Iancu de Hunedoara
Luminiţa
Cornelia Zugravu
Art-emis
07 Aprilie 2026
O personalitate dominantă a
istoriei româneşti din veacul al XV-lea a fost Ioan (Iancu) de
Hunedoara (n. 1407 -d. 11 august 1456, Zemun). Iancu de
Hunedoara a fost voievod al Transilvaniei în 1441, Iancu de Hunedoara a
fost guvernator al regatului Ungariei între 1446-1453, apoi căpitan suprem al
Ungariei şi al Transilvaniei între 1453-1456. Iancu de Hunedoara a scris file
de glorie în istoria luptei antiotomane a popoarelor Europei sud-estice. În
anii în care Imperiul Otoman urca spre apogeu, dând asalturi decisive asupra
ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, Constantinopolul, Iancu de Hunedoara a
desfăşurat o activitate diplomatică şi militară intense, a depus eforturi
pentru închegarea unei coaliţii creştine care să oprească înaintarea otomanilor
cu o oaste de cruciadă şi a fost cel dintâi comandant de oşti din Europa care a
reuşit să îl înfrângă pe cuceritorul Constantinopolului, sultanul Mahomed II,
la Belgrad în 1456.
Iancu de Hunedoara a
fost tatăl regelui Matei
Corvin, cel mai mare rege al Ungariei
Iancu de Hunedoara s-a născut în
jurul anului 1407.
Tatăl lui Iancu, Voicu şi fraţii lui Mogoş şi Radu, au fost ostaşi în slujba
regelui maghiar Sigismund de Luxemburg și s-au distins în luptele antiotomane.
În anul 1409 Sigismund
i-a răsplătit, dăruindu-le castelul de la Hunedoara, împreună
cu pământurile care ţineau de el, cu vreo 35 de sate, vămi, mine de sare, aur,
argint şi fier și a primit familia Huniazilor blazonul ei nobiliar (un corb cu
aripile uşor desfăcute şi cu un inel în cioc). După moartea lui Voicu, în jurul
anilor 1414-1419, cap de familie a rămas fratele său, Radu. Iancu de Hunedoara
a plecat de tânăr în slujba unor nobili pentru a învăţa arta militară. Conform
unor izvoare maghiare este semnalată prezenţa lui în slujba familiilor Csaky şi
Csanadi, apoi în slujba despotului sârb Ştefan Lazarevici, apoi a familiei
Ujlaki şi a episcopului de Zagreb. În 1428 s-a căsătorit cu Elisabeta Szilagyi,
cu care a avut doi fii: Ladislau (născut în 1431) şi Matia (născut
la 24
februarie 1443,
la Cluj). În 1430 a intrat în serviciile regelui Sigismund. În toamna
anului 1431 Iancu
de Hunedoara l-a însoţit Sigismund în Italia, pentru a-l ajuta pe ducele
Milanului, Filippo Visconti, în lupta contra Veneţiei. Iancu de Hunedoara și-a
îmbogăţit semnificativ cunoştinţele sale militare şi experienţa. Milano mare
centru economic italian şi European a contribuit mult la formarea sa, în cei
doi ani cât a stat acolo studiind organizarea armatelor italiene şi metodele
lor de luptă. Sigismund a fost încoronat rege longobard la 25 noiembrie 1431,
iar în 1433, la
Roma, a fost încoronat împărat. Iancu de Hunedoara a ieşit din slujba ducelui
Milanului la întoarcerea sa din Italia, şi l-a însoţit pe Sigismund în Elveţia,
la Basel, unde a avut loc la 17 ianuarie 1434, faimosul conciliu care a durat
16 ani. Iancu era şi el la Basel, unde erau adunate un număr mare de
personalităţi politico-religioase europene ale vremii. Iancu de Hunedoara a
participat în anii care au urmat la campania lui Sigismund în Cehia, prin care
a preluat tronul. Iancu a învăţat noi tactici de luptă, în luptele contra
răzvrătiţilor husiţi, pe care le-a aplicat mai târziu.
În decembrie 1437, Sigismund de
Luxemburg a murit şi în aceeaşi lună Iancu s-a reîntors la Alba regală
(Székesfehérvár), pentru încoronarea lui Albert de Austria, noul rege al
Ungariei. În timpul lui Sigismund a ajuns să facă parte din anturajul militar
al regelui, dar abia în vremea lui Albert de Austria a început adevărata
ascensiune a lui Iancu de Hunedoara. Ascensiunea a început la scurt timp după
încoronarea noului rege. Reîntors mai întâi în Cehia, pentru a termina campania
antihusită Albert de Austria, spre sfârşitul lui 1438, l-a numit pe Iancu ban
al Severinului, împreună cu fratele său mai mic. Albert de Austria intenţiona
să pună capăt incursiunilor otomane, să întărească zona de graniţă şi să
pregătească o mare ofensivă antiotomană. În acest scop a avut nevoie de un om
de încredere, bun cunoscător al artei militare şi capabil de o sarcină de
asemenea amploare. Iancu începea şi cariera sa politică încredinţându-i-se
prima sa demnitate mai importantă.
Iancu, ajutat de fratele său,
după instalarea sa în funcţia de ban al Severinului, s-a preocupat mai întâi de
întărirea cetăţilor Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia. Turcii
ameninţau cu luarea Belgradului ocupând poziţii tot mai avansate la Dunăre. În
vara lui 1439 regele Albert de Austria organizează o primă ofensivă
antiotomană, lipsită de vigoarea şi coordonarea necesară. Iancu de Hunedoara
participă, fiind fidel regelui, dar acţiunea este un eşec, armata se
dezintegrează şi regele se reîntoarce la Strigoniu, bolnav fiind moare la 27
octombrie. Ungaria fără rege şi fără un moştenitor sigur, devine instabilă din
punct de vedere politic desi Regina Elisabeta, rămasă văduvă, aştepta totuşi un
fiu. În acelați timp, la porţile regatului băteau turcii, care se apropiau
ameninţător. În Ungaria, pe acest fond, are loc un conflict pentru putere
dintre marea şi mica nobilime maghiară. Marii nobili se mulţumeau cu un rege tânăr,
care să conducă numai cu numele în timp ce micii nobili cereau o regalitate
puternică, capabilă să ţină piept turcilor. La dieta de la Buda din 1 ianuarie
1440 la care ia parte şi Iancu de Hunedoara, Regina Elisabeta a cerut sprijinul
nobilimii pentru conducerea interimară a regatului şi susţinerea succesiunii la
tron. Iancu a încercat să convingă dieta de primejdia turcească şi de
necesitatea instalării imediate a unui rege cu autoritate reală, susţinând
apropierea Ungariei de Polonia, care era curtată şi de sultan şi instalarea pe
tronul Ungariei a regelui polonez Vladislav III Jagiello. Cuvântarea sa a fost
convingătoare și a întrunit adeziunea majorităţii membrilor dietei. Regina
însăși se lasă înduplecată şi trimite o solie la curtea polonă.
În timpul tratativelor la
Cracovia, la 22 februarie 1440, Regina naşte un fiu, denumit Ladislau Postumul.
Regina cere retragerea imediată a delegaţiei maghiare de la negocierile cu
polonezii, dar este prea târziu. Se continuă tratativele de aducere a lui
Vladislav pe tronul Ungariei de către partida susţinută şi de Iancu. Vladislav
acceptă tronul la 6 martie şi soseşte la Buda la 21 mai şi se instalează
efectiv pe tronul Ungariei, în ciuda încercărilor disperate ale partidei
reginei. Ruptura politică între cele două tabere a degenerat într-un război
civil. La 10 septembrie 1440, Iancu a condus armata regelui împotriva marilor
nobili, aflat de partea lui Vladislav, pe care i-a înfrânt decisiv la
Battaszek. Ca răsplată pentru serviciile aduse, Vladislav l-a numit voievod al
Transilvaniei şi comite al Timişoarei, păstrând şi titlul de ban de Severin.
Iancu a preluat noua funcţie abia în primăvara lui 1441, pentru că în iarna lui
1440 pleacă la Belgrad cu misiunea de a reorganiza apărarea cetăţii disputate
de turci.
Principala preocupare a lui Iancu
a fost de a reorganiza şi de a pregăti Transilvania în faţa pericolului
turcesc, la preluarea funcţiei de guvernator. Marii nobili erau foarte
puternici iar păturile de jos erau încă frământate de răscoala din 1437-1438 şi
de înteţirea controlului feudal prin adoptarea înţelegerii „Unio trium
nationum” ceea ce făcea misiunea sa deosebit de dificilă. Iancu a adoptat o
tactică de îmbunare a marilor nobili, coroborată cu atragerea de partea sa a
micilor nobili, pentru a-şi întări autoritatea. În același timp se ocupă cu
organizarea şi întărirea economiei transilvane. Iancu organizează armata în
vederea viitoarelor lupte antiotomane și instituie un control abil asupra
ocnelor de sare, aducătoare de mari venituri. Iancu de Hunedoara a luat măsuri
de creştere a economiei şi îmbunătăţire a administraţiei. A înfiinţat monetării
în 1441 şi 1443 la Braşov şi Sibiu cărora le-a întărit zidurile de apărare.
Oraşul Cluj care fusese deposedat de drepturi ca pedeapsă pentru susţinerea
răsculaţilor din 1437-1438 a fost repus în drepturi.
Pe principiul că o apărare bună
împotriva turcilor se putea face doar prin ofensivă, în septembrie 1441
intervine în teatrul de luptă din Serbia. Lângă Semendria, armata lui Iancu
iese deplin victorioasă, dar în luptă moare fratele lui, Ioan care va fi înmormântat
la Alba Iulia. Iancu este primit cu laude, iar faima lui sporeşte la
reîntoarcerea în ţară.
Turcii întreprind o campanie
împotriva Transilvaniei în primăvara lui 1442 . Ei şi-au
organizat atacul din Ţara
Românească asupra căreia dețineau controlul. au trecut cu aproximativ
12.000 oameni pe la Turnu Roşu, apoi pe valea Mureşului şi s-au îndreptat către
Alba Iulia. Iancu a luat o decizie neobişnuită pentru acea vreme şi a proclamat
ridicarea populaţiei la război. Ca să adune la oaste pe ţărani şi pe orăşeni
deopotrivă, a trimis solii în toată Transilvania. Nobilimea nu vedea cu ochi
buni pe ţăranii înarmaţi, așa că măsura nu era pe placul nobilimii. În primul
asediu turcesc al Albei Iulii, trupele lui Iancu sunt înfrânte, apoi se retrag
în cetate. În acest timp sosesc întăriri din toate comitatele, împreună cu
trupele secuieşti şi săseşti. Armata lui Iancu, mult întărită, pleacă pe urmele
turcilor, răspândiţi în apropiere, iar la 18 martie are
loc bătălia
de la Sântimbru.
La urechile lui Iancu ajunsese
zvonul că Mezid-bei poruncise trupelor sale să-l omoare cu orice preţ. El îl
pune în fruntea oştirii pe micul nobil Simion Kamonyai, îmbrăcat în armura sa.
Lupta
are loc în apropiere de Sibiu la 22 martie. Turcii îl ucid pe Kamonyai
şi sunt convinşi că l-au răpus pe Iancu. Iancu îşi conduce bine trupele şi
reuşeşte să-i pună pe fugă pe turci. Pe câmpul de luptă, cu Mezid-bei, mor cei
mai mulţi soldaţi turci, atacaţi din toate părţile, doar câteva cete turceşti
reuşesc să se retragă pe la Turnu
Roşu, dar sunt urmărite mai departe de Basarab, fiul lui Dan. Iancu a venit
cu armata sa şi l-a instalat pe Basarab domn
în Ţara Românească. Sultanul trimite o armată de circa 80.000 de oameni, în
frunte cu beilerbeiul Rumeliei, Sehabeddin ca reacție la succesul lui Iancu.
Turcii trec Dunărea pe la Nicopole, sultanul fiind preocupat de pierderea
influenţei în Ţara Românească şi dorind să-l răzbune pe Mezid-bei. Basarab se
retrage spre munţi, aşteptând ajutoare din Transilvania, înțelegând că nu le
poate rezista singur. Turcii se răspândesc prin ţară în expediţii de pradă.
Iancu trece cu armata sa munţii şi pe data de 2 septembrie 1442 atacă pe turci
pe valea Ialomiţei. Bătălia a fost decisivă şi până la căderea nopţii, turcii
sunt puşi pe fugă. Sehabeddin trece Dunărea cu o parte din armată, cu un
sangiac şi patru bei căzuţi, iar restul trupelor turceşti risipite prin ţară
sunt nimicite una câte una. Prada de război a lui Iancu a fost uriaşă
(steaguri, corturi, peste 5.000 de cămile, cai, catâri şi haine scumpe). Iancu
trece Dunărea în noiembrie-decembrie, împrăştie pe turci la Vidin şi se
reîntoarce victorios prin Serbia, fiind fidel concepţiei sale militare conform
căreia atacul este cea mai bună apărare.
Sehabeddin a fost demis, în timp
ce victoria lui Iancu de pe Ialomiţa a provocat o reacţie de admiraţie în toată
Europa. Cu scopul de a-i scoate definitiv din Europa pe turci, la apelul Papei,
europenii pornesc o puternică ofensivă diplomatică pentru un război mai mare
împotriva lor. Cele mai mari susţinătoare ale campaniei antiotomane sunt
Serbia, Ungaria. Ungaria decide organizarea unei campanii în Balcani, în dieta
din iunie 1443.
Iancu organizează în continuare armata, atrage la oaste numeroşi iobagi şi
strânge cca 10-12 mii de oameni în Transilvania. Momentul părea favorabil
deschiderii ostilităţilor având în Vedere că în iunie 1443 în Ungaria sosesc
ştiri despre o puternică înfrângere a turcilor în Asia Mică. Vladislav pleacă
din Buda la 22
iulie însoţit de armata regală, de un detaşament de cavalerie polonă,
câţiva cruciaţi şi unităţi de mercenari cehi, care la Cuvin, pe malul Dunării,
trupele sale fac joncţiunea cu oastea lui Iancu şi cu trupele sârbe ale lui
Gheorghe Brancovici. Abia în septembrie s-a trecut Dunărea și pe Morava se
întâlnesc cu trupele lui Ishak-bei, pe care Iancu îl bătuse cu doi ani în urmă.
Turcii au fost obligaţi să se retragă fiind destul de puţin pregătiţi să lupte
iarna. Iancu înaintează în marş rapid către sud, cu 12.000 de călăreţi şi cu
oştile sale transilvane, încercând să-i oprească pe diferiţii bei să se unească
şi să le oprească ofensiva către Sofia. El ocupă
Nişul, unde înfrânge şi trei detaşamente turceşti care abia avuseră timp să
se reunească. Sultanul însuşi pleacă de la
Adrianopol împotriva sa. Iancu schimbă direcţia de mers către miazănoapte,
peste tot pe unde trece armata sa, contingente de sârbi eliberaţi de sub turci
i se alătură şi zdrobeşte forţele otomane răzleţe care-i apar în cale. A apărut
în zonă şi o armată a lui Vlad Dracul, care
luase între timp tronul Ţării Româneşti, cu sprijinul sultanului, dar care la
scurt timp a întors armele împotriva turcilor.
Iancu se îndreaptă direct către
Sofia, trecând de Niş, pe care o ocupă după ce spulberă o altă armată
turcească. Popoarele din Balcani încep să freamăte în speranţa eliberării, iar
în tabăra regelui sosesc tot mai mulţi bulgari, bosniaci, sârbi şi albanezi. În
Bulgaria sunt orașe care se predau direct lui Iancu, în Albania şi în ţinutul
minier Novo Brdo din Serbia au loc răscoale antiotomane, iar albanezul
Scanderberg fuge din armata turcă pentru a se pune în fruntea luptei de
eliberare din Albania. Turcii nu au nici o intenţie să cedeze atât de uşor, în
ciuda acestor evoluţii. Sultanul dispune o puternică apărare a trecătorilor din
Balcani şi aşteaptă venirea lui Iancu. Din cauza iernii şi a reliefului muntos
înaintarea lui Iancu către Adrianopol şi Constantinopol devenise tot mai
dificilă. Pe 12
decembrie 1443,
la trecătoarea puternic apărată de la Zlatiţa, armata sa trece printr-un moment
greu atunci când turcii atacă prin surprindere. La 23 decembrie are
loc un atac puternic condus de sultan, iar trecătoarea devine aproape imposibil
de trecut. Iancu este nevoit să bată în retragere. Turcii calculează greşit
puterea şi moralul trupelor şi se avântă cu câteva armate direct în luptă,
plecând în urmărirea lui, dar Iancu îi surprinde şi îi bate. Iarna era în toi,
făcând retragerea deosebit de grea, caii muriseră şi alimente nu se mai găseau.
La 2 ianuarie 1444 are
loc confruntarea
de la Ialovăţ. Turcii au trimis o solie pentru a-i oferi lui Vladislav
pacea, înainte de a ajunge la Niş, în condiţii destul de favorabile, dar rămase
fără nici un rezultat. La 2 februarie 1444,
Vladislav I, Iancu şi armata intrau în
Buda.
Vestea despre victoriile
repurtate de armatele lui Vladislav I în „campania cea lungă” s-a răspândit în
tot occidentul. Turcii suferiseră o grea înfrângere, cum nu mai avusese loc
niciodată de la venirea lor în Europa, fiind nevoiţi să părăsească Serbia şi
vestul Bulgariei. Acum încercau să-şi repoziţioneze armatele pentru a-şi apăra
imperiul. Faima lui Iancu s-a răspândit în toată Europa, ca şi în rândurile
inamicului. Occidentul credea că momentul este cel mai potrivit pentru a-i
scoate pe turci din Europa. În luna aprilie 1444 în Dieta ungară
se hotărăşte organizarea unei noi campanii antiotomane ca urmare a
entuziasmului provocat de succesul campaniei din 1443. Vladislav duce pe
de-o parte tratative de pace cu turcii, pe de altă parte face pregătiri de
război în această perioadă. Puterile occidentale se angajează cu promisiuni de
ajutor în sprijinul campaniei profitând de această conjunctură şi printr-o
activitate diplomatică intensă, în speranţa de a acapara noi posesiuni în
Balcani. Ajutorul militar s-a concretizat în doar câteva galere veneţiene,
burgunde şi raguzane, care au plecat spre Constantinopole în vara lui 1444.
Iancu s-a pregătit de război şi a depus demersuri pe lângă ţările române pentru
un ajutor armat. În iulie sosesc solii sultanului care oferă pacea în condiţii
foarte avantajoase, pe când Vladislav era la Seghedin pregătindu-se de război.
În ciuda opoziţiei cardinalilor, Vladislav decide să semneze pacea. Iancu de
Hunedoara era tot timpul supus deciziei regale așa că era şi el de acord cu
pacea.
Vladislav se răzgândeşte şi jură
să continue campania împotriva „necredincioşilor”, la presiunile occidentului
şi în special ale papei, însă ruperea tratatului de la Seghedin avea să se
dovedească o mare greşeală. Serbia a semnat o pace separată cu turcii în
august, recăpătându-şi teritoriile şi cetăţile pierdute în ultimii ani.
Războiul era decis, iar pregătirile de război erau în toi, desi acțiunea
sârbilor slăbea cu mult frontul comun antiotoman.
În jurul datei de 28 august,
Armata regală se adună la Oradea şi porni către Orşova unde se adunară şi
restul armatelor cruciate: soldaţi din Ungaria, trupe transilvănene conduse de
Iancu (din care mulţi români), trupe croate şi bosniace comandate de banul
Franko de Talovac. Trupele trecură Dunărea şi porniră de-a lungul ei spre
Vidin, cea mai puternică fortăreaţă otomană din zonă. Ocupară oraşul, fără a
asedia însă cetatea, în care turcii stăteau pregătiţi de luptă. Mai departe, la
Nicopole li se alăturară armata promisă de Vlad Dracul şi un alt detaşament
transilvănean care traversase direct Ţara Românească. Vlad se întâlni la
Nicopole cu Vladislav, pe care îl sfătui să renunţe pentru că „turcul şi numai
la vânătoare îşi ia cu sine mai mulţi ostaşi decât cei adunaţi în oastea
creştină”. Sfatul său nu fu ascultat şi armata grăbi pasul către malul mării.
Rând pe rând sunt ocupate cetăţile de la malul Dunării. Au ajuns la Varna la 9
noiembrie. Între timp a ajuns vestea că sultanul, despre care credeau că e în Asia
Mică, ţinut pe loc de flota italiană şi burgundă, se îndrepta înspre Varna cu
toată armata sa. Ajutorul occidentului se dovedise complet insuficient, iar
planul său de a bloca Bosforul cu doar o mână de nave nu era corespunzător
realităţii. În seara de 9 spre 10 noiembrie, Vladislav şi cei 15-16 mii de
ostaşi se aflau în faţa Varnei, iar de partea cealaltă se afla întreaga armată
a sultanului (conform unor izvoare, 80-120 mii de ostaşi, probabil mai puţini).
Situaţia cruciaţilor era acum extrem de dificilă. La sfatul lui Iancu, se
deciseră că singura soluţie era să-i atace pe turci rapid, pentru a nu-i lăsa
să-şi dea seama de inferioritatea lor numerică. În dimineaţa zilei de 10
noiembrie cele două armate s-au pus în rând pregătite de luptă. Cruciaţii au
fost clar depăşiţi numeric, banderiile episcopilor de Eger şi Oradea fură de la
început spulberate, iar episcopii ucişi. Prin tactică superioară, Iancu a
reuşit să câştige câteva poziţii, dar în toiul luptei, regele Vladislav,
vanitos şi lipsit de experienţă (avea doar 20 de ani), atacă direct în miezul
oştirii otomane, în ciuda sfaturilor lui Iancu. Regele alunecă şi căzu de pe
cal, iar un ienicer îi tăie capul, pe care-l expuse ca pe un trofeu privirilor
oştii creştine. Moartea regelui lovi ca un fulger moralul acestora şi se
produse panică şi fuga generală. În zadar încercă Iancu să vină în ajutorul
regelui, bătălia era pierdută şi fu nevoit să părăsească câmpul de luptă.
Turcii însă n-au mai pornit pe urmele oştii creştine. Grosul armatei trecu Dunărea
în patru-cinci zile. Iancu trecu mai repede în Ţara Românească şi fu reținut de
soldaţii munteni, care nu l-au recunoscut. După câteva zile a fost eliberat,
când Vlad Dracul a aflat despre el.
La fel de puternic ecou ca cel al
victoriilor din „campania cea lungă” a avut și înfrângerea de la Varna. Lumea
occidentală era descurajată, în timp ce sultanul vestea victoria în tot
imperiul. În Ungaria se formase o locotenenţă regală din patru nobili, care
asigura conducerea provizorie, în timpul în care regele Vladislav era plecat la
război. S-a declanşat din nou o luptă aprigă pentru putere, odată cu moartea
regelui în bătălie. La reîntoarcerea în Transilvania, Iancu de Hunedoara era
cel mai mult preocupat de refacerea capacităţii militare. El era de părere că
principala grijă a regatului trebuia să fie pericolul de la miazăzi și că
luptele interne erau foarte dăunătoare. Mica nobilime, izolând pe marii nobili
şi intrigile lor, a început tot mai mult să strângă rândurile în jurul lui
Iancu. Consiliul de conducere a împărţit ţara în câteva regiuni, fiecare având
în frunte un „căpitan”. Pe lângă funcţiile deja deţinute, Iancu devine căpitan
al ţinuturilor de la răsărit de Tisa. Iancu trece la organizarea militară,
calmează tulburările interne din Transilvania şi îşi asigură sprijinul
ţărănimii şi orăşenimii pentru formarea armatei.
Turcii dădeau târcoale hotarului
şi deja în primăvara lui 1445 apar în preajma
Belgradului cu o armată de dimensiuni reduse. În ciuda moralului scăzut care
persista după usturătoarea înfrângere de la Varna, Iancu reuşeşte să distrugă
tabăra otomană. Occidentul își păstra flota în Strâmtori şi la Constantinopol
fiind preocupat de riposta turcească. În urma tratativelor dintre comandantul
flotei, Wallerand de Wavrin şi Iancu, se pune la cale un plan de atac la
Nicopole, susţinut pe apă de flota burgundă şi de pe uscat de armata lui Iancu.
Vlad Dracul participă şi el cu armată, căruţe, hrană şi 40-50 de bărci. În
prima jumătate a lunii august sosi flota burgundă la Isaccea, precum şi
sprijinul lui Vlad Dracul de circa 5-6.000 de oşteni. Iancu a întârziat cu
câteva zile, astfel că trupele româneşti susţinute de flota apuseană au pornit
în susul Dunării, au trecut de Silistra,
au ars cetatea Turtucaia apoi asediară cetatea Giurgiului care
prezenta cel mai mare interes pentru Ţara Românească. Sprijinit de o puternică
artilerie, Vlad reuşeşte să cucerească Giurgiul şi trece rapid la întărirea
cetăţii. Mai departe merg către Rusciuc, care se predă fără luptă şi în fine
ajunge la Nicopole la 12 septembrie. Ziua următoare Vlad Dracul începe asediul
cetăţii Turnu, aflată pe malul românesc, iar după două zile apare şi armata lui
Iancu. Cucerirea cetăţii Turnu se dovedi mai dificilă decât se anticipase,
datorită ajutoarelor date de pe malul bulgăresc. Iancu vroia să treacă pe malul
celălalt, dar acest lucru era dificil la Nicopole, aşa că pregăti trecerea
armatei la gura Jiului, dar şi acolo se lovi de opoziţia turcilor. Iarna
îngreuna şi mai mult toate operaţiunile, exista riscul ca Dunărea să îngheţe şi
să imobilizeze flota occidentală. Din acest motiv se decise abandonarea
atacului. Flotele au luat drumul mării, iar armatele lui Iancu şi Vlad se
reîntoarseră în ţară. Cu toate că nu s-a atins scopul propus, campania de la
Dunăre a avut ca rezultat consolidarea legăturilor dintre Iancu şi Ţara
Românească, recucerirea Giurgiului şi încurajarea populaţiei bulgare. Circa
12.000 de bulgari au fugit de sub turci şi s-au refugiat în Ţara Românească, cu
permisiunea lui Vlad Dracul.
Iancu de Hunedoara a avut timpul
necesar pentru consolidarea situaţiei interne, după reîntoarcerea din campania
de la Dunăre. În dieta Ungariei de la 1 iunie 1446 a fost recunoscut dreptul la
succesiune al lui Ladislau Postumul, dar pentru că acesta era minor, se decise
alegerea unui guvernator provizoriu până la împlinirea majoratului regelui.
Iancu de Hunedoara, la alegerile din 5 iunie 1446, sprijinit de
numeroşii nobili mici, a fost ales în unanimitate guvernator al Ungariei.
Averea personală a lui Iancu care deţinea peste un milion de jugăre de pământ,
faima şi gloria cu care se umpluse în bătăliile antiotomane, erau motivele
principale pentru care Iancu de Hunedoara a fost ales guvernator. În calitate
de guvernator al Transilvaniei cât şi de guvernator al întregii Ungarii, pe
plan administrativ şi economic, Iancu de Hunedoara a luat numeroase măsuri care
au favorizat dezvoltarea economică şi instaurarea ordinii şi autorităţii de
stat. Prin introducerea de metode mai moderne de cultivare şi exploatare, prin
mărirea suprafeţelor exploatate, a ridicat nivelul taxelor şi impozitelor
colectate, dar nu prin apăsarea iobăgimii. A menajat iobăgimea, în care vedea
baza puterii de stat şi o bună sursă de recrutare pentru armatele sale. Şi-a
atras de partea sa cnezii români, cărora le-a oferit numeroase danii ca urmare
a faptelor lor de vitejie. Iancu a îmbunătăţit exploatarea minelor din
Hunedoara şi pe cele din nordul Transilvaniei susţinând dezvoltarea oraşelor
miniere Baia Mare şi Baia Sprie. În
câţiva ani a reuşit să ridice cu mult veniturile provenite din impozitele puse
pe exploatarea minelor de sare. Unor oraşe de pe moşiile sale le-a dat dreptul
de târg. A construit şi refăcut numeroase cetăţi şi castele, printre care şi
Castelul de la Timişoara, care-i poartă astăzi numele şi unde şi-a avut
reşedinţa pentru un timp. A sporit legăturile diplomatice, militare şi
economice cu ţările române.
Din 1447 Iancu a plănuit o nouă
campanie pentru alungarea turcilor din Europa. Iancu a încercat să atragă
ajutorul papei şi al curţilor europene, prin intermediul diplomaţiei, dar
răspunsul acestora consta doar din noi şi noi promisiuni, fără rezultate concrete.
El își pregătea forţele propria, fără să conteze pe aceste ajutoare ipotetice.
Iancu se putea baza pe sprijin din partea Ţării Româneşti, dar nu şi pe
sprijinul Serbiei, care ducea o politică de bună vecinătate cu turcii. A strâns
legăturile de colaborare cu Albania lui Scanderberg. Între cei doi conducători
s-a semnat şi o alianţă militară. Albanezii încercau să scape de dominaţia
turcească, dificil de înlăturat fără un sprijin consistent din Apus. Cu o
armată de cca 100.000 de oameni, în chiar primăvara anului 1448 a avut loc un
atac masiv al sultanului, împotriva Albaniei răzvrătite. Probabil şi din cauză
că a aflat de alianţa albanezilor cu Iancu, Sultanul nu a reuşit să supună
nucleul de rezistenţă albanez şi s-a retras în august. În acelaşi timp,
Scanderberg trebuia să se asigure şi împotriva intrigilor Veneţiei
duşmane.
Iancu a reuşit să strângă o
armată de circa 22-24.000 de oameni, pentru campania din 1448, compusă din
mercenari (cavalerie grea), circa 1.000 de polonezi trimişi de regele Cazimir
al IV-lea, banderiile nobililor (cavalerie uşoară), 4.000 de infanterişti (de
toate naţionalităţile, mai ales germani şi cehi). Avea numeroase tunuri şi
căruţe de război (circa 2.000) după modelul husiţilor. Iancu de Hunedoara
urmărea de această dată să treacă prin Serbia de Sud, să cucerească Macedonia
cu ajutorul lui Scanderberg şi astfel să rupă Albania de turci, apoi să
înainteze către Salonic, unde nădăjduia să se formeze o bază pentru flotele
europene. La 28 septembrie, înaintarea armatelor
principale a început pe la vărsarea Moravei în Dunăre. Armatele Ţării Româneşti
au trecut Dunărea pe la Severin, înaintând pe valea Timocului şi făcând
joncţiunea cu trupele lui Iancu la Niş. Întreaga armată a pornit către sud până
la Kossovopolje (Câmpia Mierlei) a ajuns în jurul zilei de 14-15 octombrie,
unde trebuia să se întâlnească cu trupele lui Scanderberg. Lui Iancu îi lipseau
informaţiile cu privire la mişcările turcilor. Turcii adunaseră armata la
Sofia, în timp ce Iancu credea că sultanul se află pe la Adrianopol. Surpriza a
fost mare când pe Câmpia Mierlei au apărut trupele turceşti, venite de la
Sofia, prin Niş, pe acelaşi drum pe care trecuse Iancu în urmă cu câteva zile.
Iancu a decis să rămână pe loc, lipsit de o alternativă sigură şi să ţină piept
turcilor, mai ales că poziţia sa era uşor favorabilă. Iancu a format o „cetăţuie”
din căruţe (după tactica husită) în interiorul căreia a plasat infanteria şi
grosul armelor de foc (tunuri, puşti). Cu ajutorul cavaleriei urma să fie dată
lupta principală. În ziua de 18 octombrie, lupta s-a terminat cu o victorie
parţială a creştinilor.
Lupta a fost mult mai dură, a
doua zi, turcii reuşind să producă pagube grave armatei lui Iancu (circa 17.000
de oameni). Iancu însuși a fost la un pas de moarte: a căzut de pe cal, dar a
fost salvat de un cneaz hunedorean, Teodor Cnezul, pe care l-a răsplătit cu
moşii mai târziu. Situaţia gravă l-a obligat să salveze atât cât mai putea
salva. A simulat un atac, la miezul nopţii, cu o parte din armată, iar cu
grosul trupelor rămase s-a strecurat pe lângă turci şi a fugit în Serbia.
Trupele rămase au fost nimicite în parte, în parte luate în robie. Printre cei
căzuţi în robie s-a aflat şi cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi. Scanderberg
nu a mai avut timp să ajungă la Câmpia Mierlei şi s-a întors din drum auzind de
înfrângere. Iancu a ajuns la Seghedin, la 24 decembrie 1448. După eşecul
suferit puterea politică a lui Iancu era destul de slăbită, mulţi nobili
nemaifiind de acord cu politica sa. Astfel, doi ani de pregătire asiduă au fost
irosiţi. Înfrângerea de la Câmpia Mierlei îi obliga pe europeni să stagneze
orice acţiune ofensivă împotriva turcilor şi să se concentreze pe partea
defensivă. În urma tratativelor de pace s-a semnat la 20 noiembrie 1451 un
armistiţiu cu turcii pe trei ani. La 29 mai 1453 turcii au zguduit Europa
cucerind Constantinopolul. Iancu şi-a dat demisia din funcţia de guvernator
pentru a face loc restaurării puterii regale în Ungaria, în ianuarie 1453.
Regele instalat l-a umplut pe Iancu de laude şi de posesiuni, dar pe de altă
parte a încercat, împreună cu partida marilor nobili, să-l înlăture de la
putere. Iancu a încercat să ţină piept turcilor şi să întărească linia Dunării.
Turcii au rupt armistiţiul în
1454 şi au asediat Semendria, dar Iancu a repurtat o nouă victorie împotriva
lor la Krusevac zdrobindu-i cu desăvârşire. Sultanul Mohamed al II-lea se
pregătea intens să cucerească Belgradul. Iancu a luat măsuri pentru întărirea
Belgradului şi a chemat oameni de la oraşe şi sate să ia parte la război. A
beneficiat de această dată şi de un sprijin mai consistent din Apus. Asediul
Belgradului a fost deosebit de puternic. Flota
cruciată a câştigat bătălia pe apă. Lupta decisivă s-a dat între 21-23
iulie. În ciuda raportului de forţe defavorabil, concepţia strategică modernă a
lui Iancu l-a ajutat să-l înfrângă pe sultan. Victoria împotriva celui care
cucerise Constantinopolul a fost răsunătoare. Peste bucuria victoriei a venit
vestea morţii lui Iancu de Hunedoara. Iancu de Hunedoara a murit la 11 august 1456, răpus de ciumă în
tabăra de la Zemun. Trupul său a fost dus şi înmormântat în catedrala catolică
de la Alba Iulia, alături de mormântul fratelui său Ioan.
Papa Calixt al
III-lea a elogiat victoria obținută de Iancu de Hunedoara ca fiind
„cel mai fericit moment al vieții sale” și a ordonat ca toate clopotele
bisericilor catolice din Europa să fie trase la amiază ca o reamintire pentru
credincioși de a veni la rugăciune pentru apărarea Cetății Belgradului. Acest
obicei există și astăzi, iar tragerea clopotelor la amiază este atribuită în
special victoriei obținute de Iancu împotriva turcilor, împotriva
prigonitorilor creștinismului. În urma victoriei în Asediul
Belgradului împotriva oștirii otomane a sultanului Mahomed al II-lea,
cuceritorul Constantinopolului,
Papa l-a numit pe Iancu de Hunedoara: „atletul cel mai puternic, unic al lui
Cristos”. Pe piatra funerară a lui Iancu de Hunedoara stă înscris „s-a
stins lumina lumii”. Însuși sultanul Mahomed al II-lea i-a adus omagiul
său: „Cu toate că a fost inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat,
pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată, un asemenea om”.
Bibliografie
- Ioan Aurel Pop, Din
mâinile valahilor schismatici, Editura Litera, 2011
- Rădulescu-Codin, Constantin
(1922). Muscelul
nostru. Comuna Corbi și locuitorii săi.
- Ioan Aurel Pop; Bolovan Ioan
(2016). Istoria Transilvaniei (ed. II). Cluj-Napoca: Școala
Ardeleană.
- Manole Neagoe: Pagini
legendare din istoria poporului român, Editura Ion Creangă, București, 1981.
- Adrian Andrei
Rusu: Întregiri și interpretări privitoare la itinerariile lui Iancu de
Hunedoara, în AIIX, XXVII, 1990.
- Ștefan
Ștefănescu, Camil
Mureșeanu: Istoria românilor, vol IV, De la universalitatea
creștină către Europa „patriilor”, Editura Enciclopedică, București, 2001.
- Neagu Djuvara: O scurtă
istorie ilustrată a românilor, Editura Humanitas, București, 2022
Grafica:
Ion Măldărescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu