Filmul
fara sfarsit.
Vasile
Bogdan e cu Ben Todica.
Drumul din Ciudanovița nu duce nicăieri
înapoi. Cel puțin nu în sensul în care ne place să credem că există un
„înapoi”. Există doar alte locuri, alte opriri, alte forme de aceeași absență.
Trenul pierdut acolo a rămas în mine mai
mult decât în gară. Uneori am impresia că nu el a plecat fără mine, ci eu am
rămas într-un fel de intermediar, între două epoci care nu se mai întâlnesc
complet.
După Ciudanovița, lumea pare mai
zgomotoasă, dar nu mai clară. Orașele pe care le traversez nu mai au greutatea
pe care o aveau odinioară. Clădirile sunt aceleași, dar parcă lipsite de
continuitate. Ca și cum ar fi fost reasamblate din bucăți rămase dintr-un alt
timp.
Îmi amintesc Bucureștiul de dinainte de
plecare. Nu ca pe o imagine romantică, ci ca pe o structură rigidă,
previzibilă. Știai unde se termină lucrurile. Știai ce nu se spune. Știai, mai
ales, cine ascultă.
În 1979, plecarea nu era o decizie ușoară,
dar era o linie clară. Închideai o ușă, chiar dacă nu știai exact ce se află
dincolo de ea. Exilul avea o formă precisă: separare.
Mai târziu am înțeles că separarea nu este
niciodată completă.
În Vest, totul părea deschis. Dar
deschiderea, am descoperit treptat, nu înseamnă neapărat transparență. Oamenii
vorbeau liber, dar rareori spuneau lucrurile esențiale. Informația circula, dar
sensul ei părea fragmentat, dispersat în volume prea mari pentru a mai putea fi
cuprinse.
Am început să înțeleg că și libertatea
poate deveni un decor.
După 1989, România a intrat într-o altă
logică. Cuvinte noi au început să înlocuiască realități vechi: tranziție,
reformă, integrare. Dar în spatele lor, orașele rămâneau aceleași și, totuși,
diferite.
Fabrici închise. Platforme industriale
abandonate. Cartier după cartier în care oamenii păreau să aștepte ceva ce nu
mai venea.
Am trecut prin astfel de locuri de mai
multe ori fără să le numesc. Până când am înțeles că ele au un lucru în comun:
nu dispar complet, ci își pierd funcția.
Un oraș care nu mai produce nimic devine,
încet, un oraș care nu mai spune nimic.
Într-una dintre aceste călătorii am ajuns
într-un fost centru industrial. Nu are importanță numele lui. Toate seamănă
între ele, ca niște variațiuni ale aceleiași absențe.
Clădirile erau încă în picioare, dar nu
mai aparțineau nimănui. Ferestrele sparte nu mai reflectau nimic, iar curțile
interioare erau pline de vegetație crescută fără permisiune.
M-am oprit lângă o hală veche. Ușa era
deschisă, dar nu invita la intrare. Era mai degrabă o declarație de abandon.
În interior, lumina cădea oblic pe resturi
de utilaje. Nimic nu mai funcționa, dar totul părea încă prezent. Ca și cum
procesul se oprise brusc, fără explicație.
Acolo am înțeles ceva simplu: istoria nu
dispare. Se retrage.
Se retrage în lucruri, în spații, în
gesturi care nu mai au martori.
Când am ieșit, am avut senzația că orașul
mă privește înapoi. Nu ca o entitate vie, ci ca o memorie care nu a fost încă
arhivată complet.
Pe drum, mi-am amintit din nou de
Ciudanovița. De trenul care a plecat fără mine. De biletele albe pe care le
țineam în mână, fără destinație.
M-am întrebat atunci dacă nu cumva toate
aceste locuri sunt, de fapt, același loc. Doar în diferite etape ale
dispariției.
În copilărie, credeam că orașele sunt
permanente. Că se schimbă doar oamenii.
Acum înțeleg că și orașele îmbătrânesc. Și
unele, la un moment dat, încetează să mai fie locuri și devin simple urme ale
unei funcții dispărute.
Seara, în camera de hotel, am deschis
geamul. Nu pentru aer, ci pentru liniște.
M-am gândit la toate locurile prin care
trecusem și la felul în care fiecare dintre ele păstra o versiune diferită a
aceleiași istorii.
Poate că nu există o singură realitate,
mi-am spus. Poate există doar straturi suprapuse de interpretări, fiecare
convingătoare în propriul ei timp.
Și poate că tocmai de aceea întoarcerea
este întotdeauna incompletă.
Pentru că nu te întorci niciodată într-un
loc.
Te întorci într-o versiune a ta care mai
crede că acel loc este încă acolo, neschimbat.
Am stins lumina și am rămas câteva minute
în întuneric.
În liniștea aceea, orașele pe care le-am
traversat păreau să se suprapună. Nu ca hartă, ci ca memorie.
Și pentru prima dată, nu m-am mai întrebat
unde merg mai departe.
Ci ce rămâne, de fapt, din locurile din
care am plecat.
Multumesc Maestre VASILE BOGDAN !
Ben Todica


Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu