IMNELE SALCIEI ÎN SLOVA MARILOR
POEȚI
„O Salcie! Iubesc melancolia, care
Te-nvăluie,
și-ascult pioasa ta chemare
Și-n serile de
vară albe, cînd luna-i undeva
Contemplu
strălucirea și maiestatea ta!”
(IULIA
HAȘDEU – Îngerul liric)
Salcia divină este simbolul Fecioarei
Maria în plinirea Jertfirii Ei de Mamă dumnezeiască!
Salcia
este simbolul prin excelență al smereniei naturii în fața preamăririi
dumnezeești!
Salcia
este singura ființă a Naturii vii, care are un chip isihast, împărtășit unei
grăiri misterioase a tăcerii lăuntrice, care adună toate risipirile de la toate
zările, fiind atât de smerită și de pură în pătimirile, în simțirile ei tainice, pământene,
transparente și transcendente.
Salcia – Monahia verde a Naturii, s-a înfrățit
primordial cu ancestrala apă din care-și trage seva binecuvântată, dăruindu-i
ca un simțământ de dar, lacrimile ei suave, cucernice, cuvioase.
SALCIA este Buna Vestire a Naturii pământești care
anunță bucuria sosirii PRIMĂVERII!
Iulia
Hașdeu (1869-1888) – Îngerul liric
a fost o mlădiță princiară, o personalitate precoce, care și-a depășit veacul
prin inteligență, înțelepciune, geniu, creație, frumusețe, sensibilitate, farmec
și poezie.
Emil Boutroux, a surprins-o ca pe, „o tînără extraordinară, cu o imaginație
atît de vie și atît de fecundă, cu un suflet atît de frumos și atît de sincer
îndrăgostit de ideal.” (Emil Boutroux, Julie
Hasdeu-Oeuvres posthumes, 1890, t.II, p. XIII)
„Talentul
ei, remarca Sully Prudhomme, este
asemeni unei flori rare, a cărei îmbobocire a fost întreruptă brusc, însă în
care botanistul recunoaște toate însușirile uneia dintre cele mai rare
varietăți.” (Sully Prudhomme în scrisoarea către Louis Leger, din 22 Mai
1889, Julie Hasdeu-Oeuvres posthumes,
t.II, p. VII)
Cel mai remarcabil admirator rămâne însă
marele savant și tată adorator, Bogdan Petriceicu -Hajdeu care, pentru Iulia
strivită sub povara cunoașterii, n-a vrut să înțeleagă taina omului, adâncul
soartei, vina destinului care i-a
curmat floarea vieții în mireasma ei angelică, abia îmbobocită.
SALCIA
„Se-ndoaie
despletită și-n grații pare-o doamnă,/ Catifelate ramuri le bat vântul de
toamnă/ Sub ea-i mormântul sumbru ce-ascunde un uitat./ Mi-e drag trunchiu
bătrân ce-n vânt s-a desfătat/ Și ramurile lungi ce le-a-ncălzit lumina./
Zefirul când atinge frunzișul și tulpina,/ Coardele de mătase cu auriu de
soare,/ I-aseamănă frunzarul;-un cînt în depărtare/ Rostit din corn, ai crede
că-i tînguiosul freamăt/ Sau că suspină omul în cel din urmă geamăt.// Și când
de vijelie avid e vînturată/ În plîns ea își regretă o viață-ndepărtată,/ Sau
parcă plânge mortul ce-l are-n ascunziș/ Sub zumzetul nostalgic ce-l scoate-al
ei frunziș./ Mai mult de-un secol încă la vîrsta ei aș pune./ Ea morților
rostește povești din vremi străbune,/ Le cîntă în surdină că ei pot
s-o-nțeleagă,/ De amintiri duioase cenușa ea le leagă./ De ce nu pot și eu să
prind din a ta cale/ Nedeslușitul tîlc al cîntecelor tale?// O, arbore al
morții, ce doar pe morții îi bucuri,/ Cînd ramuri plîngătoare deasupra gropii
scuturi!/ Sub lespedea de piatră, cînd vocea ta curată/ Ei deslușesc, le pare
un cînt de altădată/ Și retrăind cu-această magnifică beție,/ Ei simt că și
prin moarte trecutul reînvie/ Și-ți datoresc tăcuți, din încăperea mată,/
Străfulgerări de vis și dragoste curată!// O salcie! Iubesc melancolia, care/
Te-nvăluie, și-ascult pioasa ta chemare/ Și-n serile de vară albe, cînd luna-i
undeva/ Contemplu strălucirea și maiestatea ta.// O, vînt ce sufli aspru prin
ramuri mătăsoase,/ Cînd pe morminte plînge tristețile-i pioase,/ Repetă-mi, o
vecie, cîntarea ta de poți - / Dar să-ți
aduci aminte, tu vîntule de morți!” (Iulia Hașdeu, Scrieri alese, Ed.
Minerva, București-1988)
Salcia este un arbore al Vieții naturale, melancolice,
cu ramurile toarse în fuioare de borangic. Ea pare o liră a vieții poetice, o
expresie ideală, în care se deslușește sensibilitatea feminină.
Nichifor
Crainic (1889-1972), magnific poet al Crucii, filosof erudit, rafinat
eseist, gazetar de marcă, ilustru teolog, Părintele Gândirii – Revista Elitelor Ortodoxiei românești, erou, pătimitor
al Gulagului bolșevic din România ajunsă prin trădarea regelui Mihai, Proletară
și Penitenciară.
Nichifor Crainic s-a întrupat Tradiției, spiritului
creștin ortodox cu toate fibrele trăirii și mărturisirii sale în care s-a
reflectat frumusețea divină și pecetea spiritualității dacoromâne. Poezia sa
exprimă inefabil viața religioasă, concretă, ce pulsează în datinile pure ale
Neamului.
SĂLCII ELEGIACE
„Pe cine
plîngeți voi în verzi cascade/ Lîngă singurătăți de heleștee/ Ca nevăzute
chipuri de femee/ Sub vălurile pletelor de mlade?// Iar lăcrămile plînse din
căile lactee/ Par limpezimi, de dale marmoree/ Pe-afunde oseminte de naiade.//
O, sălcii plîngătoare, nimeni nu-i/ Să ia tristețea voastră-n mila lui/ Pe
țărmul lăcrămatului noian.// Doar vîntul, înclinat să mai desmierde,/ Vă
netezește despletirea verde/ Cu pieptenele său eolian.” (N.
Crainic, Șoim peste Prăpastie,
Versuri inedite create în Temnițele Aiudului, Ed. Roza Vînturilor,
București-1990)
Între Elitele
spiritualității românești ortodoxe și universale ale veacului al XX-lea care au
fost întemnițate, s-au aflat și ramurile princiare ale dinastiilor Cantacuzino,
Ghica și Sturdza.
Unul dintre ei, Alexandru Ghica, un Cavaler al
demnității valahe, un erudit de talia camaradului-prieten Petre Țuțea, un
trăitor mistic și mărturisitor isihast, „oaspete
îndelungat” de cca. 23 de ani al penitenciarului Aiud, împreună cu
Filosoful înțelepciunii, Petre Țuțea, au fost singurii dintre miile de aiudeni, care l-au zdrobit pe călăul
colonel de securitate Crăciun, gâdele temniței, prin aura lor mistică și
singurii pe care torționarul Crăciun i-a respectat,
grație neputinței și micimii sale.
Vrând să-i
demonstreze supremația materiei
asupra spiritului, a ”mărețele realizări
comuniste”, l-a invitat pe prinț, îmbrăcat civil, la o călătorie cu mașina securității prin țara socialistă,
arătându-i fabrici, școli, uzine, poduri, blocuri, apoi, satisfăcut l-a
întrebat, brusc:
„Prințe,
ce te-a surprins cel mai mult din cele văzute în țară?
Sălciile
plângătoare!...”, a răspuns mâhnit peste măsură marele
Prinț valah.
Consternat,
gâdele Crăciun a sărit în sus, stupefiat de răspunsul prințului. Organul
proletar, n-a înțeles tîlcul expresiei princiare…
Prințului Ghica nu i-a trebuit mult timp să
vadă drama, tragedia, suferința, adunate, prelinse în lacrimile, jalea, oftatul,
suspinul, bocetul mamelor, soțiilor, fiicelor celor aflați în temnițe, ori
trecuți de curând în lumea luminii mucenicești.
Lucian Blaga (1895-1961), poet mistic,
filosof pancosmic, remarcabil dramaturg, eseist de valoare, academician, întemnițat
religios, dar și profesorul și îndrumătorul celei mai mari eseiste
creștin-ortodoxe Aspazia Oțel Petrescu, o mare pătimitoare a Crucii, mărturisit
de Eugen Lovinescu, ca, „unul dintre cei
mai originali creatori de imagini ai literaturii noastre”, iar Ovidiu Cotruș
afirma că, „Poezia lui Blaga este
un dialog uneori circular, în cele din urmă ascendant, cu existența, o luptă
patetică și neîntreruptă cu tainele lumii.” (Repere Istorico-Literare, în Lucian Blaga, Poezii, Ed. Minerva, București-1981)
SĂLCII PLÎNGĂTOARE
„Umblu-n neștire pe potecă./ Prin vale caut
muguri, semne./ Moștenitor eu sunt al iernii./ Mai curge-ngheț pe apa Cernii.//
Sfarm vreascuri umede, nedemne./ Pe munți zăpada se mai vede./ O
singură-nverzire-n cale/ mă ține locului, mă pierde./ Și soarele ajută-oleacă/
prin vaduri negura să treacă.// Legenda spune că pe-aice/ Euridice fata tracă,/
din iaduri și-a mutat în sălcii - / a jale – părul lung și verde./ Și prind în
palme ce mă pierde,/ mătasea grea și jalea verde.”
(Lucian Blaga, Poezii, Ed. Minerva,
București-1981)
Salcia
se bucură de surâsul Soarelui, dar cel mai mult de susurul Apei, în oglinda
căreia se întrevede chipul nevăzut al destinului, ce covârșeșe ca o dulce
dezlegare de lacrimă curată.
Ion
Vatamanu (1937-1993), născut în Costicenii Bucovinei, poet ilustru, cu un
bogat patrimoniu liric, eseist, om politic, responsabil cu domeniul culturii.
Anul 1944, anul Golgotei românești, i-a sfâșiat sufletul, ca de altfel întregii
Românii.
SALCIE LA CĂPĂTÂI
„M-am oprit în
preajma unei salcii/ și-am stat așa un timp./ Salcia gândea./ În felul frunzei
lungi cu stare verticală/ Și miile de mlăzi ce-n aer pendulau/ Vedeam,
developându-se gândirea,/ Anume gândul ireal, acel care visează./ Altfel cum se
explică că-n unduirea apei/ Salcia reflectă chip curat de dragoste?// Dar
dragostea e gânditoare.../ Și seamănă privirii verzi,/ Cu care salcia mereu se
uită-n ape,/ Cătând un regretat la fel de ireal.../ Altfel cum se explică
faptul frunzei/ De-a semăna c-o lacrimă, c-un dor/ Acestea, însă, sunt gândire
pură...// Stând în preajma salciei,/ Mi-am zis într-un târziu:/ - Fiecare om ar
trebui să aibă-n casa lui/ O salcie la căpătâi...” (Ion Vatamanu, Altă
iubire nu este – Poeme, vol. I, Ed. Biodova, 2001)
Salcia, pare un minunat smarald curgător ce se reflectă în
flăcările verzi ale amiezii, împrăștiind cu dărnicie de monarh, răcoarea de
stemă sufletească, când omul se ascultă pe sine, aplecat peste marginea
simțirii lăuntrice, ca să audă din adânc răsunetul slovei iubirii.
Radu Ștefan
Demetrescu Gyr (1905-1975), unul
dintre reprezentanții Elitei spirituale, cel mai mare Poet mistic al Crucii,
condamnat la moarte pentru poezia manifest „Ridică-te,
Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, dar salvat de Poetul divin, Profetul absolut
și Adevărul Vieții – Iisus Hristos.
Poezia lui Radu Gyr a fost un alt fel de cuminecare
pentru întemnițații religioși din toate închisorile țării, alinând în cel mai
înalt grad, suferințele lor, dar și Dar, pentru Elita cultural-spirituală a
Patriei. „Poeziile lui Radu Gyr,
mărturirea marele mistic al Moldovei, părintele Iustin Pârvu, au fost salvarea noastră în închisoare, nu
era deținut care să nu le știe, să nu le repete zilnic... Poeziile se spuneau
ca și rugăciunile, poeziile ne încălzeau... Atât Nichifor Crainic, cât și Radu
Gyr, Andrei Ciurunga, Voiculescu, pentru noi au fost salvatorii, poate a miilor
și miilor de tineri care eram încarcerați în celulele Aiudului, ale
Piteștiului, ale Gherlei, ale Canalului. Poeziile au fost ca niște rugăciuni
trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea foarte multe și
grele.” (cf. Adrian Alui Gheorghe, Poezia în închisorile comuniste. Mărturii,
în Caietele de la Putna – Jertfă și
creație 18-20 septembrie 2014, Mănăstirea Putna)
SALCIA
„Dragostea ți-o despletești, curată,/ peste liniștile
mele reci și grave,/ ca o salcie de vis cutremurată/ peste-un iaz cu apele
bolnave.// Mladele palpită ca o undă/ sărutând sfioase, somnul verde./ Bolta
vrea c-un cearcăn să răspundă,/ ci sub lintiță inelul ei se pierde.// Salcia se
pleacă, dar senină/ apa-ncremenește fără viață./ În lichida-i, putredă lumină/
tresărirea frunzelor îngheață.// Numai papura adie lin un scâncet,/ când din
fundul somnului acvatic/ duhul nuferilor morți se urcă lânced/ ca un fum
subțire și molatic...”
(Radu Gyr, Ultimele Poeme, Ed.
Vremea, București-1994)
Salcia se
resfiră într-o corolă de nimb, ca un
șirag verde de metanie al smereniei monahale!
Petru C. Baciu (1922-2017), Fiu ales al Bacăului, luptător remarcat în eliberarea
Ardealului de Nord, apoi un înflăcărat și zelos erou al Rezistenței Anticomuniste,
întemnițat religios în cca. 18 închisori, cu peste 15 ani de temniță grea
primită , scriitor-mărturisitor și poet al Crucii. Camaradul de suferință și
trăire, părintele Nicolae Grebenea, întemnițat religios cu 23 de ani executați,
l-a îndrăgit, bucurându-ne: „Poetul Petru
C. Baciu a fost un luptător împotriva comunismului. De aceea poezia lui e o
poezie de luptă, o poezie eroică, stenică, dârză. E ca o icoană în care se
reflectă bine viața de luptă în munți și de suferinți în multele temnițe prin
care a trecut autorul.” (Poeții după
Gratii, Mănăstirea Petru Vodă, 2010)
SALCIA
„Zorii rumeni ca
o pară,/ Au dat buzna pe izlaz,/ Soarele de după moară/ O îmbracă în topaz.//
Cald zefir de mai adie/ Peste creștetu-i pleșuv/ Ea se scoală din vecie/ Ca
trezită de-un heruv.// Panglice de aur moale/ Ori fuioare de argint/ Frunza
leagănă agale/ Ca un nesfârșit alint.// Vântul ca pentru metanii/ Stă, apoi
pornește-n dungi/ Frunza-ncepe iar litanii,/ Cu cădelnițe prelungi.” (Petru C. Baciu, Inimi
Zăvorâte, Ed. Fundației Buna Vestire,
București-1999)
Binevestind Primăverii naturii și omului, smerita
Salcie, ne primenește sufletul pentru primirea Marii și Bunei Vestiri a sosirii
Primăverii cerești, prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu, cu voia și iubirea
Duhului Sfânt în voia și dorul Fecioarei Maria – Crăiasa Cerului și a
Pământului.
Mi-am mângâiat duios SALCIA plantată lângă
oglinda de apă din părculețul de lângă casă dar nu am putut să-i rup din
pletele abia înverzite, așa cum este obiceiul astăzi !
Mi-a fost teamă de plânsetul ei după
Rămurica ce urma să plece haihui !
Buna Vestire pentru Români ar fi ca în
România Tainică doar Sălciile să mai fie
plângătoare !
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
25 Martie 2023, Buna Vestire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu