherea divină continuă.
Așa a „coborât” la el în celulă, așa
l-a îmbărbătat, așa l-a inspirat, așa l-a salvat de la moartea care-i da
permanent târcoale în temniță. Într-o zi gardianul care-l supraveghea a strigat
că a murit. A raportat și apoi l-a pus pe targă. Drumul spre morgă trecea prin
fața spitalului închisorii, cu personal
din rândul deținuților politici, dar somități în medicină. Așa s-a întâmplat
că, tocmai atunci se afla, așa a rânduit Mântuitorul ori Fecioara Maria,
profesorul doctor Constantinescu de
la Iași, care aflând că e Radu Gyr, s-a apropiat și constatând că e în comă, a
cerut să fie dus în spital. După câteva injecții, Geniul liric al Crucii și-a revenit la viață.
„Plantoanele noastre umblau din celulă în celulă și anunțau că Radu Gyr a înviat! Fapt greu de
conceput! Cum să învie Radu Gyr, că un mort nu poate învia... Mai ales în
închisoare. Și Dumnezeu l-a salvat.”
(ibid., p. 25)
De fapt, a fost o minune
dumnezeiască, așa cum des, rânduiește Mântuitorul aleșilor Săi.
După prima detenție, Dumitru
Cristea a plecat acasă, în sătucul său sărac, așteptat de Mama, cu sufletul ei mare de
înger, alături de o lampă pâlpâind cu petrolul împrumutat, dar cu „comoara spirituală” a peste 300 de poezii scrise în memorie. Pe maculatoare primite a așternut nectarul
poeziilor religioase, în trei caiete, apoi le-a tăinuit din loc în loc, iar
când s-a îmbolnăvit de plămâni, a plecat cu ele în sân la Spitalul TBC
Constanța. Din spital, din sânul cald al lui Dumitru Cristea a început
pelerinajul Caietelor „Gyr”, ajungând întâi la jurnalistul
Costică Neicu, apoi la avocatul Valeriu Cristescu, din Ploiești, de acolo la
avocatul Victor Clonaru în București, mai departe la avocatul Sava Marinescu
din Capitală și de la el în gheara securității, unde au stat cu domiciliu
obligatoriu până după Revoluția - lovitură
de stat din Decembrie 1989.
Comoara lirică Gyr a ajuns la studenții din facultăți, în mediile
universitare, în cutiile poștale, în curtea Ambasadei Americane, la „Europa Liberă”, care a început să le
difuzeze la radio. Evident, securitatea fiind la pândă, a început arestările în
cap cu Dumitru Cristea, „colecționarul” poeziilor,
autorul Caietelor, care a primit 25
de ani, executând 7 și Radu Gyr, sentință capitală.
În 1964, inventatorul brăilean Ștefan Aramă și Dumitru Cristea,
singurul cadru tehnic din echipă, au cerut o prelungire a detenției, fiindcă, lucrau
la un motor pe motorină, după ce inventase deja, motorul fără vibrochen, care s-a realizat. „Și după ce a început să funcționeze, veneau la Aiud fel de fel de
comisii de militari, de la geniu, marină, tancuri, artilerie, să-l vadă și să-i
găsească aplicații în armele respective... Brevetul a fost depus la Oficiul
Național de Invenții, iar inventatorul a fost chemat și întrebat ce vrea să
facă cu motorul. A răspuns că-l donează MAI-ului. L-a donat, și donat a fost...”
(Dumitru Cristea, op. cit., p. 33-34)
După însângeratul Decembrie – 1989, a făcut demersuri scrise pentru a
recupera Caietele Gyr. 16 Ianuarie 1991, i-a adus marea
bucurie, sinonimă cu o mare eliberare. „Mergeam
pe străzile Bucureștiului și plângeam de fericire. Sărutam caietele, pe care nu
mai speram să le recapăt. Știam că Radu Gyr avea o fiică. Prin A.F.D.P., am întâlnit-o pe doamna Simona Popa, care a
fost de acord cu tipărirea Poeziilor. Am apelat la prieteni, cunoscuți,
rugându-i să sprijine tipărirea. Constantin Ticu Dumitrescu n-a fost de acord.
(era și normal, el care fusese turnător și deținut
oblăduit, iar prin fraudă, sprijinit,
și-a însușit șefia A.F.D.P., intrând în parlament) Salvarea a venit de la Zaharia Marineasa, care mi-a fost „coleg” de celulă la Aiud.” (p. 36)
În cea de-a doua arestare, aflat
în izolare la Constanța, Duhul Sfânt i-a coborât harul poeziei, ca un Dar
ceresc pentru slujirea sacră a Poeziei Crucii. Rodul a fost bogat cca. 300 de
poezii.
Partea tristă a fost că acest
Creștin minunat, Dumitru Cristea, acest
Poet al Crucii nu și-a văzut Comoara tipărită. Distinsul Român, prof.
univ. ing. Pompiliu Manea, cumnatul
său, i-a închinat această Carte memoriei
pătimitorului, dăruind-o Culturii Duhului, fiului Corneliu, familiei sale și nouă celor iubitori de spirit, de
poezie, de Dumnezeu, de Patrie și de Neam.
SUNT
STEJAR BĂTUT DE SOARTĂ
„Sunt stejar bătut de soartă/ Și-anevoie mă îndoi./ Îndârjire
trunchiu-mi poartă/ Și-n calvare cânt din foi.// Mă ridic semeț prin sloate/ Și
nu gem sub cnut nicicum./ Gușteri nu-mi puiesc în cioate/ Și-n vâltori nu mă
consum.// Sunt stejar plantat în vreme,/ Port în ghindă largi păduri./ Sorb
torente de blesteme/ Și mă joc cu aștrii puri.// Strâng aleanuri, dârz, din
ceață,/ Cochetând cu lumi de vis./ Sug din cremene dulceață/ Și-arunc punți
peste abis.// Sunt stejar înfipt în stâncă,/ Nu mă sperii de furtuni./ Distil
cer cu râvn-adâncă/ Și-mi ornez din smalț cununi.// Torc răbdare ne-ntreruptă/
Și slujesc al tainei tron./ Când, cu timpul, cad în luptă/ Devin soclu de
amvon.”(Dumitru Cristea, Zbucium și Poezie, cic. Jar de spini, „Dragoș Vodă, Cluj-Napoca,2001)
În Poezia Crucii, dincolo de simțirile,
trăirile, tresăririle, suferințele, fiorurile, luminările, împlinirile,
pogorârile, copleșirile tuturor stărilor sufletești, pământești ori cerești, se
exprimă viața spirituală a poporului
valah, dreptmăritor creștin în toate ipostazele CRUCII sale hristice.
Venerare și glorie înaintașilor
încrustați în Aura Crucii!
GHEORGHE
CONSTANTIN NISTOROIU
14 Martie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu