RODICA MITU - Scris în stele (segment din cartea intitulata: DATOR CU O MOARTE )

 

Scris în stele

“Ești un punct în jurul unui cerc. Cu doar o ironie venită de sus, cercul e pus în mișcare. E rotit într-un ritm fără sfârsit. Amețitor. Te doare. Dacă ai fi avut mațe, ar fi fost încurcate. Dacă ai fi avut lacrimi, salvamarul n-ar fi ajuns la timp. Dacă ai fi avut libertatea aia, ai fi fost stăpânul orgasmelor. Ești un întunecat de punct. Și vrei să sari în cerc, vrei să faci parte din el, să fi dorit de el, supt de el. La naiba, vrei în afurisitul de cerc odată! Nu încetezi să te torturezi cu cea mai împuțită întrebare: de ce ești punct, de ce tu, tu un punct. Un punct într-un cerc. Ironia venită de sus nu livrează și răspuns. N-ai gură că ai fi tras o înjurătură. Așa că privești. Privești ritmul amețitor din scaunul punctului și visezi să fii o linie. Să fii o linie e cel mai tare, îți spui. El e o linie. Liniile lucrează în ritmul amețitor al cercului. Ce stupid, înainte credeai că sunt foste puncte. Acum știi adevărul. Ironia venită de sus de[1]cide cine-i punct și cine-i linie. De aia ai azvârlit visele, dar n-ai putut renunța la spionatul liniilor. Le vezi cum râd, cum se înfurie, cum flirtează, cum dansează, cum plâng când au fost rănite, cum vomită de la prea multe vinete, cum strălucesc când au găsit altă linie. Și ce mai strălucesc. Strălucire. Adori strălucirea, ai vrea să zâmbești, până-ți amintești că ești punct. Un punct. Dar tu o să fii altfel, un punct care decide când și cum și la…”

 - Cosmopolitanul d-voastră.

 - Ce, a, pune-l aici. Mersi, spun sec trezindu-mă din reverie.

Da, mersi că mi-ai stricat o superbă introspecție mintală, și cum nu o să mai am parte de altele, voiam să o savurez p-asta. Dobitocule. De ce mi-oi fi luat cosmopolitan? A, da. Pentru că e ultimul. Îmi place ideea asta cu ultimul și ultima. Ce ironie, dintre toate, tocmai asta trebuia să-mi trezească un început de excitație. Îi cer chelnerului nota, nici nu mă mai chinui să-i zâmbesc, de fapt, nici nu mai știu cum se face… o ridicare din obraji?? De când a plecat el, totul e altfel, e un duel. Ridic privirea spre cer, vreau să analizez norii pentru ultima oară. Un nor zici că-i semilună, iar altul-i porc. Da, e altfel. Când era el, norii se-ntreceau în fiecare zi în alt dans, mai frumos, mai perfect. Când era el trăiam douăzeci și două de senzații pe minut, acum am doar o față acră care-și bagă și scoate și vomită. Când era el făceam baie, acum fac duș. Când era el, visam că o să las slujba asta de reporter și o să fiu scriitoare, în sfârșit scriitoare, acum sunt la același job, în același urăsc. Când era el eram tot, acum sunt eu. Eu și decizia mea. Astăzi mor. * Sinucidere. Nu e chiar așa mare chestie. Dacă tot murim la un moment dat, de ce să nu aleg acel moment, mai ales acum când el nu mai este. Îți dai seama, am studiat serios problema și-am decis că nu mai are rost. Și respiratul mă obosește, da, am trăit destul. Oare ce o să scrie pe epitaful meu? “Ana Olescu (22 feb. 1987 – 23 iul. 2014) Un om care și-a luat soarta în mâini, un om care i-a declarat război destinului”, (ai auzit destinule, război! ha!). Cine ar citi asta ar zice că sunt o inspirație, ar fi trist că nu m-a cunoscut, când de fapt sunt o simplă aberație. Deși, nu, nu vreau să fie scris așa. O să copiez epitaful lui Paler, sunt sigură că nu s-ar supăra: “Am iubit destul, acum mă odihnesc.” Simt că-mi iau ochii foc, plec de la cafenea și aleg să merg pe jos, vreau să miros orașul pentru ultima oară, să fac o ultimă fotografie mintală. Oare acolo iau amintirile cu mine? Oare o să maiștiu de el? La naiba, poate mă reîncarnez în fluture și am și amintirile cu mine și mă-ntorc în lumea asta și-l văd pe el cu aia, și nici interviuri tâmpite nu o să mai am cum să iau, doar o să fiu moartă și o să-mi duc viața de fluture pe epitaful lui Paler, aa, pe epitaful meu, al meu, fir-ar să fie. Îmi dau două palme mintal, termină, Ana! Mori ca să nu mai știi nimic. Mori pentru că trăiai cu el, în el, pentru el, pentru soare și ploaie, pentru a doua zi, pentru un vis, pentru o viață bleu-deschis fără compromis, pentru tot și toate. Acum ai nimic, niciunde. Realizez că îmi vor lipsi aceste străzi, dar mi-am promis că voi spune nu melancoliei. Îmi aduc aminte de vorbele mamei înainte de a duce acolo: “dacă e să fie, va fi”. De când am hotărât să mor, nu a fost zi în care să nu mă gândesc că o voi regăsi, sigur acolo e un singur etaj, doar altfel cum să fie egalitate, fără linii, puncte, fără absurditate.. „Dacă e să fie, va fi”, ce naiba a vrut să zică? Nu i-am dat atenție până acum și când să-i mai dau atenție între atâta suferit și el, dar acum, acum că sunt ultimele clipe aș vrea să știu. Doar, doar nu o fi vrut să zică că totul e decis deja pentru noi, scris în stele și alte căcaturi de genul… Nu mamă, nu e scris în stele, noi decidem, noi hotărâm, o să-ți arăt. Norii mă urmăresc de când am trecut strada, oare știu ce am de gând? Era duminică și când am decis că o să mor. Între ștergerea prafului de pe cărțile mult uitate, plata unor facturi și călcatul unei cămăși, am luat decizia. Nu a fost greu de luat, era evident ce va urma. Singura mea dilemă era cum să o fac? Toată viața am fost o retrasă, știi locul acela întunecat și strâmt dintr-un bar, acolo mă găseai, nici la spital nu puteam să stau între două paturi, mă simțeam expusă, îl alegeam pe cel din margine și mă întorceam cu spatele la tot. Până să-l întâlnesc pe el… Cu el puteam să dansez toată noaptea, cu el stăteam numai în centrul cafenelelor... Doar cu el voiam să fiu văzută, admirată… Da, vreau să fiu văzută moartă în stil mare. Am ajuns. Încă treisprezece secunde și e roșu. Am stat și m-am gândit mult cum să mă îmbrac astăzi. Doar ziua asta se numără printre cele mai importante, cred că toți am vrea ca moartea să ne găsească în haine frumoase. Râd, superficială mai sunt câteodată. Wow, am râs. Și ce, azi îmi permit. Chiar m-am gândit să sun un designer și să-l întreb: cum trebuie să te îmbraci atunci când mori? Sigur mi-ar fi trântit telefonul în nas, și eu aș fi făcut la fel. De ce să mă gândesc că la capătul firului e chiar o persoană care ar putea avea probleme, iar întrebarea ei ar fi un strigăt de ajutor, nu că întrebarea mea ar fi fost vreun strigăt de ajutor, nu, dar zic pentru alții, tot ceea ce primești e zbang direct. Eu probabil l-aș fi trimis și într[1]un loc întunecat, cald și umed. Nouă secunde. Într-un final am decis să port o rochie albastră, cu buzunar lateral și fundă legată la spate, pantofi negri și o eșarfă neagră înfășurată aiurea pentru un efect dramatic. Conform claxonului primit când mai erau șaisprezece secunde, arăt bine, chiar sexy, aș zice. Mă simt bine. Asta e ce trebuie să fac. Șapte secunde. Da, am regrete. Regret că tata a fost un alcoolic nenorocit, că mama a murit fără să audă că o iubesc, dar știa, bineînțeles că știa, orice copil își iubește mama. Știa. Regret că nici măcar o scriitoare ratată nu pot să mă numesc, deși după asta o să se scrie despre mine, în pagina stângă a ziarului, jos, cu titlu boldat, negru „Tânără de 27 de ani se aruncă în fața mașinii”. Regret că n-am fost persoana lui pentru totdeauna – „nu te mai iubesc, Ana”. Nu mă mai iubește. „Cel mai bine e să ne oprim aici”. Să ne oprim… Patru secunde. Regret că o las pe Alex, după ce eu am încercuit absențele și ea a ținut de șase, am știut amândouă că vom fi cele mai bune prietene. Alex o să zâmbească mai puțin după chestia asta și ea crede în căcatul ăla cu stelele scrise, crede că în viața ei se vor întâmpla lucruri magice, vorbește într-una despre ce vom face când o să fim bătrâne: „îți zic, Ana, o să fie grozav, vom trage pârțuri, o să bem ceai și o să facem mișto de tinerii ăștia și așa numitele lor probleme, iar tu, tu vei scrie o carte.” Of, Alex, iartă-mă. O să înțelegi, știu că o să înțelegi, trebuie să înțelegi… te aștept acolo. Simt o chestie umedă pe față. La dracu. Două secunde. Tot ce am gândit și simțit o să dispară pentru totdeauna. Înaintez. Nu mai văd nimic în jur, nici steagul atârnat de la blocul alăturat, nici coaja de banană aruncată de un alt alcoolic când mai erau nouă secunde... aud doar roțile mașinii.

 - Anaaaa, Ana.. Simt o tragere puternică… acolo vin!

 - Ana, stai, Ana!! Ce naiba, ultima voce pe care o aud și trebuie să fie a ei, tocmai a ei, a intrusei, „Ana, m-am îndrăgostit de altcineva…”, mărturisirea lui doare chiar și acum… Cât mai durează să ajung, mă simt amețită.

 - Ana, deschide ochii. Doamne, Ana, ești bine? Sunt scuturată de niște mâini. Or fi ale lui Dumnezeu, râd. Dumnezeu mă scutură pentru că m-am sinucis… A zis Alex că Exiști. O să o văd pe mama, te rog, spune-mi?

 - Ana, pentru o clipă am crezut că te va călca idiotul ăla cu mașina lui. Șoferii din ziua de azi. Ești bine, mă auzi? Ce? Ce pizda mă-sii. Nu, nu, nu se poate.

 - Bine că eram prin preajmă. Văd coaja de banană. Nu…

 - Te-am salvat, Ana, te-am salvat. Aud ropote de aplauze. Nu!!!!!

 - Vai, dar nu, mulțumesc, am făcut ce ar fi făcut oricine. Nu poate fi ea… te rog, nu.

 - Te ajut să te ridici, ce s-a întâmplat, Ana, n-ai văzut mașina? Ea e. Ea a lui. Angi. Cel mai stupid nume de pe pământ. Simt cum îmi explodează sinapsele și tremură picioarele.

 - Aaa, aaa.. Doamne, nu.

 - Nu, of ce voce spartă am, nu, n-am văzut-o, întârziam la o întâlnire.. La o întâlnire unde trebuia să mi se declare decesul.

 - Noroc că am fost aici! Noroc?! Noroc zici?

 - Da, îi răspund și zâmbesc fals, singurul zâmbet pe care îl mai știu. Idioato. Îl ai pe el, iar acum nici să mor nu mă lași. Cineva sus acolo sigur râde de mine. Ei bine, nu o să fie ca Tine, ai auzit?! Nu există niciun scris în stele, niciun suflet căcat de pereche, iar eu îmi iau soarta în mâini.

 - Plec, zic repede, împingând lumea din jur.

 - Dar, Ana, ești bine, puteai să... aa... probabil ești în șoc.

 - Sunt foarte bine, zic hotărâtă, da, sunt hotărâtă. Plec, dar mă întorc în ultima secundă, îmi pun eșarfa neagră aiurea, îmi trec mâna prin păr, poți, Ana, poți!

 - Știi ceva, Angi dragă? trag adânc aer în piept.

 - Da, Ana, spune pe tonul ei firav, ce ciudat, pare tristă. „O iubesc, Ana…”, o daa! O meriți.

 - Suge-o. Să ai o zi frumoasă. Îi văd privirea șocată și plec triumfător. Și acum, unde naiba găsesc o farmacie? * Yammy, unul drintre puținele lucruri care o să-mi lipsească, tiramisu aka bomba calorică. Ridic o sprânceană, da Dumnezeule aka maestru păpușar, pardon, aka fost maestru păpușar, chill, n-am renunțat la planul meu, îmi mai fac o mică plăcere înainte să mor. Și cum să nu renunț, când nimic nu are sens, „de ce” a rămas fără răspuns, „pentru” a plecat de mult. Car doar sentimentul ăsta dureros și misiunea mea. Măcar să mor, atât să fac și eu. Îmi îndrept privirea spre punga din hârtie, nu știu cum de farmacista mi-a dat atâtea pastile fără rețetă, bine și bacșișul meu a ajutat-o, am mai luat și o sticlă de whiskey. Într-un fel ciudat cred că știam că o să se ajungă la asta: pastile și alcool. La naiba, cât mai are de gând bătrâna asta să mă privească?! Stă în partea luminată a cofetăriei și dacă n-aș știi mai bine, aș zice că-mi citește gândurile. Ideea asta mă deprimă, ce ciudat. Privesc ultima bucățică din bomba calorică de parcă ar fi fost un dușman ce trebuie înfrânt, dar decid să o las acolo, vreau să plec mai repede, plus că privirea bătrânei chiar începe să mă enerveze. Plătesc pentru bomba mea calorică când…

 - Domnișoară, nu uitați plicul. Ce?!

 - Am doar punga asta.

 - O doamnă mai în vârstă înainte să plece m-a rugat să vă dau plicul acesta. Baba! Chiar n-am timp de aberațiile astea. Ce naiba, e greu. “Privirea ta era diferită și m-am gândit că ai nevoie de o eșarfă mai frumoasă. Am 71 de ani și nu mai am ce face cu ei.”, față zâmbitoare la final, deschid plicul, Sfinte Sisoie!

 - Domnișoară, sunteți bine?

 - Cee, n-am nimic. Sunt bine. Sunt mai bogată cu 500 de euro, iar acum scuză-mă: trebuie să mor. Deschid ușa cofetăriei, iar soarele mă izbește în față. E stupid, de ce n-a apărut plicul ăsta când alcoolicul distrugea totul în jur? Faci totul pe dos, ai auzit! Ar fi trebuit să înțeleg ceva din asta, ce ăsta e semnul tău că vrei să fiu încă pe pământ, ghici? Prea târziu. Eu conduc acum. * Deschid ochii, două femei și un copil se uită ciudat la mine.

 - Trăiește, trăiește!! Aud aplauze. Aplauze? Nu.

 - Ce s-a întâmplat, întreb conștientă de durerea din brațul stâng.

 - Un bărbat a ieșit de pe străduța alăturată, v-a apucat de mână, v-a trântit, iar apoi a fugit, avea ceva în mână, cred că v-a luat geanta. Dau din cap a nu, au, mă doare brațul.

 - N-aveam geantă la mine, doar punga din hârtie.. Oh, nu! Punga din hârtie! Nu, nu, afurisit de nu!

 - Unde s-a dus, unde e, de ce nu l-ați oprit?? mă trezesc țipând în plină stradă.

 - Calmați-vă, sunteți în viață, asta e cel mai important.

 - Nu e, nu înțelegeți? Ce e așa de greu de înțeles? Vreau și eu un singur lucru și nici ăla nu-mi iese? Simt cum mă înec în lacrimi.

 - Vreți să vă ducem la spital, vă doare ceva?

 - Ce vreau eu nu puteți voi să-mi dați, urlu la ele. Plec. Simt că mi-a fost furată și ultima fărămiță de demnitate, plâng și înjur pe strada asta blestemată. Trebuia să fiu moartă de două ore și un pic. Mama zicea că nimic nu-i întâmplare, e doar codificare. „Tu, Ana, o să reușești.” Mă așez pe trotuar și nu știu de unde mai ies lacrimile astea, câte mai sunteți, a? Îmi apuc genunchii cu mâinile și mă legăn ca atunci când venea alcoolicul, trebuie să mă legăn, trebuie să mă protejez. * Stăteam pierduți printre pernele rămase fără fulgi și mă simțeam minunat, tocmai am făcut dragoste. Oare mereu o să fiu atât de fericită?

 - Cum se simte punctul meu frumos? De parcă n-ai știi!

 - Foarte bine, zic cu o voce mai pițigăiată decât mi-aș fi dorit.

 - Ce vrei să facem azi?

 - Să ne căsătorim. Na, c-am zis-o! Se încruntă la mine ca și cum aș fi spus cel mai nebunesc lucru. Dar, oare, oare să fie cel mai nebunesc lucru? Ne știm doar de șase luni, dar au fost cele mai bune șase luni din viața mea…

 - Iubita mea, avem tot timpul din lume să facem asta. E doar un act. Ridic din umeri.

 - Ce vrei, spune-mi. Ce vreau?

 - Vreau ca toată lumea să știe că ești al meu. Că ești linia mea. Își pune pantalonii pe el, iar peste câteva minute se întoarce cu un post-it albastru și un pix.

 - Hm. Hm? Pe bune, hm? Atât poate? Aproape că l-am cerut în căsătorie, și el hm!

 - Ești incoerent, zic pe un ton îmbufnat.

 - Incoerent, zici?! Se ridică să mă sărute pe frunte, iar apoi începe să scrie. * Niciodată nu m-am priceput la estimat distanțele, darsigur nu-mi ia mai mult de zece minute să ajung la farmacie. E cinci fără un sfert, o să fie altă farmacistă, pașii mei sunt grăbiți de data asta, simt cum pistruii îmi iau foc. Plătesc, iau pastilele, ies din farmacie, fac stânga, merg 500 de metri și intru în primul bloc. Urc până la etajul unu, deschid ușa apartamentului nouă, mă descalț de pantofi pentru că mă strâng prea tare, plus că sunt juliți de la toate întâlnirile astea cu asfaltul, deschid noptiera, da, acolo țin cana de la el, scot pastilele din punga de hârtie pe care am cumpărat-o tot de la farmacie, iau sticlele din dulap, înghit toate pastilele și golesc toate sticlele. Ăsta-i planul. Dacă nu aș fi ales să mor în stil mare, acum aș fi fost moartă, dacă Angi n-ar fi trecut pe strada cojii de banană, acum aș fi fost moartă. Angi, era ceva schimbat la ea, dacă nu aș fi oprit pentru o ultimă bombă calorică acum aș fi fost moartă, dacă nu aș fi citit biletul bătrânei doldora de bani, hoțul ar fi atacat persoana care ar fi ieșit după mine, iar acum aș fi fost moartă, în schimb, mă aflu în fața farmaciei. Orar: Luni-Vineri: 8:00 - 21:00 Sâmbătă: 8:00 - 18:00 Duminică: 8:00 - 16:00 * Pe bune, pe buuune? Râd, nu mă mai pot abține, e atât de absurd, de m-ar vedea Alex acum. Deci, recapitulare: mama a murit pentru că un tâmpit beat la volan a trecut pe verde, alcoolicul meu tată, probabil o să moară din cauza alcoolului sau o fi murit deja, cine naiba mai știe, el e cu aia și o să moară intoxicat de prea multă iubire, iar eu eșuez în a muri. Mă țin cu ambele brațe de genunchi, de data asta nu ca să ma apăr, ci pentru că nu pot să mă opresc din râs. Hey, vrei să te sinucizi fără a te sinucide de fapt, apelează la mine, Ana Olescu aka US (Ucide Sinuciderea). Nu îmi aduc aminte de când n-am mai râs așa, mă simt bine. Mă uit la degetele mele împreunate și am senzația că-mi scapă ceva. “Viața e formată din semne, Ana, fii atentă la ele.” Sar în picioare. Unde naiba găsesc un taxi, trebuie să ajung la el. * Cum de nu mi-am dat seama până acum, ah, îmi vine să mă iau în brațe și să fac rotiri pe întreaga stradă. Mamă, ai avut dreptate, te iubesc, mă auzi? Te iubesc. Nu mai merg încet, gata cu mirositul orașului, nici n-am pași grăbiți, ci fuuug. Fuuug. Nu mai avea inelul, nu mai avea inelul. Știu că poate însemna atâtea lucruri sau nimic, dar nu mai contează. Mă duc la el. O să-i zic că n-am încetat să mă gândesc la el, că îl iubesc, îl iubesc de mor. Îl iubesc cu toți pistruii mei. Hai taxi, unde ești, simt că-mi sare inima din piept, ce ciudat, norii sunt atât de negri, par rupți, chiar mânioși… Sună telefonul, e Alex.

 - Aleeex, zic prea entuziasmată.

 - Ana, ce-i cu vocea asta, credeam că bocești lângă un cosmopolitan și alte trei pahare goale, partea ta preferată din duminică. Uitasem cât de cristalin e glasul ei. Brusc apare un sentiment nou, apăsător, e vină.

 - Oh, Alex, îmi pare rău, îmi pare rău.

 - Pentru ce, Ana?

 - Am fost atât de țâfnoasă și de capricioasă…

 - Heey, știu că ești sărită de pe fix, râde.

 - Mă duc la el.

 - Nici chiar așa de sărită! Ana Olescu! E logodit cu aia, lasă-i.

 - Alex, mă duc la el și nimic nu mă poate împiedica!!

 - Nu a fost să fie. Ana, tu ai alt destin.

 - Alex, ajunge. Pentru prima dată am acea senzație că mă aflu unde trebuie. O să închid acum, tocul de la pantof e pe jumătate rupt și trebuie să ajung..

 - Ana, Ana, stai… Cu capul aplecat, îi fac semn taximetristul, în sfârșit!

 - Ce-a fost zgomotul ăla? Ana! Deci așa te simți când zbori, puțin ridicată și mult azvârlită, goală. Credeam că o să fie altfel. Soarele e palid, îmi simt obrazul pe coaja de banană, încerc să-mi mișc capul, dar nu pot. Unde e eșarfa? Nu mai plângeți și ridicați-mă, de ce nu mă ridicați?

 - Mamă? * Punctul reușește să ajungă la buzunarul lateral al rochiei, e acolo, post-it-ul albastru al liniei, e acolo. „Eu, Alexandru Andrei aka Linie și etern punct, mărturisesc pe acest post-it în fața universului că sunt al tău Ana Olescu. Voi fi mereu acolo să-ți spun că va fi bine, să prind șoarecii și să-njur pentru tine, să-ți cumpăr bomboane colorate și să te îmbrățișez în toate clipele abstracte. Noi doi, e scris în stele, iubito.”

 

RODICA MITU

Din cartea: DATOR CU O MOARTE