Patrioți
cu ghilimele și fără
Col.
(r) Marin Neacsu
12
Martie 2023
Niciodată,
un român atât de mic nu a făcut un rău atât de mare !
Istoria României - și sunt convins că nu
doar a României - este plină de acte „patriotice” și patrioți cu sau fără
ghilimele. Dacă am cerceta cu atenție întreaga istorie, am constata că cei
reali au pierit în condiții de cele mai multe ori tragice, uneori obscure, sau
necunoscute, mulți fără să le fie cunoscute sau recunoscute faptele de eroism sau meritele, mulți au fost
uitați sau le sunt ignorate meritele, pentru că alții trebuie să se suie pe
soclurile lor, cei mai mulți adevărați eroi sau patrioți, sunt necunoscuți sau
uitați. Ceilalți, de paradă,
contrafăcuți, puși în capul listei de alții pentru cu totul alte merite, apar în cărțile de istorie pentru că acestea
sunt scrise de profesori de istorie „educați”, „cultivați”, promovați,
susținuți politic, întroduși pe funcții de răspundere, de miniștri sau slujbași mărunți pentru că se
vând și vând istoria neamului pe „40 de arginți”. Și așa apar în istoria unor
ani, vânzători de copii, de țară, dezrădăcinați, alogeni, bâlbâiți, mutălăi, dar, cel mai rău, mutilați sufletește, moral, fără conțiință,
care distrug țara fără remușcări, fără rușine,
fără să clipească și fără teamă, de parcă ar fi concurs.
Vorbim despre Mica Unire. Cei mai mulți
din cei care cred că știu ceva despre Unirea Principatelor, zic că unirea a
făcut-o poporul, că dacă nu ieșeau românii în stradă, Cuza nu ar fi fost ales. Câți știu însă că
alegerea lui Cuza în Moldova s-a datorat în proporție de 90% Ecaterinei
(Cocuța) Vogoride, născută Conachi, căsătorită cu caimacanul Moldovei, omul
turcilor și al austriecilor care au fraudat
alegerile astfel încât să ”se aleagă”Vogoride, falsificând listele de vot. Cocuța a aflat, a găsit documentele
compromițătoare privind măsluirea alegerilor și le-a trimis spre publicare la
Bruxelles (ca să vezi premoniție) unde „Marile Puteri” au aflat și astfel s-au
anulat alegerile, nu fără scandal între marile puteri, pentru a se organiza
alegeri curate. Dacă nu era Cocuța, în Moldova ar fi fost rămas ales Vogiride, iar în Țara Românească
ar fi fost ales, probabil, Dimitrie
Ghica, așa cum se sugerase în Convenția de la Paris din 1856.În Moldova însă
partida anti-unionistă era mult mai puternică.
S-a mers până acolo încât, cu sprijinul
Rusiei s-a pus la care asasinarea lui Kogălniceanu și Cuza, dar complotul a
fost deconspirat de doi eroi necunoscuți
în ziua de azi, Alecu von Onciul și
Iacob Antosz. Aceștia, alături de Cocuța Vogoride sunt adevărații eroi ai
unirii în Moldova. Alegerea lui Cuza la București s-a făcut, mai mult datorită
lui Vasile boerescu, un boieraș cu apucături liberale, care în noaptea de 23 Ianuarie a propus
aleșilor din Divanul Ad-Hoc să îl propună tot pe Cuza și i-a pus să jure că așa
vor vota a doua zi. Și așa au votat. Uneori, soarta unei țări ține de o idee
sau sclipire de moment, un gest al unul om, un accident sau de perseverența sau
încăpățânarea unui idealist. De cele mai multe ori însă, aceasta este făcută,
scrisă și bătută în cuie de și în folosul celor puternici.
Făurirea României Mari este atribuită lui
Ferdinand, armatei Române și mai este trecută și în cartea de onoare a
liberalilor, a Brătienilor. Fără a contesta meritul acestora, din care cel mai
mic este al Regelui Ferdinand, un rege cinstit, dar fără personalitate, umbrit
și dominat de toți și de toate, meritul pentru realizarea Marii Uniri, deși
promisă sau solicitată de cei enumerați mai sus, aparține tot unei femei, care
a fost însă și regină, Regina Maria. În august 1916, când situația Antantei era
șubredă, României i s-a cerut să își clarifice poziția „acum ori niciodată”.
România era în coadă de pește tocmai datorită lui Ferdinand a cărui familie de
origine germană îi cerea să se unească cu Puterile Centrale când de fapt
interesele și orientarea României erau spre Paris. Maria a fost cea care a
înclinat balanța și l-a determinat pe Ferdinand să accepte această alegere.
După terminarea Primului Război Mondial,
România, care intrase în Război la insistențele, aș putea spune șantajul Franței, își cerea dreptul la promisiunile
făcute de învingători. Numai că odată văzuți cu sacii în căruță, învingătorii
aveau alte gânduri. Politicienii români au simțit că nu vor face față și au
propus reginei Maria să încerce, prin poziția ei, gradul de rudenie cu casele
regale europene (părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și
Gotha, duce de Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a
Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, fiind așadar
nepoată a reginei Victoria a Angliei), prin elocința ei, aș putea spune și
tupeu, căci avea o personalitate diamentral opusă de cea a lui Ferdinand,
să sensibilizeze capetele „încoronate” ale Europei să acorde României
Întregirea.
Ajunsă în Franța împreună cu cele trei
fete ale sale, Regina Maria își urmează programul „artistic” și deși normal ar
fi fost să primească ea vizita lui Clemeceau, primul ministru francez, ca un
gest de curtoazie, cere ea audiență la acesta. Gestul ei voia să arate că nu a
venit să se plimbe și să primească vizite siropoase, ci să rezolve probleme
care nu suferă amânare și nu pot fi ignorate. Asta trebuie să fi înțeles și
vulpoiul Clemenceau. Mirat de cererea Reginei Maria, dar și curios acesta a
primit-o și bănuiesc că a fost încântat de prezența și prezentarea ei. Maria nu
a stat la farafastâcuri și a cerut clar și răspicat ceea ce considera că
trebuia să primească România prin pacea ce urma să se semneze. Clemenceau i-a
răspuns că prin pacea încheiată separat (după retragerea Rusiei din Antantă,
deci rămasă singură și înjumătățită, în fața forțelor bulgare germane și
austro-ungare) România nu mai poate ridica
pretenții. Maria s-a ridicat să plece, știind că Clemenceau, diplomat
fiind, o va invita să negocieze în speranța că va primi cereri mai mici. Dar
Maria a rămas pe poziție, solicitând „Transilvania până la Tisa și tot
Banatul”, așa cum i se promisese la intrarea în Război. Clemenceau, care era
poreclit „Tigrul” datorită forței cu care își apăra interesele, i-a răspuns:
- Dar, Doamnă, cereți partea leului”.
La care Maria, cu o prezență de spirit cu
adevărat regală, i-a răspuns:
- De aceea, domnule prim-ministru, Leoaica
se adresează vărului ei Tigrul…
Așa a reușit România să obțină ceea ce îi
aparținea, dar risca să nu mai fie
recunoscut de către învingători.
Maria, Regina inimilor românilor, a reușit
să obțină printr-un curaj și o prezență de spirit de care „marii bărbați ai
României” acelor vremuri nu au și nu ar fi reușit, dar acuma se laudă urmașii
lor.
Și mai cunosc un gest de mare curaj și
patriotism de data asta al unui om pe care istoria, sau mai bine zis
”istoricii” de azi cu lașitate îl evită, sau îl ponegresc, cu atât mai curajos
și mai demn cu cât este făcut în fața unui om în fața căruia tremura întreaga
Europă, de la ăl cu barba sură pân la cel cu țâța’n gură.
În 1943, România se afla în Război, de
partea Axei, tot cu un rege german la cârmă.
Carol al II-lea după ce „marii om de stat” Brătienii și Maniu refuzaseră să formeze un
guvern iar țara era cu un picior în groapă, îi oferise conducerea țării lui Antonescu. În 1943, cu România aliată a
Germaniei, Antonescu purta negocieri pentru o pace separată cu „Puterile
Centrale” recte Anglia. Hitler află și îl cheamă pe Antonescu să dea
socoteală. Antonescu, întrebat ce poate
spune despre asta, răspunde clar și răspicat: „Cunosc, mein Führer activitatea
întreprinsă de ministerul meu de externe şi o aprob, deoarece găsesc că nu este
inutil ca, în timp ce luptele se desfăşoară pe frontul militar, să fie întinse
punţi de înţelegere către adversar în cazul în care situaţia generală ar cere-o
!”.
Prin acest răspuns Antonescu a riscat
pierderea capului, dar a preferat să îi cadă tăiat de sabie, decât să îl
aplece.
Și a mai avut astfel de „ieșiri”. Încă de
la prima întâlnire cu Hitler, la intrarea în Război, Antonescu îi spusese : „Merg alături de forţele Axei deoarece
interesele vitale ale neamului românesc mi-o cer şi atâta vreme cât interesele
vor coincide, rezervându-mi dreptul ca atunci când nu vor mai coincide, să-mi
urmez propriul interes…”.
Și încă un exemplu de patriotism și spirit
de sacrificiu. Când siguranţa îi raportează că în casele lui Brătianu şi Maniu
se află staţii de radio, că aceștia țin legătura cu „dușmanul”, Antonescu
pune rezoluţia: „să fie lăsaţi în pace. Politica unei ţări nu trebuie
pusă pe o singură mână, deoarece aceasta poate greşi. O altă mână va trebui să fie
gata de a prelua şi a aduce la bun sfârşit!”.
Antonescu s-a dovedit un bun cunoscător al
înțelepciunii populare, aplicând proverbul care spune „să nu îți pui toate
ouăle într-un coș”.
Ouăle lui Iohannis
Sper din toată inima ca cei care citesc să
nu creadă că fac referire la cele la care făcea și Năstase, adică la ferma de
la Cornu, în primul rând pentru că Iohannis nu are. Nu are fermă la Cornu,
bineînțeles. Ceea ce va urma se referă la ouăle din coșul prezidențial. Am dat
exemplele de mai sus pentru a arăta că totuși România a avut și lideri, formali
sau informali de valoare, care au știut să fie și diplomați și mână de fier atunci când a trebuit, chiar
dacă poziția României ca stat în lume, la vremea lor, a fost la fel ca și
acuma, adică o remorcă la caleașca „imperială”. Au fost și sunt țări mari cu
oameni pe măsura lor la conducere, țări
mici cu oameni mari, țări mari cu oameni mici
dar și țări mici cu pitici la putere sau în creierul celor de la putere.
Nu știu cum se consideră cei aflați astăzi
la conducerea României, dar în mod cert nu se ridică la valoarea exemplelor
înaintașilor pomeniți mai sus sau alțora.
Situația României în ziua de azi este
poate mai joasă decât era nu pe vremea
fanarioților ci pe vremea atacurilor succesive ale popoarelor migratoare, când
venea cine voia, lua ce voia și cât voia și pleca când voia, nu îi întreba nimeni nimic, nu avea cine să
îi oprească, nici să le ceară socoteală, România, nu ca stat, că nu exista ca
stat atunci, ca teritoriu, ca populație
locuitoare nu opunea nicio rezistență, nu exista o formă de organizare, nu
exista o națiune, nu exista o armată, existau niște oameni, care nici un popor
nu erau considerați, o aglomerare de ființe umane fără conștiință statală, fără apartenență, fără identitate. Trăia
fiecare pe unde apuca, cum apuca, prin păduri, dealuri, câmpii, cu familia, în
grupuri mici sau mai mari, care poate se
și băteau între ei (mă întreb cine i-o fi învățat, că pe vremea aia nu se
inființaseră partidele politice, sau mă înșel eu) iar când veneau neamurile
alea de peste Prut, „gohungeaslavbulgunpecumtătu”, își băgau capul între urechi
și coada între picioare și se ascundeau prin păduri, peșteri, fântâni, minele
de aur sau argint, sau bordeie, până trecea valul.
După câte văd eu acuma, dacă va veni
cineva peste România, ca pretin sau dușman, cam tot atâta putem face și asta
din cauza și nu datorită actualei conduceri și sentimentelor de patriotism care
îi anima și cu care se împăunează scumpii conducători. Cam la fel vom face și acuma, numai că acuma
dacă vrem să ne ascundem în păduri
trebuie să mergem în Austria că acolo au migrat ale noastre, dacă vrem să ne
ascundem în mine trebuie să ne adresăm canadienilor sau americanilor, dacă vrem
să ne ascundem în peșteri trebuie să cerem voie celor cărora le-au fost
retrocedate odată cu munții, poate lui Paul, poate Buzeștilor, dacă vrem să ne
ascundem în bordeie trebuie să le facem și nu mai are cine să le facă.
Oricum, cert este că dacă vine un eventual
popor migrator, cazac, Khazar, cazarmar, afgan, sau mai știu eu din ce stepe
sau munți, noi suntem fii ploii. Unii români, din neștiință, strigă să plece
ungurii înapoi de unde au venit. Sunteți nebuni ? Păi dacă pleacă de unde au
venit toți ungurii, nu trebuie să treacă iară prin România? Și dacă cumva se
împiedică și cad de pe tancuri la noi, sau pur si simplu rămân impotmoliți pe
„autostrăzi” și nu se mai pot „retrage”? Cum îi mai suim noi la loc și cum mai
pleacă că nu le mai putem asigura nici combustibilul și nici măcar fân să plece
călare nu mai avem că am dat tot grâul, cu paie cu tot. Iar la câtă armată și ce dotare are Ungaria
în comparație cu noi, ne bat cu levierele.
În aceste condiții, în conjunctura asta
extrem de periculoasă, toate ouăle românilor au fost puse în „coșul cu
numarul 5”, iar dacă se rupe cosul sau
îl fură cineva, sau pur și simplu nu se ține cont de el, ne trezim fără ouă. Eu să fiu sincer nici nu
cred că mai avem vre-un ou măcar în coșul ăla,
cred că am rămas toți românii
fără ouă, că prea stăm așa fără să vedem ce mai e pe acolo, prin lume, prin
țară.
Mă uit la polonezi. Băi frate, strâng ăia
la ouă de te doare capul. Au și ei un coș numărul 5, că a devenit un număr de
poveste, ca „Mambo nr.5”, dar pe ei nu îi interesează coșul ăla, ei își
pregătesc ouăle în diferite coșuri, ale lor, numai ale lor, nou nouțe,
proaspete, nu din alea trăzvite, care put când le spargi, și nu știu de unde le
iau dar sunt toate mari ca de pterodactil și tari parcă ar fi de bibilică. Eu
nu știu ce i-a apucat, parcă se termină găinile.
Noi de ce nu facem așa? Nouă nu ne
trebuie? Noi nu avem nevoie de nimic? Avem coșul nr 5 și gata? Se sperie cineva
de noi numai când aude sau ne vede? Nu, noi avem cocosi cât munții cu creier
cât bibilica.
Recent cocoșul șef al cuibarelor din
România a fost în vizită în Țara Soarelui Răsare. Nici Napoleon de la
Austerlitz nu s-a întors atât de mândru și cu pieptul atât de umflat, deși
câștigase „bătălia celor trei imperii”. Ce vorbești domnule, citiți jurnalul de
călătorie al plimbărețului și veți ajunge la concluzia că în România curge
lapte și miere, că vizita asta este exact bomboana pe coliva prezidențială, la
crème de la crème, că asta îi mai lipsea României pentru a fi proclamată
buricul Pământului, că nici extratereștri dacă ne atacă nu ne pot mișca din
loc. Doamne Dumnezeule, nici lemn pentru cozi la furci nu mai avem. Cu ce ne
luptăm?
Plimbărețul se dă mare cocoș și consideră
că fiecare plimbare a sa, mai ales cele
făcute când se cerea prezența, decizia sau măcar opinia sa în țară, sunt dovezi
de mare patriotism, pentru că ”a reprezentat țara”. Nu vreau să știu ce impresie
o fi lăsat pe unde a fost, dar se cam cunoaște, după cum suntem tratați ca
nație, o țară ocupată, suptă, mulsă și … și… nu mai spun. România, dacă va
intra în război, va intra târâtă de „patrioții” actuali, nu pentru apărarea
idealurilor neamului, nu pentru apărarea teritoriului ci pentru apărarea
intereselor celor care le-au asigurat lor ascensiunea accederea la putere și
averile.
Despre ce vorbeam ? A începusem cu
patriotismul, cu Cocuța Vogoride, cu Vasile Boerescu, cu Regina Maria, cu
Mareșalul, cu România. Astăzi copii întreabă care Cocuța, care Boerescu, care
Maria? Mâine vor întreba, care România?
Bibliografie
web:
-
http://in-cuiul-catarii.info/2018/01/24/unirea-si-cocuta-vogoride-conachi-13502
-
http://in-cuiul-catarii.info/2015/01/23/unirea-si-vasile-boerescu-8536
-
https://historia.ro/sectiune/general/regina-maria-fata-in-fata-cu-clemenceau-leoaica-569218.html
-
http://in-cuiul-catarii.info/2013/01/05/nascut-pentru-a-fi-tradat-2489
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu