Ben Todica - Ritualul funerar ca reconstrucție a sensului

 

Ritualul funerar ca reconstrucție a sensului: între dezvrăjire și re-sacralizare în postcomunism

Ben Todica

26 Aprilie 2026

 

Există momente în istorie când structurile care organizau lumea se retrag fără a lăsa în urmă un înlocuitor coerent. Ele nu se prăbușesc doar ca instituții, ci ca sisteme de sens. Comunismul, în formele sale est-europene, a fost un asemenea sistem: o arhitectură totală, în care existența individuală era prinsă într-o rețea de semnificații impuse, dar stabile. Când această arhitectură s-a fisurat, nu doar ordinea politică a fost zdruncinată, ci însăși textura simbolică a vieții.

În termenii lui Max Weber, modernitatea aduce „dezvrăjirea lumii”¹ — o evacuare treptată a misterului din ordinea cotidiană. Dar în cazul comunismului, dezvrăjirea nu a dus la gol, ci la substituție: mitul religios a fost înlocuit cu mitul ideologic. Când această substituție a dispărut, ceea ce a rămas nu a fost o lume clarificată, ci una suspendată, în care întrebările fundamentale au revenit fără răspunsuri instituționale.

Această ruptură se resimte nu doar la nivel istoric, ci și biografic. Pensionarea, de pildă, poate fi citită ca o mică „cădere a sistemului” în interiorul vieții individuale. Individul iese din circuitul funcțional și, odată cu aceasta, din universul de semnificații care îi organizase existența. Este o stare liminală, în sensul lui Victor Turner² — un prag în care identitatea se dizolvă înainte de a se reconstitui. În acest spațiu intermediar, omul nu mai este definit, dar nici complet liber; el este, mai degrabă, expus.

Într-o asemenea expunere, căutarea sensului devine o formă de necesitate ontologică. Nu întâmplător, mulți au găsit în comunitățile religioase alternative — adesea marginale — un loc de reîntemeiere. Acolo, sensul nu era transmis vertical, ci împărtășit orizontal, în gesturi simple, în cuvinte rostite împreună, în tăceri care nu mai erau goale.

La nivel colectiv, căderea comunismului a deschis un câmp similar de incertitudine. Biserica tradițională, deși reabilitată public, nu a putut umple imediat acest vid. Așa cum observă Peter L. Berger, orice univers de sens are nevoie de „structuri de plauzibilitate”³ — rețele sociale care să-l susțină și să-l facă credibil. Or, aceste rețele fuseseră erodate, iar încrederea, fragilizată.

În acest peisaj, moartea apare ca un punct de condensare a tuturor acestor tensiuni. Ea nu poate fi amânată, negociată sau complet raționalizată. Din perspectiva lui Martin Heidegger, moartea este posibilitatea cea mai proprie a omului⁴, orizontul care conferă greutate întregii existențe. Dar tocmai această radicalitate o face greu de integrat într-o lume rămasă fără limbaj simbolic stabil.

Și totuși, în mod paradoxal, aici începe reconstrucția. În lipsa unor forme instituționale ferme, comunitățile încep să refacă ritualul din fragmente: o rugăciune știută pe jumătate, un gest moștenit, o prezență tăcută lângă cel mort. Este ceea ce Claude Lévi-Strauss numea bricolaj⁵ — o creație din resturi, dar nu una arbitrară, ci orientată de o logică profund umană.

Această logică devine mai inteligibilă dacă o privim prin prisma lui Émile Durkheim, pentru care ritualul nu este doar o expresie a credinței, ci o formă de a produce comunitatea însăși⁶. În fața morții, oamenii nu se adună doar pentru a-l conduce pe cel dispărut, ci pentru a se regăsi unii pe alții într-o ordine simbolică minimă.

Aici, reflecția lui Mircea Eliade devine esențială. Pentru el, sacrul nu dispare, ci se retrage, se camuflează în gesturi aparent profane⁷. Chiar și atunci când instituțiile religioase slăbesc, omul continuă să trăiască într-o lume „criptosacrală”, în care fiecare ritual, oricât de fragmentar, deschide o breșă către transcendent. În acest sens, înmormântarea postcomunistă nu este o improvizație pură, ci o reapariție a unui fond arhaic, latent, care refuză să dispară.

Această reapariție poate fi înțeleasă, într-o cheie diferită, și prin gândirea lui Constantin Noica. Pentru Noica, devenirea nu este o simplă trecere, ci o împlinire în interiorul ființei⁸. Cultura, inclusiv în formele ei rituale, nu este doar moștenire, ci actualizare. Astfel, fiecare înmormântare devine un act de „devenire întru ființă” al comunității: o clipă în care aceasta își reconfigurează raportul cu moartea, dar și cu sine.

În acest punct, ideea teologică a omului creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” capătă o nuanță neașteptată. Ea nu mai desemnează doar o origine, ci o capacitate: aceea de a crea sens acolo unde nu mai există unul dat. În fața morții, omul nu este doar martor, ci și autor — nu al vieții sau al sfârșitului, ci al modului în care acestea sunt înțelese.

În cele din urmă, înmormântarea devine mai mult decât un ritual: devine un limbaj. Un limbaj fragil, fragmentat, dar profund uman, prin care o comunitate spune ceea ce nu poate fi spus altfel. În el, tăcerea capătă formă, iar pierderea — o anumită ordine.

Astfel, între ruinele ideologiilor și ezitările instituțiilor, omul rămâne o ființă care ritualizează. Iar în acest gest — simplu, repetat, niciodată identic — se află poate cea mai discretă formă de rezistență: aceea de a nu lăsa moartea să fie doar sfârșit, ci de a o transforma, mereu din nou, în sens.

 

 

Note de subsol

1. Max Weber, The Protestant Ethic and the Spirit of Capitalism, Routledge, 2001 (orig. 1905).
2. Victor Turner, The Ritual Process: Structure and Anti-Structure, Aldine, 1969.
3. Peter L. Berger, The Sacred Canopy, Anchor Books, 1967.
4. Martin Heidegger, Being and Time, Harper & Row, 1962 (orig. 1927).
5. Claude Lévi-Strauss, The Savage Mind, University of Chicago Press, 1966.
6. Émile Durkheim, The Elementary Forms of Religious Life, Free Press, 1995 (orig. 1912).
7. Mircea Eliade, The Sacred and the Profane, Harcourt, 1959.
8. Constantin Noica, Devenirea întru ființă, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981.