Ben Todica - Filmul fara sfarsit

 

Filmul fara sfarsit.

Vasile Bogdan e cu Ben Todica.

 

Drumul din Ciudanovița nu duce nicăieri înapoi. Cel puțin nu în sensul în care ne place să credem că există un „înapoi”. Există doar alte locuri, alte opriri, alte forme de aceeași absență.

Trenul pierdut acolo a rămas în mine mai mult decât în gară. Uneori am impresia că nu el a plecat fără mine, ci eu am rămas într-un fel de intermediar, între două epoci care nu se mai întâlnesc complet.

După Ciudanovița, lumea pare mai zgomotoasă, dar nu mai clară. Orașele pe care le traversez nu mai au greutatea pe care o aveau odinioară. Clădirile sunt aceleași, dar parcă lipsite de continuitate. Ca și cum ar fi fost reasamblate din bucăți rămase dintr-un alt timp.

Îmi amintesc Bucureștiul de dinainte de plecare. Nu ca pe o imagine romantică, ci ca pe o structură rigidă, previzibilă. Știai unde se termină lucrurile. Știai ce nu se spune. Știai, mai ales, cine ascultă.

În 1979, plecarea nu era o decizie ușoară, dar era o linie clară. Închideai o ușă, chiar dacă nu știai exact ce se află dincolo de ea. Exilul avea o formă precisă: separare.

Mai târziu am înțeles că separarea nu este niciodată completă.

În Vest, totul părea deschis. Dar deschiderea, am descoperit treptat, nu înseamnă neapărat transparență. Oamenii vorbeau liber, dar rareori spuneau lucrurile esențiale. Informația circula, dar sensul ei părea fragmentat, dispersat în volume prea mari pentru a mai putea fi cuprinse.

Am început să înțeleg că și libertatea poate deveni un decor.

După 1989, România a intrat într-o altă logică. Cuvinte noi au început să înlocuiască realități vechi: tranziție, reformă, integrare. Dar în spatele lor, orașele rămâneau aceleași și, totuși, diferite.

Fabrici închise. Platforme industriale abandonate. Cartier după cartier în care oamenii păreau să aștepte ceva ce nu mai venea.

Am trecut prin astfel de locuri de mai multe ori fără să le numesc. Până când am înțeles că ele au un lucru în comun: nu dispar complet, ci își pierd funcția.

Un oraș care nu mai produce nimic devine, încet, un oraș care nu mai spune nimic.

Într-una dintre aceste călătorii am ajuns într-un fost centru industrial. Nu are importanță numele lui. Toate seamănă între ele, ca niște variațiuni ale aceleiași absențe.

Clădirile erau încă în picioare, dar nu mai aparțineau nimănui. Ferestrele sparte nu mai reflectau nimic, iar curțile interioare erau pline de vegetație crescută fără permisiune.

M-am oprit lângă o hală veche. Ușa era deschisă, dar nu invita la intrare. Era mai degrabă o declarație de abandon.

În interior, lumina cădea oblic pe resturi de utilaje. Nimic nu mai funcționa, dar totul părea încă prezent. Ca și cum procesul se oprise brusc, fără explicație.

Acolo am înțeles ceva simplu: istoria nu dispare. Se retrage.

Se retrage în lucruri, în spații, în gesturi care nu mai au martori.

Când am ieșit, am avut senzația că orașul mă privește înapoi. Nu ca o entitate vie, ci ca o memorie care nu a fost încă arhivată complet.

Pe drum, mi-am amintit din nou de Ciudanovița. De trenul care a plecat fără mine. De biletele albe pe care le țineam în mână, fără destinație.

M-am întrebat atunci dacă nu cumva toate aceste locuri sunt, de fapt, același loc. Doar în diferite etape ale dispariției.

În copilărie, credeam că orașele sunt permanente. Că se schimbă doar oamenii.

Acum înțeleg că și orașele îmbătrânesc. Și unele, la un moment dat, încetează să mai fie locuri și devin simple urme ale unei funcții dispărute.

Seara, în camera de hotel, am deschis geamul. Nu pentru aer, ci pentru liniște.

M-am gândit la toate locurile prin care trecusem și la felul în care fiecare dintre ele păstra o versiune diferită a aceleiași istorii.

Poate că nu există o singură realitate, mi-am spus. Poate există doar straturi suprapuse de interpretări, fiecare convingătoare în propriul ei timp.

Și poate că tocmai de aceea întoarcerea este întotdeauna incompletă.

Pentru că nu te întorci niciodată într-un loc.

Te întorci într-o versiune a ta care mai crede că acel loc este încă acolo, neschimbat.

Am stins lumina și am rămas câteva minute în întuneric.

În liniștea aceea, orașele pe care le-am traversat păreau să se suprapună. Nu ca hartă, ci ca memorie.

Și pentru prima dată, nu m-am mai întrebat unde merg mai departe.

Ci ce rămâne, de fapt, din locurile din care am plecat.

Multumesc Maestre VASILE BOGDAN !

Ben Todica