Zâzania
de la Gurile Dunării
Contraamiral
(rtg), dr. Eugen Laurian
15
Martie 2023
Încercări
de a controla Gurile Dunării desfășurate până la Al Doilea Război Mondial
De-a lungul istoriei, gurile de vărsare a
principalelor cursuri de apă navigabile ale lumii au constituit zone de interes
economic, politic și militar ale statelor aflate în apropierea acestora, precum
și ale principalilor actori internaționali doritori a-și extinde hegemonia
asupra altor popoare. Așa a fost cazul Nilului, al Gangelui, al Volgăi, al
Rinului și, desigur, al Dunării. Mai ales că transportul pe calea Dunării interesa
în egală măsură toate cele trei mari imperii ale vremurilor apuse - Otoman,
Austriac și Rus - care își arogau supremația asupra zonei carpato-pontice. Două
dintre acestea - Turcia și Rusia - au stăpânit gurile Dunării perioade mai
lungi sau mai scurte de timp (Turcia între 1484-1829 și 1856-1878, iar Rusia
între 1829-1856), iar cea de a treia - Austria - a fost stăpâna bazinului
central al fluviului emițând pretenții repetate de extindere teritorială asupra
celor două Principate Române.
Presiunea țaristă și, apoi, sovietică a
continuat constant asupra regiunilor din apropierea gurilor Dunării, dovadă
fiind anexarea Basarabiei după Pacea de la București, din 1812, precum și
ocuparea de către Rusia a celor trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Izmail
și Bolgrad), contrar celor convenite între România și Rusia la începutul
războiului ruso-turc din 1877-1878.
Chiar dacă după acest război, încheiat
prin Tratatul de pace de la Berlin, din 1 iulie 1878, gurile Dunării au
aparținut României, căreia i-a revenit Dobrogea, Imperiul Țarist și urmașa
acestuia - Uniunea Sovietică - au privit mereu cu jind Delta Dunării. Probabil,
slavii din nord-est nu-și puteau dezlipi ochii de pe harta deltei, pe care au
ocupat-o după pacea de la Adrianopol (1829), frontiera dintre Turcia și Rusia
devenind, atunci, brațul Sfântu Gheorghe, cel mai sudic al Dunării. Transferul
populațiilor slave (ruși - lipoveni și caholi - ucraineni) din imensele spații
ale Rusiei în zona Deltei și a nordului Dobrogei a avut loc începând cu perioada
schimbărilor sociale și religioase inițiate de țarul Petru cel Mare (1682-1725)
și până la sfârșitul războiului Crimeei (1856).
Necazurile românilor privind stăpânirea
Gurilor Dunării au continuat și mai abitir în preajma și după Al Doilea Război
Mondial. Astfel, după ocuparea samavolnică a Basarabiei și Bucovinei de Nord,
prin Ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940, marele imperiu a dorit și ocuparea
unor insule de pe brațul Chilia ce nu făceau parte din Basarabia, ci aparțineau
de zona dobrogeană. Astfel, spre toamna anului 1940, folosind navele fluviale
și infanteria marină, Uniunea Sovietică a ocupat insulele Tătaru Mic, Tătaru
Mare, Daleru Mic, Daleru Mare, Maican, Cernofca, Babina și Limba, toate aflate
la sudul talvegului brațului Chilia (traseul celor mai mari adâncimi) care
reprezenta delimitarea geografică dintre Basarabia și Dobrogea și care, conform
practicii internaționale, formează frontiera fluvială între două state.
Adevăratul motiv pentru care ucrainenii
sovietici trăitori în nordul brațului Chilia au dorit dinadins capturarea
acestor pământuri au fost sturionii! Întrucât pe brațul Chilia intra cea mai
mare cantitate de sturioni, din mare pe Dunăre pentru a-și depune icrele,
zonele de pescuit a acestora erau vizate atât de pescarii din sudul cât și de
către cei din nordul brațului. Cum, înainte de raptul Basarabiei, din luna
iunie 1940, și unii și alții erau cetățenii României, nu au existat
neînțelegeri între pescari privind utilizarea celor mai favorabile locuri de
pescuit care, de regulă, erau pe traseele cele mai adânci ale fluviului.
O perioadă scurtă de timp după ocuparea
Basarabiei toți pescarii au folosit vechile porțiuni de lansare a plaselor de
pescuit, apoi, cu timpul, au apărut neînțelegeri între pescarii din nordul și
cei din sudul brațului, culminând cu nenumărate omoruri, de ambele părți.
Pentru a elimina concurența dobrogeană la capturarea valoroaselor icre negre,
pescarii din principalele localități de pe malul nordic al brațului Chilia
(Izmail, Chilia Nouă, Vâlcov) (români deveniți ucraineni!) au cerut armatei
sovietice să ocupe câteva insule din sudul brațului, pentru a le rămâne doar
lor principalele locuri de pescuit. Astfel, în cursul lunilor septembrie și
octombrie 1940 cele opt insule pomenite mai sus au fost ocupate prin forță, iar
României i s-a cerut să recunoască noul rapt teritorial printr-un act încheiat
de către Comisia mixtă de frontieră româno-sovietică. Spre cinstea și onoarea
lor, membri români ai Comisiei nu au fost de acord și, astfel, problema a rămas
suspendată pe toată perioada celui de Al Doilea Război Mondial.
Încercări
de a controla Gurile Dunării după Al Doilea Război Mondial
După terminarea războiului, în anul 1948,
trei dintre insulele ocupate în anul 1940, care nu aveau o influență majoră în pescuitul
sturionilor - Tătaru Mare, Cernofca și Babina - au fost retrocedate României,
celelalte rămânând, contrar prevederilor Tratatului de pace de la Paris
încheiat după Al Doilea Război Mondial, sub ocupație sovietică și, apoi,
ucraineană. Astfel, frontiera fluvială nu mai urmează cursul șenalului
navigabil al fluviului, așa cum este practica internațională, și de aici rezidă
pretenția Ucrainei de a considera brațul Chilia drept apă interioară
ucraineană. Mai mult, la un moment dat, frontiera deviază considerabil de la
traseul normal, situat pe ramificația navigabilă numită Stambulul Vechi, fiind
stabilită, arbitrar, pe gârla Musura. Prin aceste presiuni și manevre
politico-militare, României i s-a interzis accesul navigației și ieșirea în
mare pe principalul braț al Dunării.
Problema
celor cinci insule rămase sub ocupația sovietică avea să fie tranșată, prin
forță, de către generalisimul Stalin, la începutul anului 1948!
Pentru a vedea cum, negociind aproape în
genunchi, reprezentanții statului român de la acea vreme au acceptat toate
cererile sovietice (inclusiv cedarea Insulei Șerpilor), redau mai jos, în
traducere neoficială, parte din stenograma „Notei de convorbire a lui I.V.
Stalin cu membrii delegației guvernamentale române în frunte cu președintele
Consiliului de Miniștri, Petru Groza. 1948, 3 februarie”, aflată în arhivele
Moscovei. Extrasul se referă doar la partea referitoare la capturarea celor
cinci insule de pe brațul Chilia, nu și la celelalte aspecte abordate în
discuții. După știința mea, acest document nu se găsește în arhivele naționale
ale României, de aceea apreciez că expunerea lui poate arunca o lumină corectă
asupra relațiilor româno-sovietice de după Al Doilea Război Mondial.
Iată extrasul senogramei[1]: „Extras din
stenograma «Notei de convorbire a lui I.V. Stalin cu membrii delegației
guvernamentale române în frunte cu președintele Consiliului de Miniștri, Petru
Groza. 1948, 3 februarie»”. (Traducere din limba rusă.)
Primirea de către I.V. Stalin a delegației
guvernamentale române. 3 februarie 1948, ora 20.00
Asistă:
Din partea română: Petru Groza,
președintele Consiliului de Miniștri, Ana Pauker, ministrul Afacerilor Externe,
Gheorghiu-Dej, ministrul Industriei și Comerțului, Vasile Luca, ministrul
Finanțelor, L. Rădăceanu, ministrul Muncii și Asigurărilor Sociale, Vlădescu-Răcoasa,
ambasadorul României în U.R.S.S.
Din partea sovietică: V.M. Molotov, S.I.
Kavtaradze, L.E. Kotliar (interpret).
I.V. Stalin: Mâine tratatul de asistență
mutulă poate fi semnat, trebuie doar să fie pregătite hârtiile corespunzătoare.
V.M. Molotov: Am o chestiune suplimentară.
Încă din anul 1940 nu a fost definitivată frontiera dintre România și U.R.S.S.
Se are în vedere finalizarea acesteia în porțiunea care nu a fost definitivată
atunci. Pentru aceasta, este necesar ca odată cu pactul să fie semnat și
protocolul privind predarea către Uniunea Sovietică a celor cinci insule de pe
brațul inferior al Dunării: Malâi Tataru (Tătaru Mic – n.n.), Dalerul Mic,
Dalerul Mare, Maican, Limba. În această problemă, Comisia mixtă
româno-sovietică care exista în anul 1940 nu a ajuns la un acord.
I.V. Stalin: De cine sunt ocupate, în
prezent, aceste insule?
V.M. Molotov: Acestea sunt ocupate de noi
[U.R.S.S.].
I.V. Stalin: Acest lucru este legal?
V.M. Molotov: Noi socotim acest lucru
legal.
Petru Groza: Chiar până la Conferința de
Pace de la Paris am avut dispute îndelungate cu Tătărescu în această chestiune.
Încă de pe atunci guvernul a ajuns la concluzia că toate problemele
asemănătoare nerezolvate trebuie soluționate definitiv. Acum acest lucru este cu
atât mai necesar, deoarece tratatul de asistență mutuală care urmează să fie
semnat va trebui să întărească și mai mult relațiile de amiciție existente
între România și U.R.S.S. Guvernul român va întreprinde toate măsurile pentru a
soluționa cât mai repede, definitiv, această chestiune. Am reflectat mult timp
asupra ei, simțind răspunderea și datoria în fața patriei și a poporului, și am
ajuns la concluzia că pierderea acestor insule va însemna doar scăderea
[producției] de icre negre. Există însă pericolul colmatării Canalului Sulina
al Dunării, ceea ce înseamnă ca România să fie ruptă de Marea Neagră.
Colmatarea însă a prieteniei dintre România și U.R.S.S. reprezintă un pericol
și mai mare. Poporul român este interesat în primul rând în menținerea acestei
prietenii. Acesta trebuie să înțeleagă acest lucru și-l va înțelege.
I.V. Stalin: Aceasta înseamnă un acord în
acest sens?
Petru Groza: Da.
I.V. Stalin: Canalul Dunării [Sulina] se
colmatează?
Petru Groza: Acest pericol poate fi
prevenit doar prin efectuarea unor lucrări mari de dragare.
I.V. Stalin: Toate canalele necesită
realizarea, cu regularitate, a lucrărilor de dragare. Știu că în România a fost
cândva un plan de construire a unui nou canal care să unească Dunărea cu Marea
[Neagră].
Ana Pauker: Acum 10 ani a existat un plan
de construire a unui canal între Cernavodă și Constanța, dar că acest plan a
fost abandonat.
I.V. Stalin: Dacă România va reveni cândva
la acest plan, putem s-o ajutăm.
Petru Groza: Colaborarea cu U.R.S.S. va compensa însutit pierderea insulelor. Îmi
este clar că Uniunea Sovietică are nevoie de aceste insule, pentru a avea
posibilitatea de a ține sub control toate gurile Dunării. Un asemenea control
realizat de către o putere prietenă, așa cum este U.R.S.S., nu numai că nu va
stânjeni România, dar poate să-i fie doar folositor.
I.V. Stalin: Mulțumim pentru asemenea
cuvinte. Iar în cazul în care guvernul român va reveni la planul de construire
a canalului, i se poate acorda ajutor și sprijin pentru aceasta.
Petru Groza: În raporturile sale cu
Uniunea Sovietică, guvernul român nu este călăuzit de impulsuri oportuniste, ci
doar de înțelegerea corectă a intereselor popor nostru.
I.V. Stalin: Și noi [sovieticii] gândim la
fel.
V.M. Molotov: Aceasta înseamnă că noi putem
semna acest protocol [privind cedarea insulelor] concomitent cu tratatul de
asistență mutuală?
Ana Pauker: Se poate să se includă în
textul protocolului problema ajutorului și sprijinului din partea Guvernului
sovietic în construirea canalului Dunăre-Marea Neagră?
V.M. Molotov: Este necesar să se semneze
protocolul privitor la acea porțiune de frontieră în legătură cu care nu s-a
realizat înțelegerea. Dacă din partea delegației române sunt vreun fel de
întrebări?
Petru Groza, [după ce s-a consultat cu
membrii delegației]: Nu sunt.
Semnează:
Indescifrabil”
Se poate observa ușor din stenogramă că
reprezentanții Românei au fost tratați nu ca parteneri de dialog, ci ca învinși
din război și că cererile învingătorilor, oricare ar fi fost ele, trebuiau satisfăcute.
Urmare a „recomandărilor” lui Stalin,
peste numai un an urmau să debuteze lucrarile de construire a Canalului Dunăre
- Marea Neagră care, din lipsa unor tehnologii avansate și a puterii economice
precare a României de la acea vreme, aveau să fie abandonate imediat după
moartea lui Stalin, în 1953. Mult mai târziu, în anul 1976, construirea
canalului a fost reluată și finalizată odată cu inaugurarea sa de către
conducerea României, la 26 mai 1984.
Consider că Uniunea Sovietică, prin vocea
lui Stalin, a recomandat construirea unui canal navigabil între Cernavodă și
Constanța nu de dragul țării noastre, ci din dorința de a-și extinde teritoriul
și peste Delta Dunării și, poate, nordul Dobrogei, având argumentul că României
îi rămânea ieșirea la mare prin acest nou canal denumit „Dunăre - Marea
Neagră”!
Pentru extinderea teritoriului său și după
Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică și-a imaginat noi stratageme.
Astfel, prin Planul Valev din anul 1963, a propus țărilor „prietene” din
bazinul Mării Negre formarea unui stat fantomă compus din câteva regiuni ale
României, inclusiv Dobrogea, sudul Basarabiei și nord-estul Bulgariei.
Probabil, se urmărea crearea unei noi gubernii sovietice și creșterea
influenței asupra Mării Negre și regiunii Dunării de Jos.
Conștientă că, prin posesia canalului
Sulina, unicul braț navigabil recunoscut internațional, România deținea
controlul asupra accesului din Dunăre spre oceanul planetar, încă din anii 1950
Uniunea Sovietică a încercat, în repetate rânduri, să-i anuleze monopolul prin
deschiderea unei noi căi de navigație care să folosească brațul Chilia. Astfel,
au fost adâncite, succesiv, brațele secundare Oceacov și Prorva, care debușau
din Chilia către nord-est și realizau o legătură mai scurtă a porturilor
dunărene cu porturile sovietice Odesa și Nicolaev. Întrucât curenții marini din
vestul bazinului Mării Negre se deplasează de la nord către sud, cu o viteză
medie de 3-5 km/h, acțiunea valurilor marii făcea ca toate aluviunile aduse de
fluviu să se depună la gurile acestor canaluri, făcându-le impracticabile. Rând
pe rând, toate aceste încercări au trebuit să fie abandonate. Prin anii
1983-1985 a venit și rândul micului braț secundar Bâstroye, ca prin lărgire și
adâncire, să fie testat în acest sens. Schimbarea conducerii imperiului
sovietic și inițierea programelor de „perestroika și glasnosti”, de după anul
1985, au determinat abandonarea lucrărilor înainte de aducerea lor la cota
planificată.
Destrămarea Uniunii Sovietice, din anul
1991, nu a dus la temperarea dorințelor moștenitoarei acesteia - Ucraina - de a
controla traficul maritim la Gurile Dunării. Aș zice, chiar, dimpotrivă!
Astfel, la doar câteva zile după declararea independenței statale, prin
scufundarea voită a navei sale „Rostok”, în dreptul localității Partizani de pe
brațul Sulina, la data de 3 septembrie 1991, Ucraina a încercat să blocheze
navigația dunăreană către Marea Neagră pe singura cale recunoscută de către
Comisia Dunării - canalul Sulina - și să o transfere pe brațul Chilia.
Lucrările de deblocare a brațului au durat aproape 14 ani, România cheltuind
sume extrem de importante care nu au fost recuperate (nu s-a vrut?) de la
statul vinovat. În relația cu Ucraina am fost mereu reactivi și dezavantajați!
Și, aceasta, numai și numai din cauza incompetenței noilor conducători ai
statului.
Mai nou, interesul geopolitic asupra
Gurilor Dunării a fost subliniat chiar de către șeful operațiilor navale ale
Marinei S.U.A. - contraamiralul Prueher - care afirma, în anul 1995, că „pentru
zona de sud-est a Europei, S.U.A. acordă o atenție deosebită Turciei și
României. Turciei, pentru că deține cheile intrării din Mediterana în Marea
Neagră, și României, pentru că le deține pe cele ale intrării din Marea Neagră
în Europa”.
Recent, unele documente elaborate de către
Congresul american și apărute la finele anului 2022 (Black Sea Security Act)
arătau că, pentru evitarea restricțiilor stabilite prin Convenția de la
Montreux, din 1936, privind pătrunderea navelor militare în Marea Neagră, SUA
ar fi interesate de amenajarea unui port militar în zona Deltei Dunării
(probabil, Sulina?) în care să fie bazate câteva nave de dimensiuni mici și
mijlocii capabile a face față pericolului naval rusesc. Fie că este o
intoxicare mediatică sau nu, o asemenea probabilitate ar trebui luată în
calcul!
Dar să analizăm, cronologic, faptele din
ultima perioadă care au „inflamat”, cum afirma recent președintele țării,
opinia publică:
- Până la lărgirea și adâncirea canalului
Bâstroye, din perioada 2004-2006, lățimea acestui braț secundar al Chiliei nu
depășea 85-90 metri (având uneori chiar dimensiuni de 40-50 metri), iar
adâncimile lui variau între 1,3 și 2,5 metri. Cu alte cuvinte canalul nu
permitea decât deplasarea bărcilor și a șalupelor având un pescaj de sub un
metru.
- Pe durata lucrărilor din 2004-2006, în
contradicție cu convențiile internaționale de mediu și cu protestele României,
Ucraina angajează firme germane care, prin dragaj, reușesc să lărgească și să
adâncească mica scurgere de ape numită Bâstroye, de numai 10 km lungime, pentru
a realiza o legătură mai scurtă dintre brațul Chilia și Marea Neagră și a o
face accesibilă navigației maritime. Pe toată perioada discuțiilor și
protestelor internaționale lucrările au continuat, astfel că deabia către
sfârșitul anului 2006, în urma presiunilor comunității internaționale,
lucrările au fost oprite. Între timp, canalul a fost adâncit la minimum 3,9
metri ceea ce a dus la scăderea sesizabilă a debitului de apă pe celelalte două
brațe ale Gurilor Dunării (Sulina și Sfântu Gheorghe).
- Pentru evitarea colmatării apelor deversate
de către Bâstroye la contactul cu apa mării, prin crearea a ceea ce îndeobște
se cunoaște a fi „bara canalului” cauzată de depunerile fluviale sub efectul
valurilor maritime, în studiul de proiect, societățile germane care au conceput
realizarea lui au propus și construirea unor diguri la vărsarea în mare a
canalului, asemănătoare celor executate de România pe canalul Sulina.
În aceeași perioadă (2004-2006), Ucraina a
purtat consultări diplomatice cu unele state europene riverane Dunării
(Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia) în scopul identificării
dorințelor acestora de a-și cumpăra sau închiria spații pe malul ucrainean al
Dunării, unde să-și dezvolte capacități portuare de transbordare, pe navele
fluviale, a mărfurilor aduse pe calea mării. Se pare că asemenea propuneri au
fost bine primite!!!
În urma agitației și criticilor
organismelor internaționale, lucrările de adâncire a noului traseu dorit de
către Ucraina au fost oprite în cursul anului 2006.
La data de 9 februarie 2022 (deci cu 13 zile
înainte de izbucnirea războiului ruso-ucrainean!) Consiliul de Miniștri de la
Kiev comunică Lista cu principalele ape interioare ale Ucrainei unde este
permisă navigația, precum și pescajul maxim admis. Contrar evidenței
geografice, brațul Chilia, care formează frontieră cu România, este inclus în
categoria apelor interioare ale statului ucrainean (la fel ca și Niprul sau
Bugul)!. Documentul arată că pe această cale navală, precum și pe canalul
Bâstroye (lărgit la minimum 120 metri și adâncit la 3.9 metri încă din anii
2004-2005) se permite navigația navelor maritime având un pescaj de maximum 7,5
metri. Cu alte cuvinte, în ciuda prevederilor convențiilor internaționale de
mediu la care și România și Ucraina sunt parte, se dă startul lucrărilor de adâncire
a canalului Bâstroye și a brațului Chilia la minimum 8,5 metri. Aceste lucrări
presupun mărirea considerabilă a debitului brațului Chilia în detrimentul
celorlalte două brațe dunărene, Sulina și Sfântu Gheorghe, și, în consecință,
interzicerea navigației maritime pe brațul Sulina. Scăderea volumului de apă
din aceste guri de vărsare ale Dunării va duce la secarea canalelor secundare
din deltă și, automat, la modificarea drastică a echilibrului biologic din
Rezervația Biosferei Delta Dunării, zonă acvatică aflată sub patrimoniul
UNESCO.
Pe 16 februarie 2022, Căpitănia portului
Izmail emite un document prin care se comunică tuturor armatorilor că navigația
dintre Marea Neagră și portul Izmail se permite navelor maritime având un
pescaj de cel mult 7,5 metri. Aceasta, chiar în ciuda faptului că la acea dată
încă nu începuse lucrările de adâncire a traseului respectiv. Documentul, în
schimb, dădea starul pregătirii lucrărilor de dragaj pentru adâncirea căii
navigabile.
Trei zile mai târziu, pe data de 19 februarie
2022 Ministerul Infrastructurii din Ucraina a recunoscut faptul că adâncimile
minime de pe canalul Bâstroye vor fi marite, prin dragaj, de la 3,9 metri la
6,5 metri. Intenția vecinului nostru, care la doar cinci zile urma să intre în
război cu Rusia, era ca pe baza
simpatiei și sprijinului statelor democratice ale Europei și Americii,
generat de opoziția față de tendințele hegemonice ale Rusiei, să ignore
convențiile internaționale referitoare la mediu și să deschidă un culoar de
navigație maritimă pe brațul Chilia și canalul Bâstroye. În felul acesta,
Ucraina ar evita utilizarea brațului Sulina și ar economisi taxa de pilotaj
(până în 400 $ pentru o navă, plus 1,59 $ per tona de marfă transportată). În
plus, prin adâncirea traseului
specificat, s-ar lega cele patru porturi ucrainene de la Dunăre (Reni,
Izmail, Chilia și Vâlcov) de Marea Neagră printr-o cale navigabilăEugen Laurian
Gurile Dunarii 3 2023 mai ușor accesibilă (ca lărgime și adâncime) decât
canalul Sulina, ceea ce ar permite trecerea unor nave cu o capacitate de
transport mai mare decât cea posibilă pe brațul Sulina (probabil, până la
80.000 tone dw.). La aceasta se adaugă și facilitatea obținută prin scurtarea
navigației pe proțiuni înguste, de la 63 km., cât este lungimea brațului Sulina,
la 10 km., lungimea canalului Bâstroe.
Contrar regulilor stabilite prin
convențiile internaționale la care este parte semnatară, în luna iulie 2022,
fără să înștiințeze Comisia Dunării (cu sediul la Budapesta) și România, țară
aflată în graniță comună pe brațul Chilia, Ucraina declanșează o serie de alte
lucrări de adâncire a canalului Brâstoye și a unor puncte cheie de pe Chilia a
căror adâncimi erau mai mici de 9 metri. Scopul acestor lucrări era acela de a
realiza un nou traiect de navigație maritimă dinspre Marea Neagră spre
porturile dunărene, evitând în acest mod utilizarea canalului Sulina, singurul
traseu recunoscut de către comunitatea internațională, prin Convenția de la
Belgrad, din 1948.
Profitând de tumultul internațional
generat de războiul ruso-ucrainean dezlănțuit la 24 februarie 2022 și de
simpatia țărilor democratice arătat statului agresat, conducerea statului
ucrainean a considerat că lucrările de amenajare a noului traseu dunărean vor
trece neobservate, sau că, până când celelalte state se vor dezmetici, răul va
fi finalizat, nemaiputându-se acționa pentru remediere lui.
Totuși, către toamna anului 2022, Ucraina
solicită Uniunii Europene includerea traseului Bâstroe-Chilia în rețeaua
europeană de transport fluvial (TEN-T), neținând seama că Uniunea Europeană nu
are vreo competență în aprobarea acestei solicitări. Cererea trebuia făcută,
înainte de începerea oricăror lucrări, Comisiei Dunării, structură cu atribuții
în domeniu, și României, ca stat afectat de viitoarele eventuale consecințe ale
adâncirii celor două brațe.
După unele informații încă neconfirmate în
presa internațională, pe brațul Chilia, Ucraina ar pregăti câteva zone portuare
pe care le-ar închiria celor cinci state dunărene (Serbia, Ungaria, Slovacia,
Austria și Germania) care să utilizeze aceste facilități în aducerea mărfurilor
din sudul și estul Asiei spre centru Europei. Așa se explică și adâncirea prin
dragaj a unei porțiuni din brațul Solomonov, aflat la egală distanță dintre
porturile Chilia Nouă și Vâlcov. Se pare că două dintre statele enumerate anterior
și-au și exprimat deja intenția de închiriere /cumpărare a locațiilor
respective. Prin această manevra Ucraina ar oculta poziția strategică a
României care, prin portul Constanța, ar putea deveni punctul nodal de intrare
a transporturilor maritime sosite din Asia către inima Europei. Iată, un alt
mod de faultare a intereselor economice ale României de către Ucraina!
Deci,
Ucraina ignoră total România deși beneficiază de suportul generos al țării
noastre în limitarea urmărilor conflictului cu Rusia!
Ca unul care am participat, timp de peste
șapte ani, la negocierile cu ucrainenii privind delimitarea maritimă în Marea
Neagră și, apoi, încă patru ani la procesul de la Haga, comportamentul
ucrainean nu mă miră! În toată acea perioadă, conduita lor a fost una care voia
să exprime superioritatea slavă asupra unei țări de mâna a treia, tratându-și
omologii români cu aroganță și infatuare. Cred că acest comportament de
sorginte imperială a fost moștenit de pe vremea țaristă și a Uniunii Sovietice,
ei necunoscând alte metode de a convinge opozantul decât aceea de „a bate cu
pumnul în masă”.
Revenind la tema zilei, se pare că o bună
bucată de vreme autoritățile cele mai înalte ale României au rămas pasive la
pericolul privind modificarea biodiversității Rezervației Biosferei Delta
Dunării generat de scăderea debitului de apă pe celelalte două brațe ale
fluviului. Doar după ce presa din România a aflat despre lucrările de adâncire
a traseului Chilia-Bâstroe și reducerea debitului din restul deltei și
autoritățile române au început să se agite.
Actualmente, draga ucraineană prin
aspirație și refulare „Ingulsky” și cea germană, aflată sub pavilion de
complezență tanzanian, „Hegeman IV” (iar Germania?) continuă lucrările de
adâncire a canalului Bâstroye și a unor puncte cu adâncimi reduse de pe brațul
Chilia. Astfel, după nouăsprezece ani de relativă pauză, sub oblăduirea
sprijinului oferit de comunitatea internațională cauzat de agresiunea Rusiei
asupra estului Ucrainei, aceasta a reluat acțiunea ilegală de deschidere a
navigației maritime pe brațul dunărean Chilia. Și toate acestea contrar
deciziilor anterioare prin care statele Europei decideau că singura cale de
legătură navală dintre fluviu și Marea Neagră este brațul Sulina, România având
responsabilitatea menținerii unei adâncimi (minim 24 picioare engleze) astfel
încât să permită navigația maritimă pentru nave cu un pescaj de cel mult 7
metri, pe toată lungimea traseului.
Concluzii
Realizarea unui nou traseu de transport
maritim din Marea Neagră spre Dunăre și, prin intermediul acesteia, către
centrul Europei, care să anuleze/șunteze supremația României în domeniu, prin
canalului Sulina, a fost o constantă a politicii imperiale ruse, imperiale
sovietice și, mai nou, a celei „democratice ucrainene”. Motivația principală o
reprezintă avantajele economice care rezultă din încasarea taxelor de pilotaj
și de transport marfă spre toate porturile dunărene, precum și din eventuala
închiriere /vindere a unor platforme portuare către țări din centrul Europei.
Deși aportul Ucrainei la volumul de apă ce
se revarsă în Delta Dunării este aproape egal cu zero, teritoriul ucrainean din
zona Bugeacului nefiind străbătut de niciun râu sau pârâu semnificativ, acest
stat beneficiază de brațul dunărean cu cel mai mare debit de apă. Cu toate
acestea, Ucraina lucrează asiduu la „furtul de apă” de pe brațele românești ale
Deltei Dunării cu evidentul scop de a transfera navigația maritimă prin
teritoriul său.
Prin adâncirea întregului traseu
Chilia-Bâstroe la cote de 8,5-9 metri, debitul preluat de către brațul Chilia
din cel al Dunării va crește de la 60% (cât este în prezent) la 72-75%,
concomitent cu scăderea debitului brațului Tulcea de la 40% la 28-25%. Ca
urmare, și debitele brațelor Sfântu Gheorghe și Sulina, ce se ramifică din brațul
Tulcea la mila marină 34, vor fi diminuate drastic. Astfel, volumul de apă al
brațului Sfântu Gheorghe va scădea de la 22% la 17% și cel al brațului Sulina
de la 18% la 11%. În aceste condiții, navigația maritimă pe brațul Sulina,
unicul prevăzut în Convenția de la Belgrad ca rută de legătură între Dunăre și
Marea Neagră, va deveni imposibilă.
Adâncirea canalului Bâstroe la cote de
peste 8 metri nu va duce, automat, la diminuarea debitului de apă de pe brațele
Sulina și Sfântu Gheorghe, întrucât pe brațul Chilia există o seamă de zone în
care adâncimile fluviului, fiind mai reduse, nu permit scurgerea cu rapiditate
a apelor. Acestă diminuare a volumului de apă și, în consecință, a adâncimilor
de pe celelalte două brațe ale deltei va deveni evidentă doar după adâncirea și
a celorlalte 8-9 puncte de pe brațul Chilia ce vor trebui dragate, de la 5-6
metri la minimum 8,5 metri.
Acțiunile Ucrainei de deschidere a unei noi căi navigabile către centrul Europei vor avea sprijinul mai multor state europene dintre care amintim doar pe cele riverane Dunării: Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Serbia. Acestea vor dori ca prin închiriere sau cumpărare să-și amenajeze porturi pe malul ucrainean în scopul formării unor flote maritime proprii, Ungaria având, deja, nave sub pavilionul său.
Rusia, membră a Comisiei Dunării dar fără acces direct
la fluviu, va fi, cu siguranță, împotriva unor asemenea lucrări.
După obținerea unui acord de principiu al
Comisiei Europene, Ucraina va solicita Comisiei Dunării includerea noului
traseu de navigație maritimă Bâstroe-Chilia în cadrul rețelei de transport
fluvial european Rhin-Main-Dunăre. Cu sprijinul statelor interesate în
deschiderea de facilități portuare pe brațul Chilia, Ucraina va dobândi acest
acord și din acel moment navigația pe brațul Sulina poate fi dată uitării.
Eugen Laurian Gurile Dunarii 4 2023
Dacă
România și comunitatea internațională nu vor putea determina Ucraina să renunțe
la adâncirea canalului Bâstroye și al brațului Chilia, următorul pas pe cale îl
vor face ucrainenii va fi construirea de diguri, asemănătoare celor de la
brațul Sulina, care vor înainta în mare cam 5-6 km. Rolul acestor diguri este
acela de a face ca depunerile aluvionare de la „bara Bâstroye” să fie cât mai
reduse și cât mai la largul mării.
Modificarea procentul cantității de apă
dintre cele trei brațe ale Dunării va fi în defavoarea celor ce tranzitează
teritoriul românesc. Astfel, scăderea debitului de pe brațele Sulina și Sfântu
Gheorghe va duce la colmatarea accentuată a brațelor secundare (Dunavăț,
Dranov, Litcov, Caraorman, etc.) ce pleacă spre complexul lagunar Razim-Sinoe
și a celorlalte lacuri ale deltei, determinând modificarea îngrijorătoare a
compoziției apei și a biodiversității din zonă. Decolmatarea acestora va
necesita cheltuieli, eforturi și mijloace suplimentare pe care România și le va
putea permite cu dificultate.
Părerile unor cetățeni care trăiesc în
localități de pe brațul Chilia, chestionați de presa românească, referitoare la
scăderea nivelului apelor după adâncirea canalului Bâstroye sunt total
irelevante. Aceasta, întrucât cotele acestui braț nu se vor diminua, indiferent
de volumul de lucrări necesare adâncirii întregului braț. Ceea ce se diminuează
este debitul brațelor Tulcea, Sulina și Sfântu Gheorghe a căror ape vor fi
atrase către brațul Chilia, prin adâncirea patului de scurgere. O concluzie
corectă a scăderii cotelor apelor de pe aceste brațe poate fi evidențiată doar
de măsurarea nivelului apei, sau a debitului fluviului, în localitățile
Partizani, Maliuc și Crișan, de pe brațul Sulina, sau din Mahmudia, Murighiol
și Dunavăț, de pe brațul Sfântu Gheorghe.
Cantitatea de pește existență pe brațele
românești ale deltei, precum și din lacurile alimentate cu ape din aceste
brațe, se va diminua considerabil, ducând și la reducerea numărului păsărilor
acvatice specifice zonei. Migrația sturionilor către locurile de depunere a
icrelor va fi și mai evidentă în favoarea brațului Chilia și a brațelor sale
secundare și, deci, a pescarilor din localitățile ucrainene.
Navigația maritimă pe brațul Sulina se va
diminua continuu, navele și armatorii lor preferând noua rută Bâstroe-Chilia
(mai lesnicioasă și mai ieftină!), până la dispariția totală. În aceste
condiții, România nu-și va mai putea îndeplini sarcina trasată prin prevederile
Convenției de la Belgrad de a menține o adâncime de minim 24 picioare (7,31
metri) pe întregul traseu de care răspunde, iar, în timp, orașul Sulina se va
transforma într-un sat pescăresc, populația nemaiavând vreo motivație de a-și
continua existența în acea zonă.
Întreaga populație a deltei (aproximativ,
13.500 de oameni) va avea de suferit din cauza schimbărilor morfologice, și mai
ales a reducerii cantităților de pește, preferând să emigreze către alte
plaiuri.
Apariția unei asemenea catastrofe
ecologice nu poate fi evitată decât prin oprirea adâncirii traseului dorit de
Ucraina! Adică, atât a canalului Bâstroye, cât și a brațului Chilia! Dacă acest
lucru va fi imposibil, pentru readucerea volumului de apă spre brațele
românești și menținerea navigabilității brațului Sulina este necesară realizarea
unui canal, lat de 180-200 metri și adânc de minimum 8,5 metri, la aproximativ
8 km după ce brațul Tulcea se desprinde din Dunăre. Cu o lungime de aproximativ
3 km, noul canal va scurt-circuita cotul Dunării de la Tulcea, va mări debitul
celor două brațe, Sulina și Sfântu Gheorghe, la cote apropiate de cele avute
anterior și va scurta distanța de navigație dintre Marea Neagră și Galați cu
aproape 7 km. De asemenea, se impune și lărgirea cu 20-30 metri a intrării pe
brațul Tulcea, în dreptul localității Pătlăgeanca. În acest fel se va putea
menține navigabilitatea pe brațul Sulina, conform Convenției de la Belgrad. Un
studiu, în acest sens, a fost realizat de România prin anii 1970-1980, dar
canalul nu a fost construit întrucât atunci nu exista presiunea reducerii
volumului de apă din sectorul românesc al Deltei Dunării.
Canalul va trebui realizat exact în
aceleași condiții în care au lucrat și ucrainenii: adică fără acordul statului
vecin, dar cu înștiințarea Comisiei Dunării! Argumentul României va fi acela
stabilit de către prevederile Convenției de la Belgrad și anume menținerea
adâncimii minime de 24 picioare pe tot traseul brațelor Tulcea și Sulina!
---------------------------------------------
[1] Eugen Laurian: Sub lupa destinului,
pag. 271-273; Editura Militară, 2019.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu