CRESTINISMUL E VIU PENTRU CA EL, HRISTOS, E VIU!
Aprilie 9, 2026
Hristos a Înviat!
Poate că și voi,
la fel ca noi, v-ați întrebat de-a lungul vieții de ce Creștinismul e viu și a
biruit păgânismul și nu invers. Răspunsul este simplu: Creștinismul e viu
pentru că El, Hristos, e viu!
În primele luni
ale anului 2018 am publicat citeva materiale privind subiectul acesta. Revenim
azi, cu prilejul Sfintelor Paste, cu unul din acele materiale.
Cartea istoricului
american Bart D. Ehrman, publicata in 2018, The Triumph of
Christianity (“Triumful Creștinismului”) adaugă la explicațiile date de
istorici de-a lungul veacurilor de ce Creștinismul a biruit păgânismul și nu
invers. Autorul, însă, nu e creștin, ci apostat. Cu ani în urmă a fost un
apologet creștin, dar în ani recenți a ajuns la concluzii diferite privind
identitatea Mântuitorului. Pentru el, la fel ca și pentru mulți alți istorici
și intelectuali, Mântuitorul e doar Iisus din Nazaret, nu Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu ori Mântuitorul.
Recomandăm totuși
cartea, în special celor interesați să cunoască explicațiile istoricilor
privind biruința Creștinismului asupra păgânismului. Fenomenul în sine e
uimitor. Privind longevitatea lui ca religie, Creștinismul urmează Iudaismului,
dar e cea mai răspândită religie. Astăzi nu se mai închină nimeni lui Zeus,
Apolo, Zamolxe, Ra, Amon, Mitra și alte zeități antice. Aceste zeități au
dispărut din mințile oamenilor, iar Creștinismul le-a șters din memoria lor. Pe
Hristos, însă, nu l-a șters și nu poate să Îl șteargă nimeni.
Astăzi, Hristos
are mai mulți adepți ca oricând, iar numărul lor crește zilnic. Cum și ce
explică asta?
Creștinismul
și lumea veche
Meritul principal
a lui Ehrman constă în examinarea minuțioasă a explicațiilor istoricilor
privind triumful Creștinismului și a lui Hristos asupra zeităților antice. În
plus, însă, el propune și un număr de explicații originale. Ehrman merită
aprecieri și pentru tonul politicos al discursului lui. Cu toate că a devenit
apostat, el folosește un vocabular cuviincios, spre deosebire de vocabularul
ireverențios al furibunzilor atei ai zilelor noastre, Dawkins, Harris, Hitchens
și alții. Lecturarea cărții e lejeră și cele aproape 300 de pagini de text ale
cărții trec repede, fiind structurate în așa fel încât cititorul de rând să-i
poată înțelege argumentele. Interesante sunt și datele istorice, sursele și
izvoarele scrise pe care Ehrman își fundamentează argumentele, cât și detaliile
inedite pe care le dă privind credința și practicile creștine ale înaintașilor
noștri. Ehrman stăpânește bine limba greacă și posedă o cunoaștere bună a
Sfintelor Scripturi.
E indiscutabil, în
opinia lui, că în primele patru veacuri ale erei creștine in istoria omenirii
s-a produs o revoluție de proporții gigantice pe care istoria nu a mai
repetat-o. “The ancient triumph of Christinity, scrie el, proved to be the
single greatest cultural transformation our world has ever seen” (“Triumful
Creștinismului s-a dovedit a fi cea mai mare transformare culturală cunoscută
vreodată în lume”) Un grup mic de oameni simpli, fără carte, („analfabeți” cum
îi numește el), care se identificau ca și urmași ai unui Iisus din Nazaret – pe
care ei îl identificau ca fiind Fiul lui Dumnezeu – Cel răstignit și omorât de
romani, dar înviat trei zile mai târziu, au întors lumea pe dos. Fără a avea la
dispoziția lor putere politică, instituții de învățământ, academii, seminarii,
tiparnițe, clădiri sau resurse financiare. Au cucerit întregul Imperiul Roman
de la răsărit la apus, cu toate că promovau o religie cu totul diferită de
toate celelalte și mai ales una care impunea exclusivitate și respingerea tuturor
celorlalte religii. Convertiților li se impunea să se lepede de credințele
păgâne și să se închine unui singur Dumnezeu, Dumnezeul Bibliei.
Creștinismul a
adus perspective și norme culturale și morale noi. Bogaților li s-a impus să
aibă grijă de săraci. Comunitățile creștine trebuiau să se îngrijească de
bolnavi, văduve și orfani. Creștinii au încetat să mai avorteze și să își
abandoneze copiii. După legea romană, copiii născuți deformați trebuiau
omorâți. Creștinii, însă, îi adoptau. Familiile cu copii mulți, care nu își mai
puteau hrăni copiii, nu îi mai lăsau să moară de foame, ci îi dădeau în grija
comunităților creștine. Creștinii, de asemenea, aveau un mesaj și pentru
autorități: puterea politică trebuie pusă la dispoziția oamenilor și folosită
în folosul lor. În felul acesta,
afirma Ehrman, “it was Christianity that became dominant and, once dominant,
advocated an ideology not of dominance but of love and service. This affected
the history of the West in ways that simply cannot be calculated”. („Creștinismul a devenit dominant și odată devenit
dominant, a promovat o ideologie nu a dominației, ci a dragostei și a slujirii.
Asta a afectat istoria Occidentului în dimensiuni care, simplu, spus nu pot fi
calculate”.) (Pagina 6)
Întrebarea cheie
pentru el și alți istorici, însă, este cum a ajuns această doctrină sau
ideologie destinată morții să domine istoria omenirii. Ce întrebare mai
importantă ori interesantă ca asta, scrie Ehrman, ar putea preocupa istoricii
și pe cei interesați de istorie, cultură și evoluția societății? O întrebare și mai directă este “how did a handful of the
followers of Jesus come to convert an unwilling empire”? („cum doar o mână de urmași ai lui Iisus au ajuns să
convertească un întreg imperiu ostil”?)
Argumentele
istorice tradiționale
Capitolul 4 al
cărții lui Ehrman discută explicațiile istoricilor dinaintea lui privind
triumful Creștinismului. Unul dintre primii istorici care a încercat o
explicație seculară a subiectului a fost germanul Adolf Harnack,
în The Expansion of Christianity in the First Three Centuries
(„Expansiunea Creștinismului în primele trei secole), tradusă și publicată în
engleză în 1908. Conform studiilor lui și al altor istorici dinaintea lui, la
începutul Secolului IV, când Împăratul Constantin s-a convertit la Creștinism,
doar între 7 până la 10% din populația Imperiul Roman era creștină. După
convertirea lui Constantin s-a produs o convertire la Creștinism în masă, în
întregul Imperiu Roman, astfel încât la sfârșitul Secolului IV jumătate din
întregul Imperiu Roman a devenit creștin. Se presupune că la vremea aceea
populația Imperiului era de 60 de milioane de oameni. Cum ajungem de la 20 de
creștini în Ziua Învierii la 30 de milioane în doar 370 de ani? Explicațiile
sunt multiple.
Unii istorici au
argumentat că la începutul erei creștine s-a produs un colaps general al
păgânismului. Se presupune că, subit, păgânismul nu ar mai fi fost “la moda”,
colapsul lui a generat un vid moral și intelectual, iar Creștinismul l-a
umplut. S-a produs, zic ei, o substituire naturală a religiilor așa cum s-a
observat și la egiptenii antici. (Pagina 106) Păgânismul a slăbit, fiind luat
cu asalt de o religie nouă, plină de energie și vitalitate, care a generat
interes din partea păgânilor și, în timp, i-a convertit la Creștinism.
O explicație mai sofisticată și
structurată a fost făcută de reputatul istoric britanic, Edward
Gibbon in The History of the Decline and Fall of the Roman Empire
(“Istoria declinului și prăbușirii Imperiului Roman”). Cartea lui Gibbon e
una din capodoperele istoriografiei moderne, fiind publicată in mai multe
volume între 1776 și 1789. Gibbon merită aprecieri pentru că a recunoscut că o
simplă explicație seculară a triumfului Creștinismului e insuficientă și că ea
trebuie atribuită și „intervenției lui Dumnezeu”. (Pagina 107) Pe lângă
„intervenția divină”, Gibbon a identificat cinci (5) alți factori: (1) zelul
inflexibil și intolerant al creștinilor; (2) doctrina imortalității; (3)
miracolele făcute de creștinii primelor secole; (4) moralitatea strictă și inflexibilă
a primilor creștini; si (5) o puternică structură eclesiastică a Creștinismului
incipient. (Pagina 107)
Personalități
Istoricii au continuat să meargă
pe traseul inițiat de Gibbon, dând explicații similare privind triumful
Creștinismului. Și aici ne întoarcem din nou la Ehrman și la explicațiile pe
care el le încearcă. În primul rând, Ehrman discută factorii umani. În opinia
lui, două personalități mai mult ca oricare altele au cauzat expansiunea
Creștinismului. Primul a fost Apostolul Pavel, un om deosebit de educat,
cunoscător al limbilor antichității și a marilor culturi din vremea lui și
priceput să prezinte mesajul Evangheliei într-un vocabular simplu, pe înțelesul
tuturor și în limba greacă, o limbă universal cunoscută în zilele lui.
Apostolul Pavel a călătorit mult, a vorbit la mulțimi mari de oameni, în
special iudei, dar și neamurilor cărora le-a explicat, pe înțelesul lor,
doctrine până atunci necunoscute lor: viața veșnică, noțiunea de păcat,
mântuirea și învierea morților. Mesajul lui, zice Ehrman, a influențat adânc ți
ireversibil pe mulți din cei care i-au auzit mesajele și care la rândul lor au
devenit apologeți și propovăduitori ai noii religii.
A doua persoană care a avut un
aport important la extinderea Creștinismului a fost Împăratul Constantin,
convertit la Creștinism în 312 și care a legalizat Creștinismul în 313. După convertirea lui, creșterea numerică a
Creștinismului a fost fulgerătoare. Spre deosebire de alți istorici, însă,
Ehrman nu vede în convertirea lui Constantin un factor decisiv în expansiunea
Creștinismului și nici în decizia lui de a acorda libertate de închinare
creștinilor. Edictul de la Milano emis de Constantin nu a fost un gest
strategic desemnat în mod conștient să propulseze Creștinismul în detrimentul
altor religii. Dimpotrivă, Ehrman crede că până la anul 313 Creștinismul
deja a atins o inerție ireversibilă care nu mai putea fi stopată. Relevanța
principală a convertirii lui Constantin, adaugă el, a fost ca peste noapte
Creștinismul a încetat să mai fie o religie persecutată, iar libertatea
religioasă de care au început să se bucure creștinii a fost factorul principal
care a catapultat Creștinismul în religia majoritară a Imperiului Roman un
secol mai târziu. Dacă până la anul 313 misionarismul creștin se manifesta pe
ascuns, după 313 s-a manifestat în public și mult mai pronunțat.
Credințe și
practici
Ehrman prezintă și
argumente originale privind triumful Creștinismului asupra păgânismului. El
crede că practicile și teologia creștinilor au avut un efect decisiv în
extinderea Creștinismului. În primul rând, spre deosebire de toate religiile
antichității, observa Ehrman, creștinii practicau misionarismul și
prozelitismul și căutau în mod activ și conștient să convertească păgânii la
creștinism. Nimeni altcineva în antichitate, inclusiv iudeii, nu făceau asta.
Locuitorii Imperiului Roman se închinau zeităților lor fără a căuta să-și
convingă vecinii ori prietenii să se închine altor zei. Nu exista, zice Ehrman,
nicio dovadă în istoria antichității a unor încercări misionare organizate
între păgâni pentru a-și extinde influența sau pentru a câștiga adepți. (Pagina
116) În contrast, zice el, spiritul evanghelic și misionar al primilor creștini
a fost fără precedent și a rezultat în convertirea multora la Creștinism. (“The evangelizing mission of the Christian movement was
unparalleled and unprecedented”; “Christians were convinced they had to convert
the world”.) („Misionarismul evanghelic al mișcării creștine a fost fără
precedent”. “Creștinii erau convinși că trebuie să convertească lumea”) (Pagina
117)
Misionarismul și câștigarea de
adepți a fost impusă creștinilor de Apostolul Pavel și Iisus, un aspect al
Creștinismul pe care creștinii primelor veacuri l-au practicat cu ardoare. Dacă
înainte de 313 misionarismul creștin a fost afectat negativ de prigoane, după
313 libertatea religioasă i-a dat un impuls fără precedent. Asta explică, din perspectiva lui Ehrman, de ce de la
doar 7 până la 10% din populația Imperiului Roman dinainte de legalizarea
Creștinismului, jumătate din populația Imperiului a devenit creștina 100 de ani
mai târziu.
Cum au câștigat
creștinii adepți înainte de anul 313, când prozelitismul ți misionarismul
creștin erau interzise? Explicația lui Ehrman este cu totul fascinantă:
creștinii erau misionari în familiile lor, iar apoi în comunitățile lor.
Spuneau despre Iisus vecinilor lor, rudeniilor lor și oamenilor cu care intrau
în contact zilnic. Un morar mărturisea despre Hristos celor care veneau să le
macine grăunțele. Un tâmplar celor care veneau să le facă ori să le repare o
masă. Un fierar celor care veneau să le potcovească caii ori să le ascută
uneltele de lucru. Un măcelar celor care veneau să cumpere carne. Un cizmar
celor care veneau să li se facă ori să li se repare încălțămintea. În familii,
zice Ehrman, persoana care de obicei se convertea prima era soția, care apoi
își convertea soțul și copiii. Cei care aveau robi, sclavi ori lucrători îi
converteau și pe ei. Așa, adaugă
Ehrman, s-a produs convertirea păgânilor la Creștinism an după an: “Year after
year after year: one reason Christianity grows is that it is the only religion
like this: the others are not missionary and they are not exclusive”) („An după
an Creștinismul crește pentru că e singura religie de acest fel, celelalte nu
misionează și nu sunt exclusiviste”) (Pagina 120)
Surprinzător cu ni s-ar părea
nouă, celor care trăim în 2018, exclusivismul Creștinismului primar a fost,
zice Ehrman, un avantaj în convertirea păgânilor. Creștinii propovăduiau
renunțarea la alte zeități și închinarea la un singur Dumnezeu și un cod moral
nou care excludea orice amestec cu viața păgâna. Ehrman chiar afirmă, emfatic,
că evanghelismul și exclusivismul Creștinismului au fost factorii decisivi în
triumful lui. (“That combination of evanglelism and exclusion proved to be
decisive for the triumph of Christianity”) („Combinația misionarismului și
exclusivității s-au dovedit a fi factori decisivi în triumful Creștinismului”)
(Pagina 125)
Misionarismul creștin
al primelor veacuri
Privind misionarismul primilor
creștini remarcăm un citat dat de Ehrman din scrierile lui Celsus de pe la anul
170. Scrierile
păgânului Celsus par a fi primele care explică Creștinismul și ascensiunea lui
din perspectiva autorilor păgâni. Pe la anul 170 Celsus scrie: „Peste tot pe
unde dai peste un grup de băieți, o grămada de sclavi ori o grămadă de proști,
vei da și peste niște învățători creștini care își etalează noua lor filosofie.
În casele oamenilor îi vezi îngrămădiși și ascultând: albitori de haine,
cizmari, țesători, proști, analfabeți și toți se întrețin în discuții, fără
însă a avea curajul să întrețină discuții cu oamenii cu carte …” (Pagina 132)
Celsus scrie și el că primii care se converteau la Creștinism au fost copiii și
femeile „superstițioase” și „analfabete”. Izvoarele antice sprijină afirmațiile
lui. Conform unui document făcut de autorități pe când Creștinismul era încă în
ilegalitate, dintr-o biserică din Nordul Africii au fost confiscate 16 tunici
de bărbați, 38 de voaluri, 82 de tunici de femei și 42 de perechi de sandale
purtate de fețe tinere. E deci incontestabil ca majoritatea creștinilor primelor
secole au fost femeile și fetele. (Pagina 134)
Un alt factor care
a propulsat Creștinismul a fost natura lui generală. Spre deosebire de
păgânism, Creștinismul și doctrina lui prezentau toate aspectele existenței
umane, încă dinainte de naștere, după naștere și chiar după moarte. (Pagina
127) Creștinismul poseda o doctrină care ținea de fiecare aspect al ființei și
existenței umane.
Oamenii aveau în
Creștinism un ghid cuprinzător privind viața, viața intimă, moravurile,
valorile, igiena, relațiile, familia, căsătoria, modul de a-și câștiga pâinea,
viața economică, viața politică, relațiile cu semenii, relațiile cu străinii,
relațiile cu statul și autoritățile și așa mai departe. În contrast, păgânilor
le lipsea o ideologie de viață structurată.
Miracolele
primelor veacuri ale Creștinismului au avut și ele un rol în convertirea
păgânilor la Creștinism, afirmă Ehrman. (Pagina 130) Întregul Capitol 5 al
cărții e devotat de fapt acestui aspect. Un alt factor a fost sensul
apartenenței de grup pe care comunitatea de creștini o dădea. Creștinii formau
comunități specifice unde era solidaritate, siguranță și afecțiune reciprocă.
Nimeni nu murea de foame, ori mureau toți de foame.
Creștinii
socializau. Formau și întrețineau relații și prietenii. Între ei nimeni nu era
marginalizat ori străin. Se vizitau unii pe alții. Se întruneau de cel puțin o
dată pe săptămână în casele oamenilor, unde cântau și citeau din Evanghelie. Se
întrebau de sănătate. Se interesau de sănătatea altora. Ajutau săracii,
văduvele și orfanii. Adoptau copiii abandonați. Iar lucrul care i-a impresionat
pe păgâni în mod deosebit a fost că, atunci când apăreau epidemii și oamenii
mureau cu miile abandonați în casele lor, creștinii îi vizitau pe ce suferinzi
și muribunzi. Mulți dintre ei au devenit creștini înainte de moarte. Izvoarele
istorice atestă că nu puțini dintre păgânii bolnavi s-au însănătoșit, fie
datorită unor miracole, ori, zic Ehrman și alți istorici, pentru că își
reveneau după ce creștinii îi îngrijeau și hrăneau. Majoritatea acestor bolnavi
însănătoșiți deveneau creștini. Nu puțini dintre creștinii care îi ajutau pe
bolnavi se infectau si mureau, fără însă ca zelul ori compasiunea lor pentru
păgânii bolnavi să le slăbească. (Pagina 135-139) Un document din Secolul IV
descrie acest zel al creștinilor. (“Heedless
of the danger, they took care of the sick, attending to their every need and
ministering to them in Christ, and with them departed this life serenely happy
…) („Fără să țină seama de pericole, ei aveau grijă de bolnavi, de oricare
nevoi și le slujeau în Hristos și așa treceau cu serenitate din lumea
aceasta…”) (Pagina 138)
Creștinismul
e viu pentru că El, Hristos, e viu!
Am reușit să
parcurgem în comentariul nostru de astăzi doar jumătate din cartea lui Ehrman.
O recomandăm din nou, dar, repetăm, doar ca pe un tratat istoric, nu doctrină.
Ehrman și istoricii au explicațiile lor privind triumful Creștinismului. Avem
și noi, însă, explicația noastră. Aceea pe care o găsim în Sfintele Scripturi
și în care credem: Creștinismul a biruit păgânismul și e viu pentru că El,
Hristos, e viu. Creștinismul e viu pentru că Dumnezeul nostru e și El
viu! Vă salutăm deci, în această săptămână a patimilor care precede
sărbătorirea Sfintelor Paște cu eternul și adevăratul Hristos a Înviat!
AFR Va
Recomanda: Oferim o
recenzie a cartii lui Ehrman publicata pe 13 februarie de New York
Times. Atentionam insa ca, subtil, recenzia e sarcastica la adresa
crestinilor, si reflecta genul de jurnalism practicat de New York Times: https://www.nytimes.com/2018/02/13/books/review/bart-d-ehrman-the-triumph-of-christianity.html
ARTICOLUL 16
DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI
Articolul
16 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma: "Cu
incepere de la implinirea virstei legale, barbatul si femeia, fara nici o
restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea sau religia, au dreptul de a se
casatori si de a intemeia o familie. ... Familia constituie elementul
natural si fundamental al societatii si are dreptul la ocrotire din partea
societatii si a statului". Familia romana isi cere drepturile. Aceste
drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace, si vom continua sa le
pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si cele mai abuzate
azi. Pretuiti-le!
ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4,
Bucuresti
Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu