ÎNVIEREA DOMNULUI
HRISTOS – PRIMĂVARA SĂRUTULUI IUBIRII!
„EU
SÎNT ÎNVIEREA și VIAȚA!” - Iisus Hristos
Christos au înviat
din morți,/ Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre
moarte călcând-o/ Lumina ducând-o
Celor din
morminte!” (Mihai Eminescu - ÎNVIEREA)
Martiriul Mântuitorului nostru Iisus Hristos
DUMNEZEU – prin iubirea
Treimică absolută a pecetluit Frumusețea ancestrală întru Lumină, Cuvânt,
Adevăr, Libertate, Iubirea, apoi a reînnoit Creația primară prin Creația
Hristică – Înomenirea LOGOSULUI, ca Jertfă Trinitară a Dragostei divine, a
voinței Fecioarei MARIA, în ipostaza supremă Dumnezeul-Om prin Evanghelie,
Minuni, Jertfă, Cruce și Înviere!
Prin Creația Hristică, Omul a fost
renăscut, întru mântuire, nu prin cuvânt, ci prin Martiriul dumnezeiesc, prin Sângele sfânt al lui Hristos, vărsat dorit,
de Dumnezeul-Om pe Cruce!
„Prin Dumnezeul-Om
Hristos, noi trăim într-o înrudire de
sânge cu Dumnezeu... Sângele
dumnezeiesc al Domnului Iisus este puterea sfințitoare, curățitoare,
transformatoare, hristificatoare, îndumnezeitoare, mântuitoare. De aceea Noul Testament este un Testament în sângele Dumnezeului-om Hristos,
în sângele cel dumnezeiesc și divino-uman, care este izvorul tuturor puterilor de viață
făcătoare și minunate care pun în
lucrare iconomia divino-umană a mântuirii...Înrudirea de sânge a omului cu Dumnezeu, se dobândește înăuntrul trupului divino-uman al lui
Hristos, în Biserică. (Sf. Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om, Abisurile
și culmile filosofiei, trad. Pr. Prof. Ioan Ică/ diac. Ioan I. Ică jr., Ed.
Sofia, București, 2010, p. 229-230)
Câtă
Dragoste necuprinsă trebuie să aibă Părintele ceresc, dacă prin Iubirea Sa de
oameni, a trebuit să-și jertfească Fiul, ca să poată răscumpăra din omenirea
care L-a răstignit pe Cruce?!
Și de atunci se
continuă încă spiritual Jertfa pe Cruce și la fel de real Iubirea Sa de oameni!
Dragostea
dumnezeiască, creație a Frumosului este Jertfa supremă, absolută a Iubirii
divine!
„Întâi
dragostea!... Dragostea de frumusețe, de lumină, de adevăr, dragostea
mângâiere, îndem și creație,...dragostea care dăruie, care hrănește pe
altul,...cea a sufletului care se revarsă fluvial.” (Ernest Bernea,
Preludii, Predania, 2011, p. 47)
Opera divină de răscumpărare a Omului – făptură creată,
respectiv a omenirii întru renașterea sa hristică a fost înfăptuită de Tatăl
ceresc, de Fiul – Unul Născut, de Duhul Sfânt și de Fecioara Maria – Maica
Domnului nostru Hristos, prin Jertfă voită, curată, sfântă și Iubire
dumnezeiască!
Biserica lui HRISTOS – cea Una Sfântă,
Apostolească și Universală s-a întemeiat
așadar, pe Sângele Jertfei pure a getului Mântuitor Iisus, deși actul
martiric a fost început de alt sfânt get, IOAN
Botezătorul - primul martir al Creștinismului hristic – plămadă a
Evangheliei IUBIRII!
În actul Creației primare, Dragostea
FAMILIEI divine a pus temelie JERTFA
Logosului și PHILOKALIA – iubirea
de Frumusețe mistică, hărăzind națiunilor și îndeosebi celei primordiale
pelasge, destinul sacru al MARTIRIULUI!
Astfel, Martiriul străbun pelasg devine o FILOKALIE
a vieții pământene, permanente, a armoniei Frumosului ancestral, întocmit în
ipostaza sa sublimă, ce transcende în viața Vieții, încununând
filocalico-sofianic Neamul pelasgo-traco-geto-daco-român cu aura sacră a
NEMURIRII!
În martiriul
pelasg odrăslește Mlădița Martiriului Hristic prin care se întrupează Creația
Hristică, ca Adevăr, Dragoste, Voință și Libertate întru Dumnezeu și Fecioara
MARIA! Filocalia Martiriului
Hristic a odrăslit Învierea Mântuitorului Hristos și-n învierea omului
teofor!
Jertfa
divină de sânge – MARTIRIUL Hristic s-a
pus Temelie și Catapeteasmă Bisericii Una,
pentru a se întări și înălța, prin
dogmele de credință, recapitulând în teologia Ei, prin Darurile Mângâietorului –
Duhul Sfânt, toate celelalte jertfe martirice, de la începutul Istoriei
până la a Doua Venire a Mântuitorului, în Ipoastaza Sa de Împărat al Cosmosului
și Judecător al omenirii.
Națiunea
primordială pelasgă a fost hărăzită de Atotcreatorul întru specificul
privilegiat al naturii însușirilor sale, prin tripla ipostază a Filosofiei metafizice, precursoare a Filosofiei divino-umane – Evanghelia
Iubirii, ca latură mistică:
înțelepciune, creație, spirit; latură
morală: Iubirea cea nouă, hristică, care ne impune să iubim așa cum ne
iubește Mântuitorul Hristos: „Poruncă
nouă vă dau vouă, ca să vă iubiți unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit pe voi!” (Ioan 13, 34) și latură isihasto-martirică:
frumusețea mistico-filocalică întru
isihasmul nostru carpatin.
Opera Răscumpărării Omului, înfăptuită de Dumnezeu-Fiul,
poate fi privită ca o Revelație a
iubirii dumnezeiești. „Fiecare
părticică din dogmele Bisericii s-a impus prin sângele celor ce au fost gata
să-și dea viața pentru mărturisirea ei!” (Sfântul Maxim
Mărturisitorul)
MARTIRIUL
creștin în curgerea sa hristică ne relevă cele două aspecte fundamentale:
frumusețea Jertfei - sublimul întrupat de Erou Dragostei lui Dumnezeu,
Fecioarei Maria, Neamului său și
urâțenia prigonitorilor, a persecutorilor, a torționarilor sterpi în
umanitate.
Spălându-și veșmintele curate ale
sufletului în Sângele Mântuitorului,
ale MIELULUI divin, viața Eroului-Martir trece prin moartea albă întru Aura verde a veșniciei Luminii ÎNVIERII!
Cea mai
minunată și surprinzătoare chemare, dar și cea mai aprigă și dogoritoare
alegere, răsfrântă în cea mai frumoasă desăvârșire, dar și cea mai cerească
dorire după primul DAR al Creației divine, este Darul celei de-a Doua Creații:
Înomenirea Cuvântului, Evanghelia Iubirii, Minunile, Jertfa pe Cruce,
Răscumpărarea Omului și ÎNVIEREA DOMNULUI HRISTOS ! !
Persecuțiile sângeroase împotriva
creștinilor au fost gândite, plămădite, declanșate de fariseii și saducheii
iudei, asupra celui mai mare Profet Ioan
Botezătorul, culminând cu Mântuitorul
Hristos și continuând dea lungul timpului cu mulțimea jertfelor martirice
până dincolo de astăzi. O singură seminție capabilă de ura luciferică a fost aleasă
să-L ucidă pe Iisus, prin moartea batjocoritoare pe cruce. Dar i-a
învins. Crucea lor devenind Crucea
Biruinței-Învierii Domnului!
Întru Martiriul
hristic, divino-uman, pe Cruce, S-au Răstignit în duh, Sfânta Treime, Maria Maica Domnului și drepții omenirii. Pe Cruce a odrăslit Învierea Domnului nostru Hristos, întru
care a înmugurit și înflorit învierea tuturor hristoforilor și marioforilor
ortodocși ai lumii! Martiriul creștin
este cea mai vie mărturie a dreptei credințe și măsura cea mai înaltă a iubirii
lui Dumnezeu, manifestată prin curajul de erou împlinit ca martir în fața
morții, pe care a biruit-o pentru nădejdea, bucuria, învierea vieții întru
Mântuitorul nostru Hristos!
Martirii daci din toate timpurile considerau
primirea morții, ca pe o poartă ce se deschide adevăratei Vieți-hristice, ca o a doua naștere mistică a lor. Astfel, moartea
care prefigura o parte din supliciile de neînchipuit ale Mântuitorului pe
Drumul Calvarului, devenea pentru ei o taină divină, încredințați fiind că, „nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăiește în
ei.”(Galateni, 2,20)
Martiriul
valahilor în epoca comunistă
Neamul nostru pelasgo-traco-geto-daco-român,
binecuvântat de Dumnezeu, ca seminție primordială, din sânul căreia au odrăslit
Profeții, Sibilele, Crăiasa Maria, Proorocul Ioan Botezătorul, Mântuitorul
Hristos, apostoli, împărați, filosofi, poeți, alți profeți, dascăli, artiști,
preoți, teologi, savanți, mari comandanți militari, mulțime de eroi, martiri,
mucenițe, mărturisitori și sfinți a trecut biruitor prin jertfă din toate
încercările pe care Dumnezeu i le-a îngăduit, chiar și prin penultima
apocalipsă comunistă, vibrând magistral Urarea-cântecul Iubirii care sălășluia
în inimile zecilor de mii de creștini întemnițați religioși: HRISTOS A ÎNVIAT!
Lumina
Filokalică a Neamului nostru
aprinsă de la Profetul Zamolxe și reaprinsă de la Altarul Crucii, Jertfei și
Învierii Mântuitorului Hristos, s-a păstrat Candelă nestinsă în potirele
Altarelor Bisericii străbune prin har, credință, curaj, creație, dragoste,
slujire, slăvire, jertfă, cuminecare și permanenta comuniune cu Dumnezeu în Rodul sacru înfrățit însutit al Duhului Sfânt.
În acele temnițe administrate de iadul
comunist, adus de belzebutul bolșevic s-au întâlnit două fenomene diametral
opuse: cel diabolic al torturii, distribuit în doze
satanice de fiarele neumane, pervertite apocaliptic și cel divin al jertfei Crucii aprins
prin suferințele mucenicești!
Patimile
Mântuitorului nostru Iisus Hristos au
fost unice, au fost supreme, au fost absolute. Patimile Neamului nostru din veacul al XX-lea, apocaliptic au fost
unice, multiple și supreme. În istoria omenirii, cruzimea a înregistrat
apogeul diabolic al torturii, în paralel cu batjocura, defăimarea, denigrarea,
profanarea de două ori: Pe Dealul Căpățânii și Golgota românească.
Mântuitorul
Iisus Hristos – fiind transfigurarea Crucii întru MARTIRIU a fost omniprezent
Crucii Suferinței românești în gulagul concentraționar al vecului al XX-lea,
pogorând în inimile întemnițaților religios, în rugilor lor de foc și de sânge
unde se auzea dangătul bătăii clopotelor ce vesteau ÎNVIEREA Domnului!
„ÎN TEMNIȚĂ AM FOST ȘI AȚI VENIT LA MINE!” (Iisus, în Evanghelia după Matei 25, 36)
Nu întâmplător Marele Avvă Arsenie Boca, despre care Părintele Dumitru Stăniloae
cugeta că „a fost un fenomen unic în
istoria monahismului românesc”, a realizat la fel de unic „Efectul de zeghe”din absida centrală a
altarului Bisericii Sfântul Elefterie Nou, din Capitală, unde artistul prin
excelență și Marele părinte – Îndrumător de suflete al vecului XX, a făcut
nemuritoare Icoana, în care Pruncul
Iisus este înfățișat în zeghe de deținut (de întemnițat religios n.a.)
Crucea este
conținută în Dumnezeu – Cuvântul, deodată cu Creația Sa, dintru începuturi.
Iisus Hristos este numai o transfigurare a Crucii, o trecere de la crucea
morții la Crucea Învierii. Crucea e lucrarea Mântuitorului printre oamenii care
doresc să realizeze mântuirea. Astfel, Crucea Biruinței a devenit Cheia prin
care se închide Iadul și se deschide Raiul.
CRUCEA e actul religios prin excelență, cunoașterea deplină
experimentală a lui Dumnezeu, prin cunoașterea vie și imediată a
Omului-Dumnezeu. Despre Ea ne-a
grăit cu sânge unul dintre marii martiri ai ei, mare cărturar, poet cult,
teolog mistic, monah ales Părintele Daniil Tudor. „Crucea e conținută în Dumnezeu
de la începuturile vremurilor. Ea e de fapt lucrarea Lui printre noi... Crucea
e o prezență totală a lui Dumnezeu, cea nevăzută precum și cea văzută. Crucea e
realitatea cea mai vădită, cea mai harică și mai lucrătoare a Sfintei
Întrupări. Sfânta Cruce e plinătatea plinătății.” (Caietele
Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Taina Sfintei Cruci,
Christiana, 2001)
CRUCEA
SUFERINȚEI ROMÂNEȘTI
Între Semințiile creștine ale veacului al
XX-lea care, și-au purtat Crucea Suferinței, Jertfa Martirică întru Crucea
Patimilor Mântuitorului Hristos, Națiunea dacoromână s-a asumat la modul suprem
și deplin privind Calvarul Golgotei Românești ca durată de timp: aproximativ un
sfert de secol, reliefat prin înălțarea Monumentului
de la Aiud-Crucea Suferinței Românești.
Monumentul „Calvarul Aiudului” a
fost ridicat între 28 Octombrie 1992-14 Septembrie 1999, de Eroii Rezistenței
anticomuniste din România, prin cruciații inginer Gheorghe Brahonschi, soția sa Maria
Brahonschi și arhitectul Anghel
Marcu, pentru cinstirea memoriei întemnițaților religios și a deținuților
politici morți (omorâți) în vremea prigoanei ateo-comuniste din închisoarea
Aiud și în temnițele unde nu s-au înălțat memoriale.
Semnificația creștin-națională a
Monumentului e profundă și deosebit de grăitoare: două rânduri de cruci mai
mici, îngemănate șapte câte șapte, poartă pe brațele lor interioare o CRUCE
uriașă, CRUCEA SUFERINȚEI ROMÂNEȘTI,
însumând cifra 8, simbolul dacic al
nemuririi. În interior, pe pereții incintei-capelă, de-a lungul treptelor care
coboară înspre Sfânta Masă a Altarului, străjuiesc plăcile de marmură albă pe
care sunt înscrise numele întemnițaților religios și deținuților politici morți
(uciși) în închisoare. „Listele sunt
incomplete. Au fost mii de morți.” (Răzvan Codrescu, Aiud: Râpa Robilor
Monumentul-Biserică al Suferinței Românești, Sfinții Închisorilor, în Lumea
Credinței, București-2014)
„La Aiud, loc de întemnițare și exterminare, comuniștii
au îngropat, în cimitirul denumit de localnici „Râpa Robilor”, elita rezistenței românești. Înmormântarea
deținuților se făcea noaptea, pe întuneric, fără să li se pună cruce la
căpătâi. Aici, unde morții sunt neidentificați, de multe ori azvârliți în gropi
comune.” (Răzvan Codrescu, Aiud: Râpa
Robilor, op. cit)
„Numai
crucile acestui monument le vor veghea somnul!”, grăia suspinând
printre lacrimi însângerate inginerul Gheorghe
Brahonschi în toamna anului 1992, când a pus temelia acestui Monument, ce a
devenit ulterior Memorial și Biserică.
Contrar mistificării tendențioase a pseudo-creștinului
Onisifor Ghibu, care urla prin surle, trâmbițe și chimvale că: „În epoca de teribile încercări inaugurată
de ocupația comunistă, Biserica Ortodoxă Română, care nu a dat în întreagă
această epocă nici un singur luptător
erou și nici un singur martir, ci a scos la suprafață numai profitori și
trădători, îngrijați să se salveze numai pe ei înșiși, gata spre „slava lui
Stalin” afișată chiar în localul
așa-zisului Sfânt Sinod al patriarhului roșu Justinian, Biserica Ortodoxă
Română, ca organizație, s-a dovedit cea mai slabă și mai meschină dintre toate
Bisericile din cuprinsul țării, abandonând aproape toate pozițiile sale de onoare
de până aci...” (Onisifor Ghibu, Chemare la judecata istoriei, Ed.
Albatros, București, 1992, p. 186)
Păcat, că profesorul-pedagog, academician Onisifor
Ghibu nu era nici idiot, nici incult și nici prost informat, mai ales că urcase
deja înspre piscul eroismului prin militantismul său cultural foarte activ
privind UNIREA (reunirea) Basarabiei cu Patria – Mumă – ROMÂNIA. Știa deja de etnogeneza daco-română din istorie,
filosofie, teologie, literatură, precum și din afirmația marelui Avvă Constantin Galeriu că: „Poporul
român este un popor creștin din leagănul lui!” (Constantin Galeriu,
„Oamenii trec, Cuvintele rămân, în Sfinții Închisorilor, Lumea Credinței,
București-2014). Aflase desigur că, poporul român fusese cuprins în Drama
milioanelor de mireni creștini ortodocși persecutați în deceniile roșii: de hăituire, suferințe și prigoane.
Jertfa Bisericii
Ortodoxe Române a fost eminamente
aproape totală, atât în închisori, cât și în Temnița cea mare - Țara: 1888 de preoți ortodocși, peste 5000 de
monahi și monahii au căzut victime ale Decretului 410/ 1959, trebuind să se întoarcă în lume, și peste 100 de mănăstiri au fost desființate
sau deturnate de la menirea lor. Apoi, 31
de ierarhi ortodocși scoși din scaun (sechestrați sau exilați, unii morți
în împrejurări pe cât de obscure, pe atât de suspecte, ca Irineu Mihălcescu,
Nicolae Popovici, Grigore Leu, Corneliu Leu, peste 1500 de cazuri de personal ecleziastic epurat, precum și 60 de monahi despre care se știe cu
certitudine că au sprijinit Mișcarea Națională de Rezistență. Nici numărul monahiilor nu a fost mai prejos.
(Biserica întemnițată din România: 1944-1989, autori: Paul Caravia, Virgiliu
Constantinescu, Flori Stănescu, apărut sub egida Institutului Național pentru
Studiul Totalitarismului)
Din martirologiul volumului Martiri pentru Hristos, din România, în
perioada regimului comunist, E.I.B.M.B.O.R., București, 2007, de aproape 1000
de pagini, găsim 207 martiri, majoritatea
covârșitoare clerici și monahi. „În
numeroasele „lagăre de concentrare” create, sublinia Pr. Prof. Dr. Georgios
Metallinos, au fost închiși sute de mii de cetățeni care – așa
cum s-a dovedit – n-au fost decât simpli creștini ortodocși, care au preferat
să devină victime într-o ardere-de-tot (holocaust) creștin-ortodoxă decât să accepte negarea credinței lor prin trecerea
la ateism. Au urmat în felul acesta exemplul vechilor mărturisitori și
martiri.” (Protoprezbiter Georgios Metallinos, Uimire și Admirație, Sfinții
Închisorilor, Lumea Credinței, București-2014)
Și dacă adunăm și eroii cu tendință
martirică, cum ne îndrumă Sfântul Maxim Mărturisitorul, atunci, ce te faci tu, Onisifor Ghibu, tribun al
Școlii Ardelene care arde în pieptul tău de vrednic papistaș, care a odrăslit
cohorta zecilor de denigratori, detractori, calomniatori progresiști, de atunci
și de azi, pe care i-ai asmuțit prin tonul pătimaș și deformările prin
interpretare sau prin omisiune ale adevărului istoric, mușcând înverșunat la
sânge mâna care te-a hrănit și crescut, aruncând „anatema” aupra Bisericii naționale, Națiunii daco-române și poporului drept
măritor creștin care e veșnicia
sufletului nostru?!
Dintru început Eroii daco-românii întemnițați religios în
veacul al XX-lea au considerat închisoarea ca un prilej de MARTIRIU. „Și eroii care au avut tendința martirică
pot fi numiți martiri!”, mărturisea Sf. Maxim Mărturisitorul). Unii dintre
ei s-au împlinit în veleatul hristic devenind ipostaze ale Filocaliei
contemporane românești, precum tânărul VALERIU Gafencu.
„În noaptea de Înviere, (anul 1951
penitenciarul Tg.Ocna), mărturisește alt pătimitor întru Cruce, Silviu-Andrei
Vlădăreanu, eram la marginea patului lui
Valeriu. Penitenciarul era situat la poalele Muntelui Cireșoaia, în vârful
căruia se afla un schit. Stăteam
amândoi absorbiți de bătaia clopotelor
care anunțau Învierea Domnului. Când slujba s-a terminat, eu încă priveam
pe fereastră, de unde vedeam partea de vârf a dealului. Am început să-i spun
cele ce vedeam.
Asculta
relatările mele cu o îngerească smerenie. La un moment dat, însă, am apreciat
că nu mai aveam ce să-i spun. Văzând că tac, m-a rugat să privesc în
continuare. În loc să-i spun eu ce văd, el uitându-se în ochii mei, îmi spunea
tot ce vedeam eu: cum coborau oamenii cu lumânările aprinse, cum se stingeau
din cauza vântului și le reaprindeau. Am rămas mut de uimire.” (Silviu-Andrei Vlădăreanu, O mărturie despre „Sfântul Închisorilor”
(sfânt încă necanonizat n.a., Sfinții Închisorilor, în Lumea Credinței,
București-2014). Valeriu a urmat martiriului tatălui său Vasile Gafencu, deputat în Sfatul Țării, militant al Unirii
Basarabiei cu Patria-Mumă, deportat, încremenit în Gulagul bolgiilor de gheață
ale Siberiei.
Învierea
Mântuitorului Iisus Hristos este o capodoperă de cea mai înaltă înfăptuire
sacră și cea mai desăvârșită realizare a Revelației, întrupată îndeosebi în
Ortodoxia românească!
Bucuria ÎNVIERII
Domnului nostru Iisus HRISTOS a cuprins deodată întregul Cer și Pământ: de la îngemănarea nopții și zilei la îmbrățișarea
Aurorei, de la firul de iarbă la fiorul stelelor, de la susurul apelor la
surâsul munților, de la rotunjimea pâinii la legănarea pruncilor, de la
freamătul codrului la geamătul necuvântătoarelor, de la sfiala fecioarei la
narcisismul păunului, de la mireasma florilor la curcubeul binecuvântării,de la
nestatornicia vântului la statornicia Cuvântului, de la tremurul Mironosițelor
la cutremurul Maicii Domnului – MARIA, cea cu INIMA vlah-dumnezeiască în care
se cuprind lăuntric toate nemărginirile cosmosului!
CHRISTOS A ÎNVIAT!
„Christos a
înviat! Ce vorbă sfântă!/ Îți simți de lacrimi calde, ochii uzi,/ Și-n suflet
parcă serafimii-ți cântă./ De câte ori, creștine, o auzi?// Christos a înviat,
în firul ierbii/ A înviat Christos în adevăr,/ În poenița unde zburdă cerbii,/
În florile de piersic și de măr,/ În stupii de albine fără greș,/ În vântul
care-adie mângâios,/ În ramura-nflorită de cireș,-/ Dar, vai, în suflet, ți-a
înviat Christos?...” (Stropi de rouă, Ed. Cartea Românească, 1940)
Tuturor Fiilor
ortodocși ai ROMÂNIEI Tainice !
10 Aprilie – VINEREA MARE - SFÂNTA
MÂNĂSTIRE PUTNA
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu