Ben Todica - La Revedere George ep.5

 

La Revedere George ep.5

 

Romanii din tara stiu mai putin despre romanii de afara si copiii lor.

 

Există plecări care par definitive doar din exterior. Din interior, ele continuă mult după ce ai trecut granița, mult după ce actele sunt în regulă, mult după ce ți-ai construit o viață nouă. Uneori, exilul nu se termină nici când te întorci.

Eu am plecat din România în 1979. Atunci, plecarea părea o ruptură clară, aproape geometrică: aici și dincolo. O linie trasată între două lumi care nu comunicau decât prin zvonuri, scrisori și tăceri.

Dar linia aceea nu a rămas niciodată dreaptă.

În primii ani, exilul a avut o formă concretă. Era limba pe care o învățam mai greu decât oamenii din jur, era frigul din cuvinte, era senzația că fiecare gest trebuie explicat. Era oboseala de a traduce nu doar limba, ci și lumea.

Apoi, încet, exilul s-a estompat. Viața și-a făcut loc, cu rutina ei, cu obligațiile ei, cu micile victorii cotidiene. Dar ceva a rămas nerezolvat, ca o propoziție neterminată pe care nu o mai continui, dar nici nu o uiți.

Nu am mai fost „de acolo”, dar nici „de aici” complet.

Am învățat să trăiesc între definiții.

După 1989, când România s-a schimbat, am crezut că acel spațiu intermediar se va închide. Că voi putea, în sfârșit, să pun capăt unei separări vechi. Dar nu s-a întâmplat așa.

Întoarcerea nu a fost o revenire, ci o reîntâlnire incomodă cu ceva ce credeam că am lăsat în urmă. Țara nu mai era aceeași, dar nici eu nu mai eram cel care plecase. Între cele două versiuni nu exista un punct comun stabil.

Am ajuns în locuri pe care le știam și nu le mai recunoșteam. Sau, mai exact, le recunoșteam fără să le mai înțeleg. Ca și cum memoria ar fi rămas intactă, dar realitatea s-ar fi deplasat ușor în lateral.

Într-o zi am ajuns din nou într-o gară mică, similară cu cea din Ciudanovița. Nu era același loc, dar senzația era identică: o stație în care timpul nu se oprește, ci doar trece mai încet.

M-am așezat pe o bancă și am privit oamenii. Nu căutam pe cineva anume. Căutam, mai degrabă, o continuitate. Ceva care să lege imaginea de atunci cu cea de acum.

Dar oamenii nu sunt continuități. Sunt întreruperi.

Fiecare generație își poartă propria tăcere.

Mi-am dat seama atunci că exilul nu este doar despre spațiu. Este despre decalaj. Despre diferența de timp dintre tine și locul tău de origine. Despre felul în care continui să trăiești într-o versiune a lumii care nu mai există.

Uneori, acest decalaj se micșorează. Alteori se adâncește.

În mine, el nu a dispărut niciodată.

Există momente în care cred că l-am depășit. Și există momente — ca acesta, în gări, în locuri de tranziție — în care revine cu o claritate dureroasă. Nu ca o nostalgie, ci ca o întrebare simplă: unde aparțin, de fapt?

Nu am găsit un răspuns definitiv.

Poate pentru că întrebarea este greșită.

Poate că nu aparțin unui loc, ci unei succesiuni de plecări.

În fiecare dintre ele am lăsat ceva în urmă. Și fiecare întoarcere a fost, în realitate, o altă formă de distanță.

Exilul, mi-am dat seama, nu se termină odată cu întoarcerea. Se transformă. Devine mai tăcut, mai interior, mai greu de explicat.

Nu mai este o separare geografică, ci una de percepție.

Între ce vezi și ce îți amintești.

Între ce este și ce ai păstrat în tine.

În unele seri, îmi vine în minte imaginea unei gări. Nu una anume, ci toate la un loc. Peron, lumină slabă, trenuri care pleacă fără să aștepte.

Și eu, mereu puțin prea târziu sau puțin prea devreme.

Poate că acesta este, în cele din urmă, exilul care nu se termină: senzația că lumea a plecat puțin înaintea ta și că tu continui să o ajungi din urmă, fără să fii sigur că mai este aceeași.

Sau că mai ești același tu.

Drum bun George,

Ben

 

 

COMENTARII:

Aldo Aldo

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!

Cutremurătoare cuvintele tale despre exil, Benule! O parte dintre ele sunt valabile și pentru cei rămași în țară. Distanța dintre ieri și azi, adâncindu-se în demolare, în decadență. Idealurile atâtor generații duse în derizoriu. Dacă îți iubești țara și îi vrei binele, ești... putinist. Distanța între a construi, a exista demn și a demola, a te lăsa furat și batjocorit. E de scris o carte. Ar fi trebuit un spirit de talia lui Marin Preda să o scrie cum se cuvine.

 

Răspunde

Ben Todica

Multumesc draga Aldo Aldo! Se nasc noi SPIRITE. Nu ma tem.