Sufletul Creștinului ortodox - Harpa Duhului Sfânt
Religie
Art-emis
07 Aprilie 2026
„Sufletul Omului religios ar
trebui să poarte întotdeuna veșmântul alb al purității zamolxiene!” (Valahiel
Monahul)
(Ciclul: Dumnezeiasca
alcătuire a Chipului uman)
Bunul Dumnezeu a „Moșit” Creația
Sa divină, întâi prin Cuvânt: „Să fie!”, iar pe Om l-a creat după multă
chibzuință prin Cuvânt, Voință și Iubire după sfatul de Taină al Sfintei
Treimi, din natură văzută și nevăzută, după Chipul și asemănarea sfântă. A făcut
corpul din pământ, din țărână fină, iar suflet rațional și gânditor i l-a
dăruit prin insuflarea Sa proprie. (Facerea 2,7)
Dacia -Tărâmul celor mai multe
Țări-provincii,Patria Profeților, Sibilelor, Marilor Suverani, a Maicii
Domnului, a Mântuitorului Hristos și a Marilor Genii geto-valahe a reprezentat
din fașa omenirii leagănul comuniunii cu Sfânta Treime - Familia dumnezeiască!
Strămoșii și Străbunii noștrii pelasgo-traco-geto-dacii au păstrat în inima lor
mare și în sufletul lor frumos ca o icoană o iubire divină totală. „Să
iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, și din tot sufletul tău și
din toată puterea ta!” (Deuteronomul 6,5)
Semințele graiului divin al
Atotcreatorului au fost semănate de protodaci pe ogorul cel mai prielnic, cel
mai mănos și cel mai sacru - inima și sufletul lor. „Cuvintele acestea,
pe care ți le spun eu astăzi, să le ai în inima ta și în sufletul tău!” (Deuteronomul
6,6). Semințele Iubirii dumnezeești trebuiesc semănate de Om pretutindeni în
toată lucrarea lui. „Să le sădești în fiii tăi și să vorbești de ele
când șezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci și când te
scoli!” (Deuteronomul 6,7) „Să le legi cu semn la mână și să
le ai ca pe o tăbliță pe fruntea ta! (Deuteronomul 6,8) „Să le
scrii pe ușorii casei tale și pe porțile tale!” (Deuteronomul 6,9)
Sufletul este partea cea mai
minunată din om, din creștinul ortodox valah prin care îl dorește, îl așteaptă,
îl nădăjduiește, îl trăiește pe Bunul Dumnezeu în inima lui curată și
dogoritoare. „Și sufletul nostru așteaptă pe
Domnul, că ajutorul și apărătorul nostru este!” (Isaia 26,9) Lauda
omului, a creștinului ortodox trebuie să urce permanent la Părintele său
ceresc. „În Domnul se va lăuda sufleul meu!” (Psalmul 33,2)
Simetria eshatologică a omenirii: calitatea de slujitor al lui Dumnezeu pe
pământ asigură mântuirea sufletului în cer. „Mântui-va Domnul sufletele
slujitorilor Săi și nu vor greși toți cei ce nădăjduiesc în El!” (Psalmul
33,21)
Mântuirea sufletului omului
religios e caleacelei mai înalte culmi a Credinței, a Nădejdii și a Iubirii
întru Domnul care, nu are preț între cele de pe pământ și în cele din
cer. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă,
iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul
său?” (Matei 16,26) „Sufletul Omului este o substanță vie,
simplă, necorporală, prin natura sa, invizibilă ochilor trupești, nemuritoare,
rațională, spirituală, fără formă. Nu are un spirit deosebit de el, ci spiritul
său este partea cea mai curată a lui” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica,
trad. pr.D.Fecioru, Ed. Scripca, București – 1993)
„Sufletul omului este
un sfeșnic de la Domnul; el cercetează toate cămările trupului.” (Pilde 20,27) „Cuvântul lui Dumnezeu e viu și
lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri și pătrunde până la
despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic
este să judece simțirile și cugetările inimii.” (Evrei 4,12) Proprii
sufletului sunt pietatea și cugetarea. Iar comune și sufletului și corpului
sunt virtuțiile. „Sufletul este îmbrăcat în trup ca într-o haină,
membrele lui fiind îmbrăcate în cele ale trupului.” (Sfântul Ignatie
Briancianinov, Cuvânt despre Om, Ed. Bunavestire Bacău, 2001) Trupul nu poate
viețui fără suflet: „Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel
și credința fără fapte moartă este.” (Iacob 2,26)
„Lucrarea simțurilor
nu e despărțită de cea a puterilor sufletului, când sunt sănătoase și unele și
altele. Omul vede deodată cele sensibile și cele inteligibile prin simțurile
trupului pline de puterile de sesizare ale sufletului.” (Dumitru Stăniloae, c.f. Meditație la Medicina
Biblică, Dr. Pavel Chirilă/ Pr. Mihai Valica, Asociația Medicală Creștină
Christiana, București, 1992).
