Iisus și ostașii romani
Ion Coja
10 ianuarie 2011|Amestecate
Unul dintre momentele cele mai
tragice și ultime ale existenței lui Iisus ca ființă omenească este acela în
care, crucificat, Iisus cere apă. În trupul său secătuit de sânge, deshidratat,
fiecare celulă plânge după o picătură de apă, lichidul primordial al vieții.
Precum se știe, soldații romani
care îl păzeau pe Iisus în loc de apă i-au dat să bea oțet, exact „pe invers”
de ceea ce Iisus ceruse și avea nevoie. În evanghelii avem următoarele relatări
ale momentului:
1. Iar în ceasul al nouălea a
strigat Iisus cu glas mare zicând: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit? Iar unii dintre cei ce stăteau acolo,
auzind, ziceau: Pe Ilie îl strigă acesta.
Și unul dintre ei, alergând
îndată și luând un burete, umplându-l cu oțet și punânându-l într-un vîrf de
trestie, îi da să bea. Iar ceilalți ziceau: Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-l
scape!… Iar Iisus, strigând iarăși cu glas mare, Și-a dat duhul. (Apud Matei)
2. La Marcu, text aproape
identic.
3. La Luca: Și sta poporul
privind. Iar căpeteniile își băteau joc de El, zicând: Pe alții i-a mântuit;
mântuiască-Se pe Sine Însuși dacă el este Hristosul, alesul lui Dumnezeu!… Și
îl luau în rîs ostașii, apropiindu-se și aducându-I oțet și zicându-I: Dacă
ești împăratul iudeilor, mântuiește-te pe tine însuți!…
4. La Ioan: După aceea, știind
Iisus că de-acum toate s-au săvârșit, ca să împlinească Scriptura, a zis: Mi-e
sete. Și era acolo un vas plin cu oțet; atunci ei punând în jurul unei ramuri
de isop un burete plin cu oțet, I l-au dus la gură. Deci, când a luat oțetul,
Iisus a zis: Săvârșitu-s-a!… Și, plecându-Și capul, Și-a dat duhul.
Reacția, altminteri promptă a
soldaților romani, este considerată, de 2000 de ani, ca probă de cinism extrem,
de răutate și neomenie, de bestialitate tâmpă, cazonă, a unor brute cu chip de
om! Gloria romană, a poporului care a făcut cel mai mult pentru civilizarea
Terrei, inclusiv pentru răspândirea creștinismului, a avut întotdeauna de
pierdut de pe urma acestui episod biblic, taxat de toți creștinii cu
severitate. În vremuri mai noi, ale noastre, evreii (unii evrei, vorba lui Paul
Goma) încearcă să transfere pe seama acestei brutalități romane, latine,
întreaga răspundere pentru calvarul îndurat de Mântuitor.
Citind și recitind de-a lungul
anilor povestea biblică a răstignirii Domnului, m-am împăcat destul de greu cu
acest pasaj și, de fapt, cu întreg capitolul suferințelor îndurate de Iisus. Ca
om, mi-e greu să admit, să înțeleg fapte de care nu mă simt în stare a le
făptui. Am crescut cu teama că, fără voia mea, sub presiunea vieții, a
hazardului, aș putea comite o vărsare de sânge sau aduce cuiva alte suferințe
asemănătoare celor îndurate de Iisus. M-am regăsit în duhul străbunilor când am
aflat de la mama că tată-su, ciobanul Stan Licoi, născut la Rășinari și trecut
la Domnul în Dobrogea, în satul Valea Neagră – azi Lumina, rostea două
rugăciuni pe zi, în mod obișnuit: una seara, la culcare, alta dimineața. Și se
ruga dimineața să-l ajute Dumnezeu să nu facă vreo faptă rea peste zi, în ziua
care mijea dinspre Răsărit, să nu pricinuiască cuiva un necaz, o suferință… Iar
seara mulțumea lui Dumnezeu că i-a fost ascultată și împlinită rugăciunea cu
care își începuse ziua…
Zic dar că lectura acestui
„capitol” biblic a mers totdeauna mai greu. La un moment dat m-am simțit chiar
mușcat de „șarpele îndoielii”, mirându-mă de promptitudinea legionarului roman
care a găsit așa de repede un vas cu oțet. Ce să caute un vas cu oțet la
îndemâna soldaților care păzeau un crucificat, așteptându-l să-și dea
sufletul?! Nu cumva… Doamne, ferește!, îmi ziceam și citeam grăbit mai departe,
să nu cad în păcat zăbovind prea mult asupra acestui detaliu. Un detaliu și
nimic mai mult!
Iată însă că norocul mi-a surîs
și – cred eu, se vădește că de mirat nu m-am mirat degeaba. În locul cu pricina
trebuie operată, foarte probabil, o mică și foarte însemnată corectură! Am mai
spus-o și o mai spun o dată: numai proștii nu se miră!… Așa m-am mirat și eu de
unde aveau soldații romani oțet asupra lor!
În urmă cu câteva luni, așadar, a
apărut o carte intitulată Fondul principal lexical al Aromânei.
Autor, un fost student, Nichita Vancea, pe grecește Vantsias. A fost teză de
doctorat, condusă de domnul acad.Grigore Brâncuș. Față de teză, cartea este mai
personală, mai bogată în ipoteze, îndeosebi etimologice, unele mai riscante,
altele mai probabile. Dintre ele, una este sigur deosebită, mai ales în
privința comentariului. Excepțională! Menită să-i aducă autorului o
binemeritată faimă. Citez, așadar, de la pag. 313:
„Puscă („oțet”) < lat. posca
Un cuvînt cu totul deosebit! Există numai în aromână, deși de origine latină.
Lucru ce, zicem noi, subliniază importanța studierii variantei aromâne în
contextul romanic. Posca în latină era denumirea unei băuturi răcoritoare
făcută din oțet amestecat cu apă și îndulcită cu miere, băutura legionarilor
romani care, atunci când erau în formații de luptă, transpirau foarte abundent,
din cauza armurilor grele ce le purtau, de aceea existau sclavi special
însărcinați cu distribuirea – în burdufuri – a poscăi în rândul legionarilor
chiar și-n timpul luptelor. De ce oare s-a păstrat numai în aromână? Aromânii
de astăzi sunt cumva urmașii legionarilor ce cuceriseră pentru Roma regiunea
balcanică? Faptul că factorul legionar este foarte pregnant la aromânii care
trăiesc în România de pildă poate fi o reminiscență a vremurilor glorioase de
odinioară… Acum, pusca armânească poate elucida o nedreptate a istoriei, un caz
tipic de creare de „mituri” instigatoare la ură și resentimente religioase.
Copil fiind, uram modelul „legionarilor romani” din cauza profesorului de
religie care, foarte plastic de altfel, își exprima imensa repulsie față de
latini pentru faptul că, atunci când Christos, deja pe cruce fiind, spusese că
îi este sete, legionarii romani, culmea cruzimii, i-au dat oțet, inumanii… Iar
acum pricepem că de fapt i-au dat posca, de milă tocmai…”
Acesta este textul prin care se
lansează o ipoteză copleșitoare: gestul soldaților romani, înfierat vreme de
două mii de ani, se salvează datorită cuvîntului aromânesc PUSCA, datorită unei
etimologii! Un cuvînt care a dispărut din toate celelalte idiomuri romanice și
s-a păstrat numai la ciobanii vlahi din Pind… Și așa cum strămoșii acestor
vlahi au echivalat posca din latină cu oțetul, zicându-i oțetului posca, iar
mai târziu și până azi pusca, la fel martorii civili și ne-latini ai
crucificării, neștiind ce era posca, dar mirosindu-le a oțet, vor fi crezut că
soldații ceia chiar oțet i-au dat Mântuitorului, gest care nu putea fi înțeles
decât ca o culme a cruzimii, a răutății cinice, drăcești!
Îmi revine să adaug așadar la
comentariul fostului meu student următoarele: faptul că pe lângă oțet (acetum,
în latină), romanii mai foloseau și posca, o băutură răcoritoare, aflată în
dotarea zilnică a soldaților romani, îndeosebi în zonele călduroase ale
Imperiului, face din episodul acesta un argument deosebit de convingător
privind istoricitatea, realitatea celor relatate. Face de rușine încercările
unor nesăbuiți, în frunte cu un Friederic Engels, de a contesta Evangheliile,
însăși existența Domnului Iisus. Dacă cele relatate în Evanghelii ar fi
invenții, rod al imaginației omenești, acea minte nu avea cum să conceapă
povestea cu oțetul. Căci mintea acelui om, dacă cunoștea că soldații romani
umblă la ei cu posca, ar fi știut și că acea posca nu era oțet și ar fi folosit
termenul potrivit. Mincinosul – sau cel care scornește o poveste, un scenariu,
are grijă să se facă crezut, să fie credibil. Iar dacă celui care, zic unii, a
scornit evangheliile, i-ar fi trecut prin minte episodul cu oțetul, dacă s-ar fi
gândit să introducă oțetul ca element component al inventatului supliciu
christic de pe Golgota, acel talentat născocitor ar fi știut că prin textul său
naște în mintea cititorului întrebarea: ce să caute oțetul în dotarea
soldatului roman aflat în misiune de pază la crucea unui condamnat la moarte?
Textul său trebuia să facă verosimilă prezența oțetului, ca oțet, la îndemâna
soldaților romani. Care soldați, precum scrie la Evanghelii, au reacționat
imediat la suspinul trupului însetat. Prea prompt ca să fie în batjocură – îmi
dau seama acum… Foarte prompt, așadar. În asemenea situație pui mâna pe ce-ți
cade la îndemână. Și cum și de unde să aibă la îndemână soldatul roman un vas
cu oțet?!…
Așadar, martorii civili ai
crucificării au asistat la momentul când Iisus cere să bea ceva de sete, îi văd
pe soldații romani grăbindu-se să-i ofere ceva, dar nu apă, așa cum te-ai fi
așteptat, ci un lichid care mirosea a oțet. Iar după mintea martorilor, acel
lichid care mirosea a oțet nu putea fi decât oțet! Și oțetul intră astfel în
tradiția orală a celor petrecute în acest episod, ulterior cuprins în textul
evangheliștilor. Nu e de mirare că s-a petrecut această neînțelegere, această
decodare greșită a unui gest! La nivelul uman, asemenea neînțelegeri sunt
firești și se petrec des. La nivelul sacru, mistic, al textului biblic, să
descoperi în această inadvertență a mărturiei o confirmare, iar nu o infirmare
a celor relatate, pare a fi un semn tainic, cu valoare de revelație, menit să
ne întărească în credință. Sau, după caz, să-i readucă la credință pe scepticii
înzestrați cu un spirit critic pustiitor de suflete. Nu întâmplător tînărul de
la care a pornit această revelație, pentru mine sacră, este un „om al zilelor
noastre”, aflat în pragul cedării dinaintea scientismului ateu. Se pare că
anodinul cuvînt machidonesc PUSCA, de la marginea Imperiului roman și a limbii
latine, salvat ca prin miracol în vorbirea unor ciobani uitați de Dumnezeu și
de lume, ne mai scoate o dată la limanul credinței sau, după caz, al meu, ne
întărește. Mulțumescu-Ți, Doamne!
De Sf. Ion 2011 Ion Coja
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu