BUCOVINA DE NORD N-A COBORÂT DE PE
CRUCE
„Niciodată Crucea nu mi-a fost mai grea
Ca-n aceste vremuri de cumplit calvar.
Cerne desnădejdea scrum amar de stea
Peste patimi mute de-ndelung coșmar.”
(Dumitru Cristea, 1927-2000, poet al Crucii)
BUCOVINA – ȚARA FAGILOR DE AUR
Bucovina – braț trupesc,
mărginaș al Vetrei strămilenare DACIA,
asemeni Mamei străbune, asaltată de timpuriu de nomazii însetați și flămânzi
după pradă, slavii (veneții, anții,
slavinii), așezați în sec. V,d.Hr. între bazinul mijlociu al Vistulei și Niprul mijlociu și superior (cf, Pliniu, Tacit, Ptolomeu, Iordanes,
Procopiu), hunii, ramurile germanice, turanice, lăsând peste ființa ei valahă
atâtea dâre și frânturi de neamuri vrăjmașe.
Începând cu sec. 9, slavii au format 3
grupuri de popoare: în vest, poloni, cehi, slovaci; în est, ruși, iar în sud,
sloveni, croați, sîrbi, bulgari, iar rudele lor uglicii și tiverții, rămași în
așezarea valahă au fost asimilați de băștinași. (N.Iorga,Geschichte des Rumanischen Volkes, I,p.108; Moise de Chorene/C.Jirecek,Geschichte der Serben,I,p. 102;Archiv fur slavische Philologie,XX,p.36;XXVII,p.54;Chronica Nestoris, Miklosich, 6)
Năvălirile slavone au fost oprite de valul
migrator al pecenegilor (sfârșit sec.IX; al cumanilor, sfârșit sec.XI; și al
tătarilor sec.XII-XIII). În secolul al IX-lea, rutenii se aflau răzleți, neînchegați, pripășiți pe lângă
cetățile Czerwen, Trembowla, Przemysl, cuprinse în hotarele noului stat polon. Marele duce
Vladimir cel Sfânt al Rusiei, a cucerit cetățile „cervenice”, „cervone”–roșu, creând „Rusia rubra”–Rusia Roșă, Rotrussland, cf.Strahl, Gesch. d. Russischen, I, p. 106; R.F.
Kaindl, Die Ruthenen in der Bukowina,
p. 18, alipindu-le principatului de Kiev în 981. Un rutean, Vladimirco de Ruricovți,
a întemeiat în anul 1141, principatul rutean de Halic, numit
statul halician sau galițian.
La începutul sec. al XIII-lea, noul stat
rutean este râvnit de poloni și unguri. Andrei al II-lea al Ungariei și-a
căsătorit fiul Coloman cu fiica regelui polon, urcându-l pe tronul
Principatului Halic, moment în care suveranii Ungariei își adăugă și titlul de
rege al Galiției și Lodomeriei (pricipatele unite Halic-Vladimir), „Galitiae
Lodomeriaeque rex”.
Pe la mijlocul sec. al XIII-lea, au năvălit
tătarii în Europa, subjugând întreaga Rusie, iar principii de Halic au fost
nevoiți să plătească tribut greu. Expansiunea tătară s-a întins și peste
cnezatele Moldovei, care s-au unit formând în veacul al XIV-lea, Voievodatul Șipenițului, cuprins între Nistru
și Prut, adică, țara Bucovinei de astăzi.
În anul 1340,
boierii galițieni și-au otrăvit principele Gheorghe Troidenowicz, prilej
fovorabil regelui polon Cazimir cel Mare, care ocupă Galiția, alipind-o
Poloniei, rămânând în legătură neîntreruptă până în anul 1772, când are loc prima
împărțire a Poloniei, iar Galiția a trecut sub stăpânirea habsburgilor,
ajungând o colonie austriacă.
Voievodul
Bogdan I a pus temelia Țării Moldova, alipind și voievodatul Șipenițului, vecin cu Galiția. Noua
țară, Moldova-Bucovina s-a întins până la Nistru
și Ceremuș.
Bucovina
- Țara Fagilor de Aur ajunge vecină cu Polonia, având contacte politice, iar
cu Galiția polonă, relații de natură economică, ce s-au transformat, până astăzi într-o chestiune ruteano-ucraineană, în
frumoasa Bucovină, dar sfârtecată și martiră.
Pentru a întuneca privirile crunte ale Ungariei
asupra Bucovinei, Petru I. Mușat, îngăduie suzeranitatea lui Vladislav
Jagiello, regele polon în anul 1387. În anul 1388, Vladislav Jagiello s-a împrumutat de la Petru Mușat cu o mare
sumă de bani, punând gaj, teritoriul Pocuției
care, se întindea dincolo de Ceremuș
și Colacin până spre Halic,
având hotar Nistru în nord și spinarea Carpaților Pocuțieni în sud. Vladislav
și urmașii său au uitat să restitue banii, iar domnii moldavi n-au uitat de
gajul Pocuția, vreme în care iobagii
ruteni cădeau continuu sub jugul greu al moșierilor poloni.
În anul 1489, iobagii ruteni în frunte cu un
Doja al lor, Mucha, sprijinit de
Ștefan cel Mare și de tătari au devastat Pocuția. Răscoala a fost în cele din
urmă înfrântă, iar represiunile groaznice i-au silit pe ruteni să capete
refugiu la Ștefan, Domnul Moldovei. În primăvara anului 1490, Ștefan a ocupat
Pocuția, întorcându-se cu pradă bogată, între care și prizonieri ruteni care au
fost colonizați în Bucovina. În 1497,
Ioan Albert a arat în Moldova împreună
cu oastea sa zdrobită de Marele Ștefan, terenul pe care s-au sădit pueți de stejar,
dând naștere legendarului Codrul al
Cosminului.
În 1502,
Marele Ștefan reocupă Pocuția până la Halic, aducând iar în Bucovina ruteni din
Tismenița, 180 de familii și din Jesupol, 154 de familii pe care i-a colonizat.
(Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 324,
„... greges hominum... secum
abducerunt.”; Hurmuzachi, Documente II,
2, p. 489, „...sed ipsos etiam subditos
in terram tuam abegisti... in Thissmyenycza CXXXXXIII. Capita hospitum”;
Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 503,
„Omnes Rutheni vadent ad wojewodam... se
sibi subdiderunt ex hinc ad ipsum fugerunt... incipiunt laborare et deficere al
Walachum.”)
Grigore Ureche
amintește în cronica sa, privind cucerirea Pocuției, „pre mulți oameni, bărbați, femei și copii i-au luat robi, mai mult de
o sută de mii și i-au așezat Ștefan Vodă în țara sa, de și până astăzi trăiește
limba rusească în Moldova.” (Grigore Ureche, Letopisețele Moldovei, Ed. Kogălniceanu, I, p. 174)
Scenariul se petrece și în vremea lui Bogdan
III, care calcă Polonia în 1509, pătrunzând până la Lamberg și luând mulțime de
robi. În 1510, tratatul de pace de la Camienița-Polonia, prevedea slobozirea
prizonierilor ruteni-polonezi. Petru Rareș, reocupă Pocuția pierdută de
Ștefăniță și „robiră iarăș gloate de
ruteni spre a le așeza în Moldova.” (Hurmuzachi, Documente II, 1, p. 134, „homines
captivi vel abducti.”)
Ștefan Lăcustă, prin tratatul de la Hotin,
restituie robii ruteni din Bucovina. Pocuția
a fost recucerită de Ioan Vodă Viteazul, în 1572, reîmprospătând colonia de
ruteni cu alți robi. Petru Șchiopul și Movileștii au fost filopoloni, încetând
astfel colonizările cu ruteni. Între sec. XVII-XVIII, rutenii din Pocuția și
Polonia care au trecut în Bucovina au fost nesemnificativi. Abia în 1749, legislația lui Constantin
Mavrocordat a înlesnit migrația rutenilor pe moșiile boierești și mănăstirești
din Bucovina.
Trebuie menționată și răspândirea elementului moldav în Galiția estică, care a întemeiat așezări după vechiul obicei valah, ius
valachicum, consuetudo valachica, precum, satul Hadle de lângă Dubieko, în 1378, „Nayn wayvoda Walachorum”,
în Sanok, în 1386, Voievozi moldavi
Dinga și Dzurds în Stupnița, în 1390, pe valea râului Opor, în 1397, satul de la Kyrow, în 1402, satul Turka și Sandecz,
satul Cosovul vechi de pe Ceremuș în Pocuția la 1424, ori Bolechoc – „villa Valachorum”. (Arhiva Istorică, I, 1, p. 104; Oesterr-Ungar. Monarchie in Wort und Bild, X,
p. 71; Akta Grodz. I Ziemsk. VII, p.
44; Hrusevskyj, Materialij, p. 28;
Dlugosz, cod. Przcz. I, p. 320; I. Bogdan în Anal. Acad. Rom.XXIX, p. 626; Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 219, cf. II.3. p.320-611)
Războiul din 1683, a determinat exodul unor
moldoveni din Hotin, Soroca, Cernăuți, Dorohoiu în Polonia. În Lemberg,
moldovenii erau foarte numeroși, având comitatul lor, după obiceiul pământului,
ius
valachicum, consuetudo valachica, cu piață, biserică, edificii publice
ș.a. (Hurmuzachi, Docum. XI, p. 286,
419; ibid., supl.II, vol.III, p.152; F.I. Jekel, Pohlens Handelsgeschichte,I,p.158; I. Krypiakewicz, Die Ruthenen in Lemberg,în Anal. Soc.
Sevcenko,77,p.103; Iorga,Relațiile cu
Lembergul,p.16; Akta Grodz. I Ziemsk.
XIV, no. 2756 „iudicium valachicum” și
„iudices valachici residentes in jure”,
cf. I. Nistor, Handel u. Wandel in der
Moldau, p. 70; B.P. Hașdeu, Arhiva
Istorică, I, 1, p. 153)
Istoricul Katuzniacki, semnala exodul
vlahilor în sec. 12-13, dar mai ales în 14-16, ca, „negustori, emigranți, meseriași, țărani, păstori, unde se așezară
statornic și se cîrmuiau după obiceiul lor strămoșesc, în peste o sută de sate înființate
pe temeiul dreptului românesc.” (Katuzniacki,Rumunisches im Kleinrussischen und Polnischen în Denkschriften der
Kais. Akademie der Wissensch. Phil. Hist. KI.XXX,
p.11-66)
Mărturia explică toponimia valahă din
Galiția, păstrată în limba rutenilor de la șes și de la munte (huțanii), în
satele românești: Acrișor, Brusturi,
Cobelnița, Târnova de jos, Moldovăț, ș.a. și-a peste 300 de cuvinte românești
păstrate în ruteană. (Miklosich, Wanderungen
der Rumunen, în Denkschrift. D. Kais. Akad. D.Wissensch. XXX, p. 10)
Sub domnia biruitorului și neegalatului
Domn Ștefan cel Mare, aflăm dincolo
de Nistru sate românești, înfloritoare
precum Kitrosy/ Chetrosul ori Malojeszty/ Mălăești. (I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, I, 109)
Rutenii așezați în Bucovina, pierzând
contactul cu frații din Galiția și Podolia au fost ușor asimilați de moldoveni,
după afirmația cronicarului polon Ioan Dlugosz, contemporan cu Atletul lui
Hristos - Ștefan cel Mare, (I. Dlugosz, ed. Lip., p. 1112; Georg Krekwitz, Beschreibung des ganzen Konigreiches Ungaru,
Frank-furt, 1685, p. 390); iar Prințul enciclopediei și Domnul cult al
Moldovei, Dimitrie Cantemir,
mărturisea că „rutenii aduși din Polonia
și au fost așezați în mijlocul Bucovinei au uitat limba lor maternă și au primit pe cea moldovenească.” (Dimitrie
Cantemir, Descriptio Moldaviae, p.
132. „Qui e Polonia in mediam Moldaviam
translati fuere longo temporis tractu, patriae linguae obliti Moldavicam
recipere.”)
Fenomenul de asimilare l-a confirmat și
Busching în geografia sa apărută între 1767-1771.(A.F.Busching,s Erdbeschribung,I, 2, p. 1637. „Die aus Polen mitten in die Moldau
versetzien Bauern haben ihre Landessprache vergessen und reden moldauisch.”)
„Așa fiind, rămâne deci bine stablit, afirma marele istoric bucovinean, academicianul Ion Nistor, că vechii coloni ruteni din Bucovina, întrucît ei în temeiul tratatelor
de pace de la Camenița și Hotin nu urmară să fie restituiți stăpânilor lor din
Polonia, pe vremea lui Dimitrie Cantemir, care ca domn al Moldovei își cunoștea
destul de bine supușii săi, erau cu desăvârșire asimilați de Moldoveni, formând
cu aceștia unul și același neam, neamul românesc din Moldova, din care făcea
parte pe acele vremuri și țara Bucovinei.”
(I. Nistor, Românii și rutenii din
Bucovina, Ed. Do-MinoR, Iași, 2001, p. 25)
Iată
deci, adevărul natural, istoric al Bucovinei de Nord, cel din totdeauna!
Evident, pretențiile mincinoase, permanente,
perfide ale rutenilor farisei n-au
încetat!
În anul 1772,
după împărțirea Poloniei, Austria,
și-a anexat Galiția și sub pretextul
înlesnirii mijloacelor de comunicare între Transilvania și Galiția a mutat cu
de la sine obrăznicie și înșelăciune pajurele imperiale în Vatra Bucovinei
milenare, apoi a trimis o comisie să cerceteze terenul în vederea statornicirii
granițelor între Transilvania și Țările românești. „Astfel, în vreme ce turcii se războiesc cu rușii, curtea din Viena
înaintează pajurile spre Moldova și Muntenia, câștigând pozițiunile, la care
râvnise de atâta vreme.” (Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ion I. Nistor; Mihai Eminescu, Bucovina și Basarabia în,
Cartea Vie a Basarabiei și a Bucovinei,
vol.I, Cuvânt înainte Constantin Noica, Ed. Sitech, Craiova-2007, p. 49)
Artizanii acelui furt imperial și meschin,
fără de care capetele încoronate, pătrate,
dar alungite înspre înavuțirea mișelească, de la Viena, ar fi rămas
neputincioase, au fost tigrul cancelar Kaunitz
și vulpoiul baron Thugut, internunțiul
de la Constantinopol, care prin diplomație, viclenie și cu neînsemnate sume de
bani au corupt oficiali ruși și turci, pregătind astfel terenul în vederea anexării
Bucovinei valahe.
„Galiția
și Ardealul erau cele două provincii, cari hotărau împărăția spre miază noapte
și răsărit; din întâmplare însă între aceste două provincii nu exista nici o
comunicație... Marele stat-major austriac trimite doi ofițeri superiori să facă
recunoașteri, să studieze terenul... Ofițerii propun o linie, ce ar porni de la
Oituz la Trotuș, de aici pe țărmul Trotușului până la Siret, apoi
pe Siret în sus până la satul Camenca,
de aici spre Cernăuți până la Nistru,
luând cel puțin terenul dominant din
codrul Hotinului.” (Mihai Eminescu, Bucovina și Basarabia,
op. cit., p. 50)
Baronul Thugut s-a pus bine cu miniștri Porții, (portarii
n.a.),pentru a-și câștiga mjlocitori fideli. Ei sunt recomandați, „călduros”, de profetul nostru Mihail
Eminescu, care le face o radiografie corectă, dând exemplu starea domnitorului
Matei Ghica.
„Miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca
să-l pună în scaunul domnesc al Munteniei. Miniștrii
Porții sunt plătiți pentru ca să-i găsească un cusur și să-l înlocuiască
prin altul. Miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să facă toată treaba mușama și să-i facă hatârul de a-l mai
lăsa în scaunul domnesc. Miniștrii
Porții sunt plătiți pentru ca să-i găsească alt cusur: Matei Ghica nu mai
poate plăti-el e surghiunit. Un surghiun este o afacere nu mai puțin
productivă.
C. Mavrocordat, surghiunit fiind, caută adăpost în casa ambasadorului
Dessallurs, și miniștrii Porții sunt
plătiți pentru ca să nu știe nimic despre această adăpostire. Miniștrii Porții sunt în urmă plătiți
pentru ca să obțină grațierea lui. Miniștrii
Porții sunt în sfârșit plătiți pentru ca să-l pună din nou în scaunul
domnesc, să-l țină în scaun, să-l mute, să-l strămute, într-un cuvânt, miniștrii
Porții sunt mereu plătiți.
Pentru ca să poată mereu plăti, fanarioții se împart în mai multe grupe,
fiecare grupă își pune câte un om în frunte și, când omul grupei ajunge a fi
pus în scaunul domnesc, întreaga ceată pleacă cu dînsul, iară celelalte cete, rămase
în Constantinopol, adună bani și încep a lucra ca să răstoarne pe noul voivod.
Voivodul nu plătește în bani
datoriile sale către fanarioți: plătește în funcțiuni. Fieștecare fanariot
își scoate banii din funcțiunea ce i s-a dat, din peșcheșuri și plocoane și din
prețul funcțiunilor subalterne, pe care le dă altora. Astfel, întreaga administrație, de la voivod la
vătășel, devine o companie de
exploatare, și dacă ne dăm bine seama, ne încredințăm că voivodul e mai mult samsarul decât
șeful acestei companii, care își face operațiile cu termen foarte scurt și cu
un risc foarte mare.” (Mihai Eminescu, Bucovina și Basarabia,
op. cit., p. 65)
Baronul Thugut i-a racolat pe ministrul de
externe turc, Ismail Raif Bey și pe Costachi Moruzi, dragomanul Porții,
prelucrându-i într-un serial diplomatic de conferințe secrete, nocturne. Un rol
deosebit de important în „afacerea
Bucovina”, a fost chiar umbra de
domn – Grigore Ghica. El a petrecut 4 ani de zile în casa internunțiului
austriac, baronul Pencklern, (cei cu
terminația numelui în ein, hen, child, ser, lern, lici ș.a. au o predilecție
pentru aur și fariseism n.a.), care
i-a dăruit chiriașului un ceasornic de aur, musafir ce ajunge dragoman și apoi
voivod. Socrul lui Ghica, Iacovachi Riso era omul de încredere al cancelarului
vienez, ca și Alexandru Ipsilanti, voivodul Munteniei.
Teza propusă de cancelarul Kaunitz și
susținută de baronul Thugut la Poartă, argumenta că, „luând stăpânirea Galiției, curtea din Viena va ocupa Bucovina, ca parte a Pocuției, uzurpată până
atunci de moldoveni... (emisarii austrieci și Curtea lor, au citit invers,
de la dreapta la stânga ca în ebraică, fiindcă Pocuția era gajul dat, plata
Voevodului Petru Mușat, pentru împrumutul dat craiului polon, Vladislav
Jagiello, deci Pocuția era a
moldovenilor. Moldova era ocupată de
trupele comandate de comitele Romanzow și astfel Rusia era puterea, de la care curtea
din Viena trebuia să câștige dreptul de a cere de la turci să i se cedeze
Bucovina.” (Mihai Eminescu, op.
cit., p. 56)
Cu un peșcheș semnificativ, generalul-comite
Romanzow s-a alăturat complotului diplomatic austriac, fiindcă, susține
Kaunitz, „noi i-am făcut acestuia un
prezent de 5 000 galbeni și o tabatieră de aur împodobită cu briliante
și după aceea am primit dovezi eclatante despre bunele intențiuni ale domnului
general.” (idem., p. 56)
Patru ani au durat negocierile dintre Viena,
Constantinopol și St. Petersburg și când balanța a înclinat înspre Austria,
baronul Barco, comandantul trupelor din Galiția a ocupat Bucovina. „Viena a făcut o achiziție prețioasă pentru
dânsa și mai mult și mai puțin supărătoare pentru Rusia. Nici o picătură de sânge nu a curs pentru câștigarea acestei provincii;
iară sumele cheltuite spre a se pregăti negoțierele și ocupațiunea sunt atât de
neînsemnate...” (Mihai Eminescu..., op. cit., p.61)
Să privim acum, paiața de voivod, vorba profetului,
conturat cu acrivia sa de mare și rafinat artist. „Urât de țară, combătut în taină de mai toți boierii pământeni,
năpăstuit de creditorii săi fideli, pus față cu iubirea de argint și cu
disprețul miniștrilor turcești, în luptă necurmată cu fanarioții potrivnici din
țară și din Constantinopol, un asemenea voivod e aruncat mereu la dreapta și la
stânga, doarme pe spini, umblă pe jeratic și totdeauna își poartă viața în
dinți... Țara, în fruntea căreia poate să stea un asemenea om strimtorat, nu e decât
o adunătură de oameni, ce locuiesc numai ca din întâmplare împreună, și de la o
asemenea țară avea Austria să-și ieie trei ținuturi frumoase și binecuvântate:
districtele Cernăuților, Sucevei și Câmpulungului.” (idem., p. 66)
Grigore Ghica a privit anexarea Bucovinei ca
pe o afacere de care putea să profite. În scrisoarea răspuns către baronul
șacal, Thugut, își demască aportul la trădare:
„Domnul meu!
„Nu pot primi decât cu plăcere știrea despre amicalele puneri la cale
între cele două imperii relativ la granițele din partea acestui principat;
sperez că nu vă este necunoscută mulțumirea despre care am dat dovadă cu
această ocaziune și, deși nu e vorba decât de o perdere destul de însemnată pentru Moldova, vă pot asigura,
domnul meu, că am făcut tot ce atârna de
mine, contribuind în felul meu la împlinirea
acestei lucrări..., spre a putea dovedi cât de mult țin la interesele M.L.I
și R. fiind pe deplin încredințat că mărinimozitatea lor va face, prin efectele ei generoase, și prin eficace
semne de bunăvoință, ca nici țara, nici eu să nu simțim paguba acestei perderi,” (idem., p. 75)
Parcă este copia fidelă a „împlinirii lucrării”, unde satrapii politici care, au supt și
sfâșiat Nația, nu simt paguba
pierderilor..., prin cedarea încă
o dată de bună voie a Bucovinei de Nord, de către Carol al II-lea, în Iunie
1940, ori a Insulei Șerpilor din vremea rectorului-șef de Cotroceni al Convenției democrațiunii sau triunghiul Starâi-Stambul,
Chilia și Bâstroe, sub licuriciul Ecuson al falangei neoliberale de azi.
Vorba maestrului Ion Cristoiu: „sunteți
de-acord!”
Întotdeauna când una dintre Țările valahe nu
a avut Voievodul ei de geniu, de cremene, de foc, de jertfă și de biruință,
boierii s-au prefăcut doar..., însă și-au sporit averile și urzelile
trădătoare, iar poporul a rămas neputincios ca în cazul de față, simțind totuși
că nu e vorba doar de schimbarea stăpânului, ci de ruperea unei părți din trupul țării, deci și din trupul lor, pentru care au lăcrimat des și cu mult sânge.
„Împăratul
Iosif II îi numește o populațiune pribeagă și nestatornică; și, în adevăr, ei
sunt pribegi și nestatornici: e însă o
bucată de pământ pe care se mișcă; sunt
margini peste cari nu trec; sunt
puncte de la cari nu se depărtează; ei
se resfiră pe o anumită bucată de pământ, se răresc, dar rămân în atingere unii cu alții.
Moldoveanul, munteanul ori olteanul trec în Ardeal și se așează în
câmpie, trec în Banatul Timișorii și în Țara Ungurească; oriunde ar trece însă,
ei nu se așează decât între români ori în satul așezat numaidecât lângă cel din
urmă sat românesc.” (Mihai Eminescu,
op.cit., p. 67-68)
După ce Bucovina a fost smulsă de caracatița
hasburgică „raportul numeric între Români
și ruteni în Bucovina, ni se prezenta ca: 87
811 la 21 114.” (I.Nistor..., p, 83)
De la 1800 la 1813, populația Bucovinei
atinge cifra de la 190 307, la 215 575, iar raportul numeric dintre Români și ruteni n-a suferit
modificări însemnate. („Studien-Hof-Comission”
către Împăratul din 19 Noemvrie 1813, original, în arhivele Min. Cultelor și al
Instrucțiunii din Viena, sign. 251/ 40, ex. 1814, fasc.18 A. Galiția)
În Arhiva Acad. Române din București se află
98 de acte de natură politică și
administrativă referitoare la starea Bucovinei între 1778-1849, cuprinzând
porunci, patente imperiale, circulare ale guvernului Galiției. Textul tuturor
acestor acte este redactat în limbile germană și română, ruteana nefiind
socotită ca limbă a Galiției.(Biblioteca Acad. Române, Creșterea Colecțiunilor, 1911, anul XIX, p. 323-329)
În
Izvodul funcționarilor Bucovinei, emis de Budinszky la 1783, aflăm, că din 8, 7 erau vlahi și unul polon. (I.Budinszky,Beschreibung der Buccowiner Districts, ed.
Polek, . 36)
„Aceasta,
subliniază marele istoric Ion Nistor,
dovedește că rutenii până la 1848 n-aveau
nici un rol politic în țară, fiindcă numărul lor era prea neînsemnat și fiindcă
erau socotiți ca pribegi, sosiți numai de curând în Bucovina.”(I. Nistor, op.
cit., p.140)
Până la 1848, polonii au contribuit la
păstrarea caracterului românesc în Bucovina, apoi, conviețuirea valahi-ruteni,
devine un conflict ce se adâncește, prin rutenizarea bucovinenilor, când
raportul dintre băștinași și cei pripășiți în 1848 era de 209 293, Români, cu 183 de
sate curat moldave, 35 mixte și 108 907 ruteni, cu 87 de sate.
După 1871,
situația din Bucovina se înclină dramatic împotriva populației române majoritare.
„Nemții și ovreii cari se folosesc de
limba germană dobândiră un rol precumpănitor în politica țerii. Pentru a
stoarce puterea politică din mîinile Românilor, ei se întovărărșiră și cu
rutenii, punându-le în vedere concesiuni din vechea moștenire a Românilor în
administrație, școală și biserică. (I. Nistor, op. cit., p. 153)
După 1880, recensământul popuației în
Bucovina s-a făcut pe temeiul limbii
vorbite, nu pe cel al principiului de naționalitate, declanșând oficial
procesul de rutenizare a moldovenilor, astfel că la 1910, când Bucovina deja
fusese rutenizată, avea numai 43 de
sate curat române, 232 sate mixte și 60 de sate rutene. Un fenomen surprinzător
s-a produs cu seminția „aleasă”. „La
ocupare (1779) s-au numărat în
Bucovina 526 familii cu 2 630 suflete evreești. Numărarea de la
1910 arată în Bucovina 102 919 evrei.
În mod așa de extraordinar a sporit numărul evreilor?!” (ibid., op. cit.,
p. 178)
Sub hasburgi, Bucovina a rămas o provincie
valahă. Populația a sporit, s-a dezvoltat, s-au construit șosele, poduri, gări,
s-au înființat școli, s-a organizat biserica, s-a ridicat palatul chiriarhal, „se așează colonii de negustori armeni, se
izgonesc arendașii ovrei din țară, se fac pregătiri din 1785, pentru
împropietărirea țăranilor și peste puțin mănăstirile, călugării și călugărițele se reduc și averile mănăstirești se iau din mâinile lor, se masează însă un fond
religionar al creștinilor ortodocși din Bucovina...
Niciodată nu s-au luat însă măsuri directe contra românilor, ci din
contră, totdeauna li s-a dat putința de a se lupta cu adversarii lor. Deși
viața publică avea un caracter străin, în biserică și în școală, în familie și
în societăți de cultură, românii puteau
dezvolta individualitatea lor națională cu atât mai sigur, cu cât regimul
austriac niciodată nu a luat măsuri spre a face să înceteze contactul între
dânșii și frații lor din România și din Ardeal.” (Mihai Eminescu, op. cit., p. 79)
Revoluția bolșevică declanșată în Rusia
țaristă, la 1917, condusă de marele
proletar Lenin, finanțat economic de puterea politică germană și hasburgică
a avut urmări surprinzătoare: biruința comunismului, distrugerea țarismului,
distrugerea imperiilor austro-ungar și german, desprinderea principatelor
române din caracatița hasburgică, care alături de eroismul și martiriul Oștirii
Române în frunte cu bravii ei Comandanți au săvârșit Întregirea României Mari,
dar tot bolșevicii ne-au smuls provinciile românești.
Asociația
Românilor Bucovineni și Transilvăneni, Elita care a strigat prin Glasul Bucovinei, dârzenia, jertfa
Oștirii bucovinene, au urzit Adunarea
Constituantă care, a pregătit Congresul General al Bucovinei, desfășurat
între 15/ 28 Nov.1918, adoptând o moțiune în unanimitate,și a decis, „unirea
necondiționată și pe vecie a Bucovinei cu România, în vechile ei hotare până la
Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României.” (Ioan I.Nistor, Unirea Bucovinei. 20 noiembrie 1918,
București, 1928, p. 61)
Unirea română n-a rămas pe vecie, grație
incapacității coruptului și imoralului monarh Carol al II-lea, care a permis cu
ușurință, fără glasul țării, smulgerea Bucovinei de Nord.
Urmarea cedărilor repetate de către
conducătorii străini de țară, de neam și de Dumnezeu a făcut ca BUCOVINA de NORD, SĂ NU COBOARE de pe CRUCE.
Austria
a fost Ana și Caiafa, care a
condamnat Bucovina la răstignire. Jertfa Oștirii române și a bravilor ei
Comandanți au readus-o la Sânul Mamei. U.R.S.S.-ul cu sprijinul regelui Carol
al II-lea a smuls-o iar, de la Sânul matern, în 1940, îmbrăcând-o în purpură
spre profanare și răstignire. Mareșalul
Antonescu și brava sa Armată, au redat-o pentru o clipă Mamei, dar
netrebnicul și trădătorul rege Mihai I, a pălmuit-o, a scuipat-o, a purtat-o cu
lemnul crucii spre batjocură, i-a pus cunună de spini pe cap, i-a dat să bea
oțet și fiere, pentru ca Ucraina să o
țintească în piroane pe Cruce...
Paradoxal, Dictatorul român, dar patriot, Nicolae Ceaușescu, „a condamnat la Congresul al
XIV-lea al P.c. din R., Pactul Molotov-Ribbentrop, cerând lichidarea consecințelor acestui pact, ceea ce însemna revendicarea, teritoriilor
răpite de URSS în 1940.” (Florin
Constantiniu, România între 1944 și 1989,
în O Istorie a Românilor, Fundația
Culturală Română, Centru Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998)
După,1989, uzurpatorii lui Nicolae Ceaușescu
și ai Țării, au „plătit” martori mincinoși, să
declare că Trupul Bucovinei de Nord a
fost furat de Apostoli de pe Cruce...
Răpită de austrieci, furată de ruteni,
sfâșiată de ucraineni, aruncată disperării de neociocoii din România de azi,
Bucovina de Nord rămâne în continuare Răstignită.
Cruzimea
și crimele de astăzi comise de rutenii-ucraineni
asmuțiți de liderul-actoraș, „războinic” ce,
își joacă rolul vieții, dar care a
distrus propria țară, iar pe deasupra a
declanșat asasinarea istorică a valahilor bucovineni prin interzicerea limbii materne-româna,
prin distrugerea tradiției, culturii, școlilor, Bisericii ortodoxe, prin
atentatul continuu comis asupra Clerului bucovinean și asupra creștinilor
ortodocși români, și aceasta, după ce, Valahii ortodocși din
România, i-au primit pe ruteni în
casele lor, în familiile lor, în bisericile lor, în școlile lor, în locurile
lor de muncă..., și aceasta, după ce, statul neociocoiesc, ocult a luat pâinea de la gura
săracilor din România și le-a oferit-o rutenilor alături de multe bunătăți și
favoruri.
BUCOVINA CEA MARTIRĂ
„La Putna, în sălașul sfânt, trozni o piatră de mormânt/ Și un bătrân cu
capul nins zbucni în hohote de plâns.../ O rază de Lumină Lină...Și doar un
bocet în surdină.../ Poate greșise, în neștire, alegând loc de Monastire?...//
Sfârtecată...Maltratată...Tot mai mult înstrăinată.../ Ștefan tace și se
miră...Bucovina cea martiră!/ Pe buza sfântului mormânt, cu barba până la
pământ/ Un moș de cinci sute de ani
stă sprijinit în pumn, avan.../ Un dangăt tulbură Altare... E Buga! Clopotul
cel Mare.../ Un semn divin în tihna serii? Au
poate-i ceasul Învierii?...// Părăsită...Umilită...Fără vină-nvinuită.../ Ștefan
tace și se miră...Bucovina cea martiră!// Călugării de prin chilii sporesc
afară, zurbagii.../ Sihastru-și părăsește schitul și-n frunte cu Arhimandritul/
Aleargă buimăciți pe scări, cuprinși de negre întrebări.../ Dar ușa...Ușa e
zidită! Pe dinăuntru zăvorâtă...// Ocupată...Deportată...Acum ucrainizată.../ Ștefan tace și se
miră...Bucovina cea martiră!// Trezit din somnu-i chinuit, cu fân în plete,
uluit-/ Din turnul de la poarta veche, Poetul
nostru nepereche/ Țâșni spre gangul înclinat, vociferând, înfuriat.../ Vai, Doamne, cum să ogoiescu și sufletul
lui Eminescu?...// Ponegrită...înjosită...De niște satrapi ciuntită.../
Ștefan tace și se miră... Bucovina cea martiră!” (Mihai Prepeliță, Bucovina
cea Martiră, partea I, Ed. Printech, 2006)
SUFERINȚĂ
și LACRIMI PENTRU SORA NOASTRĂ BUCOVINA DE NORD!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
01.03.2023
1
MARTIE – Începutul PRIMĂVERII tuturor
Florilor românești!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu