INSTABILITATEA PSIHICĂ ȘI NERECUNOȘTINȚA
- IOAN VLĂDUCĂ -
Recunoștința este manifestarea
mulțumirii față de persoanele care ne-au ajutat. Omul recunoscător este ca un
stejar care manifestă o formă de recunoștință față de solul care îl hrănește.
Rădăcinile stejarului asigură stabilitatea solului, iar frunzele lui, căzând pe
sol, contribuie la capacitatea sa hrănitoare. Omul nerecunoscător se aseamănă
mărăcinilor de deșert, plante fără rădăcini, care sunt duse de vânt dintr-un
loc în altul.
Recunoștință și stabilitate
Analogia de mai sus ne conduce la
ideea existenței unei legături între recunoștință și stabilitate. Sfânta
Scriptură ne învață să nu renunțăm la prietenul vechi pentru cel nou. A renunța
la prietenul vechi pentru cel nou este un semn de instabilitate psihică și, în
același timp, o dovadă a lipsei de recunoștință. Prietenia, având drept
componentă ajutorul reciproc, este evident faptul că de la prietenul vechi
persoana respectivă a primit, până în prezent, mult ajutor. Renunțarea la
prietenul vechi pentru cel nou arată trecerea cu vederea a acestui ajutor,
disprețuirea efortului depus de prieten de-a lungul anilor în favoarea acelei
persoane.
Vindecarea celor zece leproși
După ce Domnul nostru Iisus
Hristos a vindecat pe cei zece leproși, trimițându-i să se arate preoților,
„unul dintre dânșii, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind
pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la picioarele Lui, mulțumind Lui, și acela era
samarinean. Iar Iisus, răspunzând, a zis: Au nu zece s-au curățit? Dar cei nouă
unde sunt? Nu s-au aflat să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu, fără numai
acesta, ce este de alt neam?”[1].
Acesta este un exemplu de
recunoștință și o mustrare a nerecunoștinței. Însă fragmentul mai conține o
idee importantă. Vindecarea s-a săvârșit, în chip văzut, prin Om, dar Hristos
aștepta „să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu”.
Învățăm de aici că recunoștința
nu trebuie să se limiteze la a mulțumi omului prin care a lucrat Dumnezeu, ci
se cuvine să mulțumim în primul rând lui Dumnezeu. Această atitudine
corespunde, de fapt, definiției recunoștinței: manifestarea mulțumirii față de
persoanele care ne-au ajutat. Persoanele care ne ajută sunt, în primul rând,
Persoanele Sfintei Treimi. Părintele Dumitru Stăniloae spune că Dumnezeu ne
poate ajuta și direct, însă ne ajută de obicei prin oameni pentru realizarea
comuniunii.
Recunoștința – o virtute
„Nimic nu este mai onorabil decât
o inimă recunoscătoare”, spunea Seneca. Iar Esop considera că „recunoștința
este o virtute a sufletelor nobile”. „Recunoștința nu este doar cea mai
importantă dintre virtuți, ci și părintele tuturor celorlalte” – spunea Cicero.
Într-adevăr, recunoștința este o
virtute, fără de care, celelalte virtuți sunt doar formale. Dragostea fără
recunoștință este un fel de milă arogantă, iar smerenia fără recunoștință este
fățarnică.
Jurământul lui Hipocrate
Jurământul lui Hipocrate conține
un fragment care exprimă un înalt nivel de recunoștință: „Jur să respect pe cel
care m-a învățat această artă la fel ca pe proprii mei părinți, să împart cu el
cele ce-mi aparțin și să am grijă de el la nevoie; să-i consider pe
descendenții lui ca frați și să-i învăț această artă, dacă ei o doresc, fără
obligații și fără a fi plătit. Să transmit mai departe învățăturile acestei
arte fiilor mei, fiilor maestrului meu și numai acelor discipoli care au jurat
după obiceiul medicilor, și nimănui altuia”.
Oare câți dintre noi, creștinii
de astăzi, am fi gata să împlinim aceste fapte, sau măcar să ne treacă prin
minte aceste idei?
(Articol publicat în
Revista Atitudini Nr. 53)
TARMUL
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
O, daca ne-ar fi dat tuturor sa
ancoram cu bine la tarmul patriei ceresti!
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 482.
CUM ÎL VEDEM PE DUMNEZEU AZI?
- SF. EVMENIE -
Nu este nevoie să-L vedem
L-ați văzut pe Dumnezeu?
Pe Dumnezeu? Oare trebuie să-L
vedem pe Dumnezeu? Din moment ce simțim că suntem ai lui Dumnezeu, ce putem
dori mai mult? Nu este neapărată nevoie să-L vezi pe Dumnezeu. Însă, este
necesar să-L iubim pe Dumnezeu. Atunci când nu-L iubim pe Dumnezeu, chiar dacă
le-am vedea pe toate, nimic nu avem, nimic nu suntem. Să-L iubim pe Dumnezeu
este cel mai important. Vedem atât cât îngăduie Dumnezeu să vedem, dar dacă Îl
iubim pe Dumnezeu, nu există nimic mai măreț și mai înalt.
„Fericiți cei ce nu au văzut și
au crezut”. Nu a spus așa Domnul către Apostolul Toma? Trebuie să vedem
neapărat? Dacă harul lui Dumnezeu este în noi, ce altceva poate să-și mai
dorească sufletul? Când ne aflăm în sfințenie, întreg harul lui Dumnezeu este
în noi și simțim ca și cum dumnezeirea ar fi înlăuntrul nostru. Cu alte
cuvinte, ce să-ți dorești să vezi?
Cum se simte un om care are în el
harul lui Dumnezeu?
Simte că este una cu Dumnezeu. Se
îndumnezeiește și devine Dumnezeu după har. Omul se sfințește, adică se
îndumnezeiește. Altfel spus, dumnezeirea se unește cu umanitatea sau
dumnezeiescul cu omenescul. Atât de mare har dă Dumnezeu omului! Atât de mult îl
prețuiește, încât Dumnezeu nu a cinstit nimic mai mult Dumnezeu decât pe om.
Prin urmare, este ca și cum s-ar uni omul cu Dumnezeu.
Taină mare! Nu se poate spune,
nici tâlcui. Întreaga dumnezeire se află în om și atunci nu mai trăiește omul,
ci Dumnezeu trăiește în el. Atunci simțim că Dumnezeu este în noi, că El ne-a
îndumnezeit și că El s-a făcut una cu noi. Dar aceasta nu se tâlcuiește pentru
că nu există cuvinte care să poată tălmăci. Omul poate doar să o trăiască
atunci când Dumnezeu îl va ajuta.
Și cum ne vom învrednici să trăim
aceste lucruri?
Dacă facem bine, vom găsi bine.
De ce nu-L putem iubi pe
Dumnezeu?
Dacă dragostea lui Dumnezeu este
atât de mare, cum este posibil ca unii să rămână în afara ei?
Este posibil atunci când omul
dorește să rămână singur și să iasă din dragostea Lui... Dumnezeu nu alungă pe
nimeni.
Și atunci când se va închide
poarta Împărăției și unii vor rămâne pe dinafară, iar Domnul le va spune: „Nu
vă cunosc pe voi”?
Atunci când Dumnezeu nu ne
cunoaște în această viață, oare cum ne va cunoaște în cealaltă? Aici trebuie să
ne vadă.
Unii nu vor să-L aibă pe Dumnezeu
pe capul lor.
Ei, atunci când nu vrem să-L avem
pe Dumnezeu „pe capul nostru”, atunci suntem nimic. Dar de ce să spunem „pe
capul nostru”? Dumnezeu este înlăuntrul nostru, nu este „pe capul nostru”.
„Dumnezeu este înlăuntrul nostru”. „Împărăția lui Dumnezeu este în noi”.
Unii oameni se luptă cu Dumnezeu.
Dar cu Dumnezeu, nu poți să
lupți. Cei care luptă împotriva lui Dumnezeu, luptă de fapt, împotriva lor
înșiși. Care este acela care ar putea să lupte cu Dumnezeu? Dumnezeu doar
printr-un semn ne poate desființa.
Care ar trebui să fie mesajul
omiliilor pe care le ținem în fața poporului?
Să-i învățăm pe oameni să-L
iubească pe Dumnezeu!
(Extras din cartea
Sfântul Evmenie – bunul păstor și de minuni făcător)
CHEIA MANTUIRII
- Parintele Rafail Noica -
Zice Mântuitorul: „Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui”. Fiindca
spunem noi, în Tatal Nostru: „Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi
iertam gresitilor nostri”. Si iata ca, daca noi nu putem sa nu pacatuim, daca
noi nu putem sa nu fim copii ai iadului, Dumnezeu ne-a pus o cheie mica si usor
de mânuit, pentru a ne mântui. Ca Mântuitorul spune: „Daca voi iertati pacatele
semenilor, si Tatal vostru va ierta voua; dar daca voi nu iertati, nici Tatal
vostru nu va ierta voua”. Si iata cum putem sa facem ca pacatele de neiertat sa
se ierte noua.
Parintele Rafail
Noica, Cultura Duhului, Ed. Reintregirea, Alba Iulia, 2002, p. 83
DASCĂL SI GÂDE
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
E curios ca oamenii suparaciosi, dupa agonia unei puternice si prelungite crize
de mânie si dupa ce au trecut prin toate chinurile unei asemenea crize, devin
blânzi si smeriti ca buni de pus la rana! Ceea ce este valabil pentru starile
de mânie si rautate e valabil si în cazul altor patimi. Însusi Domnul ne-a
aratat ca patimile se osândesc prin ele însile, mor de propria lor agonie. Asa
sunt pedepsite trufia, invidia, ura, zgârcenia, arghirofilia. Fiecare patima
îsi este siesi dascal si gâde în tot omul care o suporta.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 193
SCĂPAREA DIN IADUL ACESTOR ZILE
- PR. RAFAIL NOICA -
Destrăbălarea omenirii
În epoca noastră vedem lucrurile
cele mai cumplite din istorie. Cred că niciodată nu a fost așa o destrăbălare
la asemenea dimensiuni. Au existat lucrurile cele mai drăcești întotdeauna, că
unele culturi erau mai apropiate sau mai depărtate de Dumnezeu, dar acum, la
nivel mondial, se fac cele mai mari nelegiuiri și urâciuni. Și acum cu deplină
nerușinare orice păcat își poate afirma dreptul de a exista. Oamenii cei mai
păcătoși, cu nerușinare fac paradă pe străzi și cei care fac așa-zisele legi
vor să îndreptățească toate urâciunile, plus atentatele, plus toate chestiile
astea.
Noi, dacă așteptăm sfârșitul
lumii, să nu-l așteptăm ca cei care zic: „A, ești pesimist!”. Nu! Să-l așteptăm
cu cel mai mare optimism! Biblia care începe cu: „La început a făcut Dumnezeu
cerul și pământul” (Facerea 1:1) se termină cu cuvintele: „Vino, Doamne
Iisuse!” (Apocalipsa 22:20). Vine Mirele Bisericii și cum să fim noi, mireasă,
pesimiști?
Dumnezeu va fi singura ieșire
pentru vremurile care vor veni
În singur Dumnezeu trebuie să
avem nădejdea. Zice Psalmul: „Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui şi sabia
mea nu mă va mântui”. „Ci dreapta Ta şi braţul Tău şi luminarea feţei Tale”
(Psalm 43, 8, 5), zicea războinicul David. Da, dar cu brațul lui lovea și cu
arcul lui trăgea. Și la noi, Dumnezeu nu va veni, ci eu voi zidi casa, dar dacă
Dumnezeu nu va lucra în mine, nu va ieși nimic.
Vreau să zic că întotdeauna, de-a
lungul istoriei, Dumnezeu a fost singura ieșire dar, nevrând să ne silnicească,
ne-a lăsat să credem că fiindcă noi ne-am priceput. Zilele care vin sunt
cumplite și nu mai există nicio scăpare, cum corect vorbesc filmele alea.
Corect, dar nu adevărat! Numai Dumnezeu va fi scăparea.
Mi se pare îngrozitor, și pentru
noi este, dar va ști Dumnezeu să ne miluiască. Și este un mare privilegiu și în
sfârșit și vom învăța să ne punem nădejdea numai în Dumnezeu. Și, cu singura
nădejde în Singur Dumnezeu, vom pune mâna pe sabie, pe arc, pe mistrie și vom
face ce trebuie, nu ne vom intimida de cei care ne urmăresc, dar singur
Dumnezeu este soluția.
Răul lumii de astăzi este așa de
organizat încât scăpare nu mai este. Deci, tot ce am zis, este un fel de a
zice: „ține-ți mintea în iad”. Nu am încercat să evit, să nu vorbesc de criza
care este și vine, nu am încercat să o mușamalizez, dar am spus că orice ar fi
și orice s-ar întâmpla, dacă te găsești în fundul iadului, să nu
deznădăjduiești și atunci fundul iadului pentru tine va fi rai. Cum a fost
înrourare focul cuptorului încins pentru cei șapte tineri. Și asta nu este o
poveste, este istorie.
A fi în Dumnezeu
Realitatea iadului este starea în
care eu mă aflu acum, în măsura în care nu sunt în Dumnezeu și Dumnezeu nu este
în mine. Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu, suntem în iad. Ce este păcatul? Ăla
e iadul! Una din formele prin care iadul se manifestă sau prin care-l
înțelegem. Și fără Dumnezeu neapărat păcătuim. Sfântul Siluan zice: „Fără
Dumnezeu omul este țărână păcătoasă”. Și păcatul este a nu fi în Dumnezeu. Și,
aș profita de limba română: „Păcat că nu sunt în Dumnezeu, atunci când aș putea
fi”. Și trebuie să descoperim „ce este” ceea ce mă împiedică să fiu în Dumnezeu
și cum să ajung acolo, cum să depășesc acel „ce este”. [1].
[1] Selecții din
Conferința susținută de Părintele Rafail Noica la Limours, Franța, 19 oct.
2017.
ACUL CU GAMALIE
- Parintele Ilie Cleopa -
Iarasi, de mirare ne este faptul
ca numarul atomilor cuprinsi într-o gamalie de ac se ridica la cifra, ce nu se
poate concepe, de 8 sextilioane (8 urmat de 21 de zerouri) si daca cineva ar
voi sa numere acesti atomi, de ar numara câte un miliard pe secunda, i-ar
trebui 250 de ani pentru a face aceasta socoteala. Fratii mei, nimeni din
oameni sau din Îngeri nu poate cârmui aceste preaminunate si nemarginite
zidiri, decât numai Preavesnicul si Preaputernicul Dumnezeu, Care pe toate din
nimic le-a facut, dupa cum este scris: „El a zis si s-au facut, El a poruncit
si s-au zidit” (Psalm 148, 5). El pe toate din nimic le-a facut si tuturor legi
le-a pus, precum si tuturor le poarta de grija, dupa cuvântul: „Cel ce da hrana
la tot trupul, ca în veac este mila Lui” (Psalm 135, 25).
Parintele Ilie
Cleopa, Opt cuvinte despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei
Romanului si Husilor, Roman, 1996, cap. 5: Minunile lui Dumnezeu din lumea
vietuitoarelor , p. 49-53
--
IMBRACAMINTEA FRUMOASA
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Cautati mai întâi Împaratia lui
Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33).
Cum, în ce chip sa cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. Daca îti
place sa te falesti cu o îmbracaminte frumoasa, chiar în timp ce te îmbraci cu
ea, adu-ti aminte de nestricacioasa haina a adevarului, cea în care trebuie sa
ne fie îmbracat sufletul, sau de Iisus Hristos, Care este îmbracamintea noastra
duhovniceasca, dupa cum s-a spus: „Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos
v-ati îmbracat” (Galateni 3, 27). Pasiunea pentru eleganta vestimentara face de
cele mai multe ori sa paleasca cu totul în inima noastra gândul la
îmbracamintea cea nestricacioasa a sufletului, reducând toata viata la o
preocupare desarta pentru îmbracaminte luxoasa.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 257-258
VIAȚA SF. APOSTOL MARCU
- SF. ILARION FELEA -
Cine a fost Sfântul Apostol și
Evanghelist Marcu
Din timpurile străvechi ale
Bisericii, se crede că Sfântul Evanghelist Marcu este acel Ioan Marcu, cunoscut
din Faptele Apostolilor și din alte scrieri ale Noului Testament. Era din
Ierusalim. Mama sa, Maria, avea în Ierusalim o casă în care se adunau creștinii
să se roage, pe la anul 44 după Hristos (FA 12:12). Aici vine Apostolul Petru
când scapă a treia oară din închisoare (FA 12:13-14). Când a ajuns Marcu în
cercul învățăceilor Domnului, nu se știe, dar se știe că a făcut parte din
ceata celor 70 de apostoli.
Unii sunt de părerea că Ioan
Marcu ar fi acel tânăr, de față la prinderea lui Iisus în grădina Ghetsimani,
care atunci când era să fie prins, a fugit, lăsând giulgiul cu care era
înfășurat în mâinile ostașilor (Mc. 14:51-52). Dacă Iisus a prăznuit Cina cea
de Taină în casa părinților lui, atunci într-adevăr, nimeni nu putea ști de
retragerea lui Iisus în Ghetsimani decât Iuda și el. Așa se poate înțelege și
de ce singur Evanghelistul Marcu amintește de acel tânăr, care nu era altul
decât scriitorul Evangheliei.
Ioan Marcu era nepotul lui
Varnava, ucenicul și împreună lucrătorul sfântului Pavel (Col. 4:10). Când
Pavel și Varnava se duc în Ierusalim cu un ajutor pentru creștinii săraci, apoi
se întorc în Antiohia Siriei, iau împreună cu ei și pe Marcu (FA 12:25). Ioan
Marcu însoțește pe Sf. Pavel și pe Varnava în întâia călătorie misionară până
la Perga, în Pamfilia, de unde Marcu s-a întors la Ierusalim (FA 13:13). Când
Pavel și Varnava pleacă în a doua călătorie misionară, Varnava ținea să ia
împreună și pe Marcu, dar Pavel se opune, tocmai pentru că se despărțise de ei
la Perga (FA 15:37-38).
Propovăduirea Sf. Apostol Marcu
După cearta aceasta, Pavel cu
Sila pleacă din Siria spre Cilicia, iar Varnava și Marcu pleacă în Cipru (FA
15:39-41) să continue lucrarea apostolicească începută în întâia călătorie
misionară. Cu vreo zece ani mai târziu, pe la anul 63, aflăm din nou pe Marcu
împreună cu Sf. Pavel la Roma, ca ucenic de mare folos în slujba Evangheliei
(Col. 4:10-11; 2 Tim. 4:11; Filimon 24).
Marcu nu a fost împreună lucrător
numai cu Sf. Pavel, ci și cu Sf. Petru, poate încă de când se cunoșteau din
casa părintească de la Ierusalim. Când Petru se afla în Babilon și trimitea
scrisoarea întâia către bisericile din Asia Mică, Marcu era cu el, ca un «fiu
iubit» (1 Petr. 5:13). Din gura lui Petru, desigur, a ascultat și a învățat
Marcu întâmplările și învățăturile Evangheliei, pe care apoi le-a scris și se
păstrează în minunata lui carte.
Mai departe se spune că Marcu a
însoțit și pe apostolul Petru la Roma, ca și pe Pavel, apoi a plecat la
Alexandria, marele oraș al Egiptului, unde a predicat Evanghelia și a întemeiat
Biserica. Se spune că ajungând Sf. Marcu la Alexandria, pe poarta cetății, i
s-au stricat sandalele. Intrând la un cizmar, Anania, ca să le repare, acesta
umblând fără destulă băgare de seamă cu sandalele, s-a rănit greu la o mână și
de durere, a strigat: „Doamne, ajută-mă”. Atunci Marcu, auzind rugăciunea de
chemare în ajutor a lui Dumnezeu, s-a rugat pentru el și în numele Domnului
Hristos, l-a vindecat.
Mirat și mișcat, cizmarul i-a
zis: „Roagă-te, omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea să mâncăm împreună
pâinea, că multă milă ai avut de mine”. Apostolul a primit, zicându-i cu
înțeles: „Domnul să-ți dea pâinea vieții celei cerești”. După mâncare, Sf. Marcu
i-a binecuvântat casa și i-a vestit Evanghelia, iar Anania s-a botezat cu toată
casa lui.
Pătimirile și mucenicia
După ce vreme de 12 ani a vestit
Evanghelia prin părțile Egiptului, Marcu a lăsat episcop în locul său în
Alexandria pe Anin, și el, ca să scape de furia păgânilor, a plecat în alte
ținuturi, prin Libia, Berberia și Pentapoli, ajungând prin Italia de sud până
la Roma. Întors iarăși la Alexandria, la anul 68, a fost surprins de poporul
păgân tocmai când slujea Domnului în catacombele (locuințe sub pământ), apoi a
fost legat și târât pe ulițele orașului, până a încetat din viață, la anul 68,
în prigoana tiranului Nero.
De la Sfântul Marcu ne-a rămas
Evanghelia care-i poartă numele, o carte mică (scrisă pe scurt cum a auzit-o de
la sfântul apostol Petru), abia din 16 capitole, dar vie și nemuritoare, ca și
celelalte Evanghelii, care ca și patru stâlpi dumnezeiești susțin tăria
Bisericii din toată lumea. În icoane Sfântul Marcu este înfățișat scriind
Evanghelia și având lângă el un leu, care închipuie pe Sf. Ioan Botezătorul,
„leul” din pustia Iordanului, Înaintemergătorul Domnului. Vrea să ne spună că
Evanghelistul își începe scrierea cărții cu predica și lucrarea Sfântului Ioan
Botezătorul.
Pe la anul 828, moaștele
Sfântului Evanghelist Marcu au fost duse din Alexandria la Veneția. Deasupra
lor s-a zidit marea și frumoasa catedrală „Biserica Sfântului Marcu”. De atunci
și până astăzi, Sf. Evanghelist Marcu este patronul orașului Veneția (Italia).
„Împreună călător ai fost cu
vasul alegerii (Pavel) și împreună cu duhul ai străbătut toată Macedonia. Și în
Roma fiind ucenic lui Petru, dulce tâlcuitor te-ai arătat... Sufletele cele
arse și uscate le-ai înviat, prin ploile cele luminoase ale Evangheliei. Pentru
aceasta dumnezeiescule Marcu, împreună cu noi, Alexandria astăzi luminat
prăznuiește și laudă pomenirea ta” (din stihirile Vecerniei).
(Extras din cartea
Cuvântari la Viețile Sfinților de Preot Ilarion V. Felea VOL II)
TAIEREA VOII
- Avva Dorotei -
Si precum omul mergând pe drum si
aflând un bustean, si înlaturându-l mai face o parte din drumul lui, asa e cu
cel ce înainteaza taindu-si voia lui. Caci taindu-si voia lui câstiga
despatimirea si, prin despatimire, vine cu Dumnezeu la desavârsita nepatimire.
El poate, pe o scurta distanta de drum sa-si taie zece voi. El vede ceva cu
gândul si spune: „Ia seama acolo”, iar el zice gândului: „Nu iau seama”; si-si
taie voia lui. Caci nu ia seama. Iarasi, afla pe unii care îl clevetesc si
gândul îi spune: „Zi si tu cuvântul acesta”. Si el îsi taie voia si nu-l zice.
Si iarasi îi zice gândul: „Mergi întreaba pe bucatarul ce fierbe”. Si nu merge,
si-si taie voia lui. Vede iarasi ceva si gândul îi spune: „Întreaba cine a adus
aceasta?”. Si el îsi taie voia si nu întreaba. Si taind-o asa mereu, ajunge la
obisnuinta de a o taia, si începând de la cele mici ajunge sa taie cu liniste
si cele mari, si asa ajunge nici sa nu mai aiba peste tot voie. Si orice i s-ar
întâmpla îl lasa linistit ca si cum i-ar fi propriu. Si astfel, fara sa voiasca
sa faca voia lui, se afla facând-o întotdeauna pe aceasta. Caci neavând ceva al
sau, tot ce se face e al sau. Si asa se afla, cum am spus, neavând o
împatimire, si din despatimire, cum am spus, vine la nepatimire.
Avva Dorotei,
Filocalia, vol. IX, traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloaie, Ed.
Humanitas, Bucuresti, 2009, p. 433
NECUVIINTA
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cine este necuviincios cu oamenii va fi necuviincios si cu Dumnezeu. Respecta
în om chipul lui Dumnezeu, maretia si splendoarea sa nepretuita, rabda cât poti
de mult greselile si ratacirile omului cazut, pentru ca si Domnul sa ti le
rabde pe ale tale. Vrajmasul neamului omenesc si al lui Dumnezeu, nefiind în
stare sa-si verse rautatea asupra lui Dumnezeu, cauta cu orice chip sa si-o
verse asupra omului – chipul lui Dumnezeu – si, o data cu aceasta, toate
gunoaiele sale: întunericul, trufia, invidia, pe care le-ar dori intrate în om.
Respecta omul, mântuieste-l, pazeste-te si pe tine însuti, nu te enerva, nu fi
rau, pizmas, nu ofensa, nu minti, nu curvi, nu fura...
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 250
VIAȚA SF. GHEORGHE
- SF. ILARION
FELEA -
Mărturisirea Sf. Gheorghe
Mari și minunate sunt virtuțile
și faptele acestui tânăr creștin, frumos la chip, viteaz și biruitor în luptele
cu balaurul răutăților păgânești.
S-a născut în Capadochia din
părinți cinstiți și buni creștini. De mic, a rămas orfan de tată. Mama lui s-a
mutat cu el în Palestina, unde avea multe averi și moșteniri. Pe la anul 300,
tânărul Gheorghe, dovedind multe însușiri ostășești, ajunge căpetenie, ofițer,
voievod în armata împăratului Dioclețian. Ca bun creștin, Gheorghe își
eliberează pe toți robii, iar averea și-o împarte la săraci.
Aflându-se lângă Dioclețian, în
soborul marilor dregători, când acest împărat a pornit sângeroasa lui
persecuție împotriva creștinilor, cu fața luminată și cu pași bărbătești
Gheorghe a pășit în mijlocul adunării și a grăit așa: „Până când, o, împărate, și
voi, cruzi dregători, veți porni mânia voastră împotriva creștinilor, făcând
judecăți nedrepte asupra unor oameni nevinovați?!… Pentru ce îi prigoniți?!… Au
credeți, oare, că zeii voștri sunt vii și puternici?… Vă nebuniți și vă
înșelați, că singur Dumnezeul creștinilor este viu și adevărat”… Întrebat:
„Cine te-a îndemnat să vorbești cu atâta îndrăzneală?”, Sf. Gheorghe a răspuns:
„Adevărul”.
Cuvintele acestea au tulburat și
au mâniat pe toți cei de față. Împăratul, care ținea mult la Gheorghe, a
poruncit unui dregător să-l cerceteze, să-l întoarcă de la rătăcire și dacă nu
va reuși, să-l pedepsească. Dregătorul însă nu a izbutit, deoarece Gheorghe nu
numai că a mărturisit că e creștin, dar l-a și înfruntat cu bărbăție,
vestindu-i adevărul Evangheliei mântuitoare de suflete.
Pătimirile Sf. Gheorghe
Atunci au urmat chinurile: a fost
dus în temniță și bătut cumplit; a fost întins pe roata cea de caznă, cu ghimpi
și cu țepușe; a fost aruncat într-o groapă cu var nestins și ținut acolo
flămând și chinuit trei zile; a fost încălțat în încălțăminte de fier înroșite,
înăuntru cu țepi ascuțiți și gonit la fugă, dar la toate încercările, sfântul
mucenic a rămas nevătămat și neclintit în credință, întărindu-se și
luminându-se cu rugăciunea: „Tu Doamne, Mântuitorul celor necăjiți, scăparea
celor izgoniți, auzi rugăciunea robului Tău și mă miluiește!”.
Mirați de răbdarea și de puterea
ostașului lui Hristos, prigonitorii l-au întrebat: „Spune-ne, Gheorghe, cine-ți
dă ție puterea aceasta?”. Iar el cu blândețe și după adevăr le-a răspuns: „Cel
ce a înviat din morți; pentru ca și noi să înviem din moartea păcatului, iar în
viața cealaltă spre obștească judecată”.
După torturi, a urmat judecata.
La răsăritul soarelui, împăratul s-a așezat pe scaunul de judecată și,
stăpânindu-și mânia, a vorbit cu blândețe: „Vezi, Gheorghe, câtă iubire și milă
am de oameni și mai cu seamă de tine. Iau martori pe toți zeii că sunt gata
să-ți cruț frumoasa ta tinerețe, dacă te întorci de pe aceste căi greșite! De
te întorci, toate muncile ce-ai suferit ți le răsplătesc cu multe cinstiri și
bunătăți”.
„Nu-mi trebuie toate cinstirile
și bunătățile tale, i-a răspuns cu tărie Sfântul, că ele nu vor putea să mă
despartă de Stăpânul meu, Domnul Hristos, căruia, până la moarte, îi sunt rob”.
Nu numai că Sf. Gheorghe nu a
putut fi înduplecat să se lepede de Iisus Hristos, dar și mulți din cei de
față, împreună cu împărăteasa Alexandra și cu slujitorii ei, au cunoscut
adevărul și au crezut în Dumnezeul creștinilor.
Mucenicia Sf. Gheorghe
În vâltoarea mâniei, Dioclețian
nu a mai făcut nicio cercetare, ci a dat hotărârea de osândire la moarte: „Pe
Gheorghe cel rău, care a hulit asupra zeilor noștri și asupra mea și pe
Alexandra, împărăteasa mea, cea care s-a lăsat înșelată de acest vrăjitor,
poruncesc să-i tăiați cu sabia!”.
La porunca împăratului, soldații
au sărit să-i lege și să-i ducă afară din oraș, la locul de osândă. Împărăteasa
a murit pe drum, sleită de putere (unii pomenesc moartea ei la 21, alții la 23
aprilie), iar Gheorghe dus mai departe, înainte de a primi lovitura de moarte,
s-a rugat așa: „Auzi-mă și acum, Stăpâne, și stai înaintea robului Tău și în
ceasul acesta de la sfârșit, mântuindu-mi sufletul de meșteșugirile celui rău.
Iar celor ce au greșit asupra mea iartă-le, Doamne, ca și aceia cunoscându-Te,
să câștige parte în împărăția Ta, împreună cu aleșii Tăi, că binecuvântat ești,
Doamne, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Amin”.
După rugăciune, Gheorghe și-a
plecat smerit capul sub sabia călăului și a luat cununa muceniciei, la 23
aprilie anul 303, biruind pe vrăjmaș și preamărind pe Dumnezeu.
Sf. Gheorghe și balaurul
înfricoșător
În icoane, Sf. Gheorghe se arată
omorând cu sulița un balaur. Se spune că lângă cetatea Virit din Siofinichia
(Siria) sălășluia un balaur înfricoșat, căruia, după voia zeilor și a
închinătorilor la idoli, în fiecare zi i se arunca spre mâncare câte un copil,
tras la sorți. Când a ajuns în părțile acelea Sf. Gheorghe, însăși fiica
împăratului de acolo căzuse la sorți, să fie dată balaurului. Atunci Sf.
Gheorghe și-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ieșit în calea balaurului și i-a
repezit cu putere sulița în gâtlej, omorându-l.
Drept mulțumire, 25.000 de
bărbați, afară de femei și de copii, s-au botezat și au zidit pe locul acela o
biserică în cinstea Sf. Gheorghe, ca toți să învețe din acea întâmplare că,
precum Sf. Gheorghe purtătorul de biruință a scăpat pe fecioara aceea de
balaurul cel văzut, tot astfel și Biserica lui Hristos, păzește și mântuiește
sufletele creștinilor de balaurul cel nevăzut al păcatului. Ștefan cel Mare,
voievodul Moldovei, purta pe steagurile ostașilor săi chipul Sfântului Mare
Mucenic Gheorghe, totdeauna biruitor.
De obicei, ziua Sfântului
Gheorghe, sărbătorindu-se după Învierea Domnului și deodată cu sosirea
primăverii, Biserica îi aduce în cântare următoarea laudă (glas 5): „Răsărit-a
primăvara, veniți să ne desfătăm! Strălucit-a Învierea lui Hristos, veniți să ne
veselim! Arătatu-s-a pomenirea purtătorului de chinuri, care luminează pe
credincioși. Pentru aceasta, iubitorilor de prăznuire, veniți cu taină să o
prăznuim. Că acesta (Gheorghe) ca un bun ostaș s-a luptat împotriva tiranilor
și pe aceia i-a rușinat, următor făcându-se patimii Mântuitorului Hristos…
Aceluia să strigăm: purtătorule de chinuri roagă-te, să se mântuiască sufletele
noastre”.
PRIMUL CANTEC
- Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Cel mai frumos si sfânt prinos pe
care un om îl aduce lui Dumnezeu este cântarea. Toata faptura cânta. Cânta
Îngerii din Cer, cânta vântul si apele cânta. Cânta pasarile codrului, cânta
greierii pamântului, dar mai presus de toate cânta omul. Omul cânta si la
bucurie si la suparare, el cânta, cânta…
Cântarea este un dar pe care
Dumnezeu i l-a dat omului ca pe o mângâiere. Primul cântec l-a cântat omul când
a fost alungat din Rai. Atunci sufletul omului a început sa cânte de dorul lui
Dumnezeu, de dorul Raiului si al Îngerilor, de dorul fratilor lui si al tuturor
Sfintilor, si asa a început sa întocmeasca slujbele, ca sa le cânte în fata
altarelor si a icoanelor. Acestea sunt formate din cele mai frumoase cuvinte de
lauda, de multumire si de cerere. Cântarile acestea sunt cele mai iubite daruri
pe care Dumnezeu si toti Sfintii le primesc de la fiii oamenilor.
Dar si în familie, în casa lui,
omul cânta, cânta, cânta. Cânta mama cea buna când îsi leagana copilul. Cânta
barbatul când se afla departe de casa lui, de satul lui, de familia lui. Cânta
tânarul îndragostit si omul când se simte singur.
Omul cânta când este vesel sau
trist. Cânta omul si la durere, la despartirea de cei dragi, care pleaca pe
calea de unde nu se mai întorc niciodata, dar cânta de bucurie si la nunta sau
când se întâlneste cu prietenii care nu-l uita.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Colo’n sus in vremea aceea, Ed. Manastirii Rohia, Rohia,
2010, p. 7-8
STROPUL DE APA VIE
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când te rogi, socoteste ca toata
faptura nu înseamna nimic înaintea lui Dumnezeu. Iar pe Acela vezi-L prezent
pretutindeni, în tot ce exista, asemenea unui strop de apa vie, dând viata si
miscare la toate.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 74.
CUM DEVENIM SLOBOZI DE FRICI ȘI NELINIȘTI
- PR. VARNAVA -
Iubirea de sine versus smerenia
Dacă voiești să cunoști de ești
smerit, cercetează-tepe tine însuți, dacă te tulburi atunci când ești
nedreptățit. Pe omul smerit la cuget, nu-l supără omul niciodată, nu-l jignește
cu cuvântul. Omul smerit nu se simte disprețuit sau nebăgat în seamă.
Smerenia înseamnă să mă
împotrivesc propriei mele puteri și să mă încred în puterea lui Dumnezeu. Mă
împotrivesc moralei proprii și caut virtutea lui Hristos. Mă împotrivesc
sfințeniei mele și râvnesc sfințenia Aceluia. Mă împotrivesc propriei mele
bucurii și caut bucuria Lui. Predau totul în mâna Lui. Mă predau cu totul lui
Dumnezeu, împotrivindu-mă în mod voit sinelui meu. Atunci nu mă mai simt în
nesiguranță pentru că nu mai am de ce să mă tem!
„Sufletul celui smerit”, spune
Sfântul Siluan, „seamănă cu întinderea mării. Dacă arunci o piatră în mare, va
tulbura foarte puțin suprafața apei și imediat se va duce în adâncul ei. Așa se
scufundă amărăciunile în inima celui smerit. Toate se desprind și se depărtează
frumos, bucuros și minunat, iar sufletul dobândește o liniște adâncă în
Dumnezeu.
Smerenia alungă fricile
Smerit este acela care a învățat
să spună lui Dumnezeu: „Să fie binecuvântat!”. Indiferent ce s-ar întâmpla, se
lasă în pronia și în mila lui Dumnezeu, în bucurii și în suferințe, în ispite
și în încercări. Nu primește niciun cuget străin. Își răstignește rațiunea și
voia proprie. Nu se tulbură. Le susține pe toate în harul Lui. Știe că: „De
n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc, de nu le-ar da
Domnul somn, iubiților Săi” (Psalmi 126: 1-2). Slobod de frici și neliniști se
face ca un copil mic și spune: „Dumnezeul meu, nu știu nimic, nu înțeleg nimic,
numai pe Tine Te doresc!”. Atunci, se desfătează de bucuria și de fericirea
Împărăției lui Dumnezeu care aparține pruncilor.
Omul smerit se desfătează de o
plinătate lăuntrică.
Concurența și comparația cu alții
Oamenii îmi pot aduce pagube
atunci când am comori proprii și sunt în pericol să le pierd, când mă compar cu
alții și concurez cu ei, urmărind să înving. Când mă lepăd, însă, de toate
acestea pentru darul lui Hristos, ce am de pierdut? Puterea mea? Am lăsat-o
Lui. Bogăția mea? Am lăsat-o Lui. Reușita mea? Am lăsat-o Lui. Recunoștința
oamenilor? Am lăsat-o Lui. Bucuria mea? Am lăsat-o Lui. Nimic altceva nu voiesc
decât pe El. De aceea, pe toate le-am încredințat Lui! Prin urmare, nu am nimic
din cele ce îmi pot lua oamenii, nimic pentru care să mă nedreptățească. Nu
simt niciun pericol. Nu mă poate nedreptăți nimeni, pentru că am acceptat deja
înfrângerea mea, m-am predat Dumnezeului meu.
Așa cum ne încredințează
psalmistul din experiența vieții lui: „Bun este Domnul cu cei umiliți la inimă
și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui” (Psalmi 33:19). Pentru ce să mă iau la
întrecere? Nu am nimic de câștigat. Deja le-am câștigat pe toate, căutându-L pe
Dumnezeu. Comoara mea este Hristos! Și ea nu poate fi nici furată, nici
biruită, nici înghițită de moarte, din moment ce această comoară este însăși
Învierea!
Omul smerit, sărac, care se află
în propria sa „moarte”, este cel cu adevărat bogat. Prin „moartea” sa, poate
îmbogăți pe mulți, pentru că depășește formele, competițiile, ciocnirile de zi
cu zi, toate cele care ascund, egocentrismul, lașitatea și micimea. Omul smerit
e coborât mai în adânc.
Problemele sentimentale
Atunci când scâncim pentru cei
care ne-au nedreptățit și ajungem să avem probleme sentimentale și psihice, în
realitate, de vină este narcisismul nostru rănit și micimea noastră, deoarece
nu am reușit să primim în adâncul inimii smerenia și să spunem lui Dumnezeu:
„Am greșit!”. Nu L-am iubit în mod real pe Dumnezeu. Nu am înțeles că Dumnezeu
este fericirea noastră. Ne imaginăm că fericirea este rațiunea noastră și
satisfacerea nevoilor noastre sufletești.
Acolo este problema noastră a
tuturor. Ne reorientăm și pierdem adevărata fericire. De aceea, suntem
neputincioși să iertăm și să iubim cu adevărat. Adeseori, omul râvnește după o
fericire personală, înțeleasă prin putere, prin atingerea țelurilor și a așteptărilor
sale, prin depășirea inferiorității, prin dădăcirea egoismului și satisfacerea
narcisismului său hipertrofic. De aceea, rămâne mereu sărac și flămând. Creează
încontinuu înlăuntrul său și în jurul său diferite nevoi și cere altora să i le
satisfacă. Acesta este necazul și adevărata sărăcie!
Nu putem să-l acceptăm pe cel
care ne nedreptățește și care ne trădează, dacă nu învățăm să iertăm. Ne vom
lovi de ceilalți încontinuu și ne vom contrazice, din moment ce și celălalt
acționează după măsura dreptății sale, a nevoii și a interesului său. Și
atunci, care dintre oameni poate fi împlinit? Care va odihni pe celălalt? Numai
acela care a înțeles că fericirea nu este el însuși, nu este în puterea sa, ci
sinele său cuprins în trupul lui Hristos. Este însuși Hristos, pe care L-a
întâlnit prin propria lui smerenie și sărăcie.
Omul smerit și competiția
Omul smerit caută liniștea. Nu se
frământă să câștige de fiecare dată. Dobândește capacitatea de a vedea și de a
deosebi stările, de a vedea realitatea celuilalt, nevoile lui existențiale și
ale sufletului lui. Se împotrivește cu orice chip să se folosească de celălalt,
pentru că înțelege că strivirea celuilalt se poate să-i aducă o oarecare
mulțumire trecătoare și ieftină, dar nu va putea niciodată să găsească bucuria
cea nestricăcioasă și veșnică, nici nu va gusta vreodată adevărata fericire.
Omul smerit, atunci când înțelege
că comportamentul lui rănește pe aproapele său, va prefera cu orice preț să-l
respecte și să-l prețuiască pe acesta, trecând cu vederea propriul său interes.
Respectul profund față de celălalt arată adevărata lui valoare, chiar dacă
aceasta nu se manifestă în forme exterioare, chiar dacă nu se vede cu ochii
trupești. Valoarea omului nu se arată numai prin cultura sa intelectuală și
spirituală, ci mai ales în măsura respectului său față de ceilalți.
Cel smerit se golește pe sine
însuși, ca să îmbogățească pe celălalt. Pentru că a întâlnit pe Cel ce singur
este Fericit, are puterea să părăsească interesele sale și să-i zidească pe cei
din jur. A dobândit puterea de a ierta și de a oferi celorlalți premisele
aflării bucuriei și adevărului.
(Extras din cartea
ARHIM. VARNAVA IANGOS | FERICIRILE – RĂSPUNSUL DAT LUMII)
PAPUCII STRAMTI
- Sfantul Simeon din Dajbabe -
Pantofii strâmti la drum provoaca
rani, iar gândurile necurate în mintea omului duc la pacat.
Sfantul Simeon din
Dajbabe, The Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St.
Herman, Platina, SUA, 2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St.
Symeon’s , p. 37-53
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu