Ben Todica - Episodul doi la DRUMUL NOSTRU cu Deluta

 

Episodul doi la DRUMUL NOSTRU cu Deluta.

Gara fără timp

 

Am învățat prea târziu că unele locuri nu dispar niciodată cu adevărat. Se retrag în memorie și așteaptă. Așteaptă ani, decenii chiar, până când te întorci — sau până când viața te aduce înapoi fără să-ți ceară voie.

Așa am ajuns din nou în gara din Ciudanovița.

Nu știu dacă m-am întors eu sau dacă locul m-a chemat. Cert este că totul părea, în același timp, cunoscut și străin. Peronul era mai scurt decât îl țineam minte, iar liniile păreau obosite, ca niște vene uscate prin care nu mai circulă nimic viu. Aerul avea același gust metalic, o combinație de praf, rugină și ceva ce nu puteai numi, dar recunoșteai imediat.

Am început să alerg instinctiv, de parcă știam că voi întârzia.

Trenul nu era încă în mișcare, dar nici nu mai avea răbdare. În astfel de locuri, trenurile nu așteaptă oameni — așteaptă doar semnalul.

Am trecut pe lângă clădirea gării, sau ce mai rămăsese din ea. Geamurile erau sparte, ușile dispărute. Un vânt ușor mișca o bucată de tablă desprinsă, care scotea un sunet ritmic, aproape mecanic. M-am oprit o clipă.

Tunelul nu mai era.

Acolo unde știam că începe, nu mai era decât o coastă de pământ surpată, ca și cum cineva ar fi șters cu mâna o bucată din lume. Dincolo de el, odinioară, era drumul spre ICCF — un nume pe care îl rosteam fără să-l înțelegem, dar care avea greutatea unei porunci.

Și mai sus, pe Dealul Golgotei, fusese închisoarea.

Nu o vedeai niciodată bine, dar știai că e acolo. Ca o umbră permanentă. Ca o prezență care nu avea nevoie să se arate ca să fie simțită. Acolo erau duși cei care „greșiseră”. Li se dădea o șansă — li se spunea — să-și scurteze pedeapsa muncind în minele de uraniu.

O șansă.

Cuvintele au avut întotdeauna grijă să îndulcească realitatea.

Am privit în sus. Dealul părea mai mic acum. Sau poate frica dispăruse odată cu anii și, fără ea, lucrurile își pierdeau dimensiunea.

Am auzit un fluier scurt.

M-am întors brusc. Trenul.

Am început să alerg din nou, dar pașii mei nu mai aveau aceeași siguranță. Mă uitam la oamenii de pe peron — sau la cei care păreau oameni. Fețe necunoscute, priviri goale, mișcări grăbite. Niciunul nu mă recunoștea. Nici eu pe ei.

Și totuși, aveam senzația că îi știu.

Poate nu pe ei, ci tiparul. Aceeași grabă, aceeași tăcere, aceeași evitare a privirii directe. Oamenii se schimbă, dar gesturile rămân.

Am încetinit.

Pentru prima dată, mi-am dat seama că nu sunt sigur dacă vreau să urc în acel tren.

Plecasem din România în 1979. Țara era atunci închisă, dar clară în limitele ei. Știai cine conduce, știai de cine să te ferești, știai ce nu ai voie să spui. Libertatea nu exista, dar granițele erau vizibile.

Când m-am întors, mi s-a spus că totul e diferit.

Și era.

Dar nu în felul în care mă așteptasem.

Libertatea venise fără explicații. Oamenii vorbeau mai mult, dar spuneau mai puțin. Frica nu dispăruse — doar se rafinase. Nu mai avea chip, nu mai avea nume. Era peste tot și nicăieri.

În copilărie, auzeam mereu: „Vin rușii”.

Nu știam exact cine sunt rușii, dar știam că trebuie să ne temem. Era o teamă transmisă cu grijă, ca o moștenire. Apoi, într-o zi, ni s-a spus că nu mai vin. Că au plecat.

Dar locul fricii nu a rămas gol.

A fost umplut imediat.

Cu alte povești. Cu alte amenințări. Cu alte explicații despre cum funcționează lumea.

Am ajuns lângă tren exact când ușile începeau să se închidă. M-am oprit. Respirația îmi era grea, dar nu din cauza alergării.

M-am uitat la mâinile mele.

Țineam trei bilete.

Nu știu când le primisem. Nu știu pentru cine erau. Hârtia era albă, fără inscripții, fără destinație. Doar niște bucăți de posibilitate.

Am ridicat privirea.

Trenul a pornit încet, aproape politicos, ca și cum mi-ar fi dat timp să mă răzgândesc.

Nu m-am mișcat.

Am rămas pe peron și l-am privit cum dispare, vagon după vagon, până când nu a mai rămas decât sunetul roților pe șine — și apoi nici acela.

Liniștea care a urmat nu era liniște. Era un gol.

M-am așezat pe o bucată de beton. Am recunoscut locul. Acolo mâncau muncitorii. Îi vedeam și acum, ca printr-o peliculă veche: slănină tăiată gros, ceapă spartă cu pumnul, pâine ruptă, nu tăiată. Cani de tablă. Laptele primit ca rație.

Nimeni nu vorbea mult.

Nu pentru că nu aveau ce spune, ci pentru că știau că nu trebuie.

Am închis ochii.

Istoria nu este doar ceea ce s-a întâmplat.

Este și ceea ce ni s-a spus că s-a întâmplat.

Am deschis ochii din nou. Gara era tot acolo, dar ceva se schimbase.

Sau poate eu.

Am privit biletele încă o dată, apoi le-am strâns în pumn.

Nu mai aveam unde să plec.

Sau poate aveam, dar nu mai eram sigur că vreau.

Am rămas acolo, între două lumi — una pe care o părăsisem și alta pe care nu o înțelegeam pe deplin.

Și, pentru prima dată, am acceptat că poate nu există un tren potrivit.

Doar momente în care alegi să urci.

Sau nu.