„Puterile sufletului
se împart în: putere rațională și putere irațională. Puterea irațională are
două părți: una care nu ascultă de rațiune, alta care ascultă. Partea
neascultătoare și nesupusă rațiunii se împarte în facultatea vitală, care se
numește și puls, facultatea seminală adică de naștere și facultatea vegetativă,
care se numește și nutritivă. Acesteia din urmă îi aparține și facultatea de
creștere, care dă formă corpurilor. Aceste facultăți nu se conduc de
rațiune, ci de natură. Partea care ascultă și se supune rațiunii se împarte în
mânie și poftă. Îndeobște, partea irațională a sufletului se numește pasională
și apetitivă. Trebuie să se știe că mișcarea impulsivă aparține părții
sufletului supusă rațiunii.” (Sf.
Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit.)
Focul prin care se purifică
virtuțiile divine: credința, nădejdea și iubirea e SUFERINȚA aleasă! Suferința,
înțeleasă și acceptată ca plan divin, trebuie să ne conducă la o stare sfântă
de predanie a sufletului către Domnul: „Pentru aceea, și cei ce suferă,
după voia lui Dumnezeu, să-și încredințeze lui, credinciosului Ziditor,
sufletele lor, săvârșind fapte bune!” (I Petru 4,19)
Sfântul Antonie cel Mare, din
stirpea seminției trace, ne arată semnele după care poți să cunoști sufletul
omului: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupațiile și întâlnirile cu oamenii,
iar Maxim Mărturisitorul ne amintește de virtuțiile sufletului: „iubirea,
smerenia, blândețea, îndelunga răbdare, îngăduința, nepomenirea răului,
nemânierea, neînfurierea, nejudecarea, necăutarea de slăvi, milostenia,
neprihănirea, neiubirea de arginți, compătimirea, lipsa mândriei, străpungerea
inimii” (Meditație la Medicina Biblică, Dr. Pavel Chirilă/ Pr. Mihai
Valica, Asociația Medicală Creștină Christiana, București, 1992)
Sufletul omului religios își
cunoaște obârșia divină, pregătindu-și trupul pentru desăvârșire și Casă aleasă
Duhului Sfânt - comuniunea cu Dumnezeu. „Creatorul îi aduce trupului
omului un suflet conform destinației pe care i-a hotărât-o, care să-I slujească
drept locaș al Său. În sfârșit, el are o anumită formă care este asemănătoare
cu cea a trupului uman, adică are cap, umeri, mâini, picioare, ochi, urechi,
într-un cuvânt toate membrele la fel ca ale trupului. Sufletul este îmbrăcat în
trup ca într-o haină, membrele lui fiind îmbrăcate în cele ale trupului” (Sfântul
Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre Om, Ed. Bunavestire Bacău 2001).
Sfântul Ioan Damaschin în
capodopera sa Dogmatica, ne arată că sufletul are trei facultăți fundamentale:
rațiune, iuțime și poftă, iar Simeon Metafrastul vede cinci simțuri ale
sufletului: înțelegerea, cunoștința, discernământul, răbdarea și mila dacă primesc
harul de sus. Mai departe Sfântul Grigorie Sinaitul ne oferă o excelentă
comparație prin cuvintele: „Precum Dumnezeu ține în lucrare și mișcă
toată zidirea, așa Sufletul ține în lucrare și în mișcare mădularele trupului
și îl mișcă pe fiecare spre lucrarea sa.”(Meditație la Medicina
Biblică…,p.84)
Sfântul Grigorie Palama pune
semnul egal între îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu, cunoștința și sănătatea
sufletului; ele decurg una din alta și se mărturisesc una pe alta. Apoi: „sufletul,
susținând trupul în care a fost zidit, e pretutindeni în trup, nu ca în spațiu,
nici ca cel ce e cuprins, ci ca cel ce îl susține, îl cuprinde și îl face viu,
fiind și în această privință după chipul lui Dumnezeu.” (ibid.)
Sfântul Maxim Mărturisitorul, ne mărturisește că sufletul curat
e „acela care s-a eliberat de patimi și se bucură neîncetat de iubirea
dumnezeiască!”; iar sufletul desăvârșit este „acela, a cărui putere
pasională înclină în întregime spre Dumnezeu!” (ibid.).
Măreția regală a Omului nu constă
în înrudirea sa cu universul, ci în participarea lui la desăvârșire prin
„chipul” și „asemănarea” cu Creatorul. „În calitatea mea de
țărână, grăiește Sf. Grigorie de Nazianz, sunt atașat de viața
de aici, de jos, însă fiind și o părticică divină, port în pieptul meu dorința
după o viață viitoare.” (cf.Vladimir Lossky, Introducere în Teologia
Ortodoxă, trad. Lidia și Remus Rus, Ed. Enciclopedică, București-1993)
Icoana Sfintei Treimi se reflectă
trinitar și-n ființa-persoană a omului religios. „În om este minte,
cuvânt și duh și nici mintea nu este fără cuvânt, nici cuvântul fără duh și
acestea sunt una în alta și în ele însele.” (Sf. Grigorie Sinaitul,
Filocalia). Chipul este sufletul dat de către Dumnezeu, după ce a plămădit pe
om din țărâna pură, neîntinată de nici o urmă a altor creaturi. Numai prin
îmbinarea sufletului cu trupul plăsmuit, se compune acea ființă vie care, este
Omul. Zidit de însuși Dumnezeu și înzestrat cu suflare divină, omul are două
naturi-firi: „Din materia ce exista mai înainte - luând Dumnezeu
trupul, iar de la Sine punând în el viață - sufletul mintal și chipul lui
Dumnezeu.” (Sf. Maxim Mărturisitorul, cf. Meditație la…,p.85)
Această plăsmuire, ne arată
Părintele Stăniloae, „trebuie s-o înțelegem în sensul că, de când a
început să se formeze trupul omenesc, complexitatea trupului a primit în ea
sufletul, prin care Dumnezeu a contribuit în mod special la constituirea
organismului biologic. În acest fel s-a putut concentra în noul subiect nu
numai expresia întregii raționalități plasticizate a lumii, ci și calitatea de
purtător conștient al acestei raționalități.” (Pr.Prof.Dr. Dumitru
Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Manual pentru Institutele teologice,
Vol. I, Ed. I. B. M. al B.O.R., 1978)
Numai ca suflet întrupat din
primul moment al existenței sale, sufletul uman este un factor înserat în lume,
rămânând totuși deosebit de natură, dar putând face uz de natură în mod liber. „Dacă
îmbinarea sufletului cu trupul n-ar fi strunită din voia lui Dumnezeu,
însușirile sufletului ar fi ca niște fulgere, care ar pârli într-o clipă fărâma
de țărână a trupului în care zăbovește suflarea lui Dumnezeu. Trupul trăiește,
dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăiește, dacă e locuit de
Dumnezeu.” (Părintele Arsenie Boca - Mare Îndrumător de Suflete din
Secolul XX, Ed. Teognost Cluj-Napoca 2002)
„Nu vă temeți de cei
ce ucid trupul iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela
care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena.” (Matei 10, 28). Iar marele Apostol Pavel ne
grăiește clar și imperios: „Slăviți pe Dumnezeu în trupul vostru și în
duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu!” (I Corinteni 6, 20) În
creștinismul nostru ortodox, grija sufletului față de trup este o icoană a
grijii ce o poartă Mântuiorul față de Biserica Sa: „Căci nimeni
vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și îl îngrijește,
precum și Hristos Biserica lui.” (Efeseni 5,29).
Se afirmă că acțiunea reciprocă
dintre suflet și trup ar fi evidentă îndeosebi în ansmblul percepțiilor și al
mișcării: „În primul caz corpul trimite sufletului senzații, în al
doilea caz sufletul impune corpului voința sa.” (E.Vasilescu, Sufletul
și corpul, în rev. Raze de lumină,1933,nr.4) Legătura dintre creier și gândire
este complexă și subtilă. Creierul aparține materiei, în timp ce gândirea
aparține sufletului. Ceea ce se petrece în creier și în inimă este față de
ansamblul vieții conștiente ceea ce mișcările baghetei dirijorului sunt față de
orchestra care emite simfonia. Simfonia trece dincolo de orchestă, de mișcările
ce o secondează, la fel se întâmplă și cu pulsația sufletului care trece
dincolo de viața cerebrală înspre inimă. Creierul și inima în orice clipă
asigură adaptarea, armonia, cântarea, simfonia sufletului la împrejurări
inedite, diferite, menținând permanent flacăra, lumina, arderea sufletului în
direct cu realitățile cotidiene. „Deci creierul nu este așadar organul
gândirii sau al conștiinței, el face numai ca gândirea, conștiința sau
sentimentul, să rămână în contact cu viața reală și capabilă de acțiuni
eficace.” (Henri Bergson, Sufletul și corpul în „L-Energie
spirituelle)
„Creierul este
organul trupesc, iar mintea care e organul duhovnicesc este tăria creierului.
Trăirea omului după har, duhovnicește e atinsă atunci când mintea ajunge în
inimă, dobândind o împreună-lucrare a minții cu inima” (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte Duhovnicești,
vol.VI, Despre Rugăciune, trad. din lb.greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu
Chilia „Buna-Vestire”, Schitul Lacu - Sfântul Munte Athos, Ed. Evanghelismos,
București-2013)
„Creierul ascultă,
creierul execută, dar inima este central tuturor lucrurilor, pentru că în inimă
vine Dumnezeu să Se așeze. Inima e centrul vital al întregii noastre ființe și
cuvântul este manifestarea cu grai a inimii. Inima e adâncul cel mai adânc din
noi. Aș putea să spun că inima e o ființă în ființă… În familia creștin
ortodoxă Femeia-Mamă joacă un rol de cer, de inimă.” (Părintele Arsenie Papacioc, Cuvintele unui apostol
al iubirii, Ed. Sophia București, 2022) Atunci când mintea credinciosului
ajunge în inimă, rugăciunea lui devine Rugăciunea inimii. „Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
„Lucrarea aceasta
este: a sta cu mintea în inimă și a avea amintirea Domnului și a striga de
acolo către El rugăciunea cu smerenie și căință, alungând orice gând… La
rugăciune, mărturisea Avva Sofian Boghiu
de la Mănăstirea Antim din București, lăcaș de suflet al Părintelui cărturar,
scriitor și martir al Crucii Daniil Sandu Tudor, eu nu țin seamă de
bătăile inimii, de o sincronizare a lor, ci sunt atent la cuvintele rugăciunii,
ca fiecare cuvânt din rugăciune să cadă pe locul inimii.” (Părintele Sofian
Duhovnicul, Ed. Bizantină, București-2012)
Adâncul inimii fiind de nepătruns
pentru alții, e accesibil deplin lui Dumnezeu și sufletului. „În
inimă sălășluiește adevărata frumusețe, adevărata și veșnica valoare a omului.
Ea este centrul tainic al omului, ea este tăcută, în ea este ascunsă frumusețea
nepieritoare a Duhului, autentica frumusețe. În inimă se arată plenitudinea
Slavei lui Dumnezeu.” (ibid.)
Părintele ceresc, nu ne cere
sufletul pentru că el este lumina și focul inimii. Ne cere inima! „Fiule,
dă-mi inima ta, și toate celelate ți le voi da ție…” Bunul Dumnezeu a
rânduit dintru începutul omenirii, ca în Grădina Creației Sale să sălășluiască
o Națiune aleasă, un popor binecuvântat, un Neam primordial
pelago-traco-geto-daco-român cu suflet curat, cu minte trează și cu inimă mare,
precum a Profetului lor Zamolxe și cea a Crăiesei Maria-Vlaherna, iar în Vatra
Gliei lor să ardă viu, întețit și permanent focul dorul răbdării și al IUBIRII!
„Întru răbdarea
voastră vă veți mântui sufletul” (Iisus
Hristos)..
În virtuțile dor, răbdare, iubire
și în multe altele a așezat Dumnezeu, Rânduiala dacilor, pe care marele
profesor-teolog Teodor M. Popescu a cules-o din înțelepciunea nemuritorilor
vlahi: „Sunt oameni ca toți ceilalți, văzuți trupește, dar se deosebesc
de toți, văzuți sufletește. Trăiesc în trup, sunt, dar nu trăiesc după trup.
Sălășluiesc pe pământ, dar se poartă ca în cer. Se supun legilor hotărâte, dar
cu viața lor depășesc legile. Iubesc pe toți și de toți sunt prigoniți. Sunt
recunoscuți și osândiți. Sunt uciși și ei viețuiesc. Sunt săraci și îmbogățesc
pe mulți. Sunt batjocoriți și ei binecuvintează. Sunt insultați și ei cinstesc.
Făcând bine, sunt osândiți ca niște răi; osândiți fiind, se bucură,
însuflețindu-se; simplu vorbind ca sufletul lor curat.” (Zamolxe -
Zomolxis, Testamentul Nemuririi - Belanginele - Legile frumoase).
Cei care i-au făcut pe Strămoșii
noștri nemuritori a fost Profetul Zalmoxis, apoi Iisus. Zalmoxis nu a negat
niciodată moartea ca fapt material, ci i-a acordat o importanță
intrinsecă. „Dacii trăiesc cu ochii larg deschiși, cu toată ființa lor,
istoria poporului lor până la capăt, în cea mai adâncă profunzime a
sa. Zalmoxis a fost un uriaș plin de iubire, care a acumulat în ființa sa
întreaga viață a unui popor. Zalmoxis a fost fondatorul unei religii și un mare
Profet! Cunoscând biografia lui Zalmoxis, putem să cunoaștem întreaga viață a
poporului dac cu prezentul ei, cu trecutul ei și cu teama de viitorul acestuia.
Uriașii istoriei dispun în ființa lor de toate caracteristicile poporului și
timpului lor, și chiar mai mult decât poporul și timpul lor. Ei trăiesc cu un
picior pe pământ și cu altul în veșnicie.” (Constantin Virgil
Gheorghiu, Poporul nemuritorilor, trad. din lb. franceză de Gheorghiță Ciocioi,
Ed. Sophia, București, 2014)
„Ramura tracică din susul și josul Dunării au fost Dacii și Geții, popoare
care ies din preistorie. Herodot, vorbind despre străbunii săi Geții, spune că
erau viteji, monoteiști, având un Mare Preot, totodată și Rege. Erau
harnici, cultivau via, prăseau albine, locuind în Muntenia de azi.” (Ana-Maria
Marin, Povestea Neamului Românesc - Scrisă de o Bunică pentru Nepoata
Sa, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu, 1999)
„De la Profetul
Zalmoxis, grăia imperios un mare Avvă al
duhovniciei ortodoxe daco-române și universale - Părintele Constantin Galeriu, a
rămas tradiția - Kalokagathia - unitatea între bunătatea
interioară și frumusețea fizică. Dar Kalokagathia a devenit după Iisus Hristos
Philokalia, adică iubirea de frumusețea duhovnicească, și aceasta a rămas în
istorie…” (Sfinții Închisorilor în Lumea Credinței – Din
rezistența României creștine împotriva ateismului comunist, Ed. Lumea
Credinței, București , 2014)
Deși are atâtea Dumnezeu pe cap,
îi rămâne timp întotdeauna pentru Iubirea Sa de cei dragi!
Atâtea are Dumnezeu
pe cap!
„Atâtea are Dumnezeu
pe cap,/ Că bietul Sfânt abia se mai descurcă/ Și-ar fi nedrept să-I pun și eu
în cârcă/ Durerile de care-aș vrea să scap!// Ar fi nedrept de-aș îndrăzni să-I
cer/ Să care-n sus, spre pisc, și crucea mea,/ Când El Și-o duce pe a Lui de-abia,/
Înconvoiat între pământ și cer.//Ba, s-ar cădea, după porunci creștine,/ Să-I
dau eu Lui o mână de-ajutor;/ Ar răsufla Moșneagul mai ușor/ Și-ar merge treaba
pe pământ mai bine.// Dar prea-s neputincios și prea e greu/ Acest morman de
lut în care zac!/ Mi-e milă, L-înțeleg, dar ce să-I fac?/ Prea-n multe s-a
băgat și Dumnezeu!//De s-ar fi mulțumit mai cu puține,/ N-ar mai trudi acum ca
o furnică/ Și lumea asta, de-o făcea mai mică,/ Ar fi gospodărit-o mult mai
bine.// Pe când așa, cu-atâtea griji pe cap,/ Sărmanul Sfânt de-abia se mai
descurcă/ Și-aș fi neom să-I pun și eu în cârcă/ Durerile de care-aș vrea să
scap.” (Demostene Andronescu,
Peisaj Lăuntric - versuri din închisoare, Fundația Sfinții Închisorilor,
Pitești, 2014)
Grafica:
Ion
Măldărescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu