Laudatio
27 aprilie 2026
Mă laud cu multe, dar mai presus
de toate mă laud că m-am născut! Că m-am născut într-o anumită zi: 22
octombrie! Este ziua în care Doamne-Doamne s-a apucat de lucru la marea Sa
operă: Facerea Lumii! Era în ziua de 22 octombrie a acelui an de grație! Un
călugăr irlandez din plin Ev Mediu, bun matematician, a făcut acest calcul și
ne-a lăsat acest reper fundamental: 22 octombrie!
Această informație o am de la
Sergiu Radu Ruba, omul care, dintre prietenii mei, știe cele mai multe, are
cele mai vaste și variate cunoștințe, exacte toate! Cel mai erudit dintre cei
cu care pot sta de vorbă la telefon… Mă laud și cu Radu Ruba, că mi-e prieten! Mă
mai laud și cu anul nașterii, 1942! M-am născut la marele fix!
Tata era mobilizat, aflat într-un
tren militar cu direcția Cotul Donului! Cum nașterea mea era a patra în familia
tatălui meu, taică-meu a trecut automat în altă categorie de români, cei
scutiți de front, așa că guvernul mareșalului l-a întors din drum pe Zaharia
Coja, lăsându-l la vatră unde îl aștepta subsemnatul! Născut, cum vă spuneam,
pe 22 octombrie 1941, în zorii unei zile de Joi, zi dedicată lui Jupiter, Jovis
dies!
La câteva ore de la producerea
evenimentului, afară s-a făcut lumină, așa că în casă au stins becul electric,
ceea ce mi-a oferit ocazia să mă fac remarcat în fața moașei! Nu prea i-a venit
să creadă și a deschis din nou lumina becului,
apoi a stins becul, și asta de mai multe ori până când s-a convins că
ne-zdravănul din scutece ținea ochii deschiși și îi muta după jocul luminii:
când la bec, când la fereastra de unde se revărsa lumina soarelui, invincibila!
Minunată priveliște, ușor de reconstituit. De mirare, mă oprisem și din orăcăit.
Și starea asta de mirare m-a însoțit cel mai des de-a lungul celor aproape opt
decenii de holbat ochii în jurul meu la spectacolul vieții!
După zeci de ani doctorul Tiberiu
Turculeț avea să-mi spună în față, fără ocolișuri, că sunt, citez, omul
luminii! Acesta era motivul pentru care îmi încredința darul cel mai de preț pe
care-l putea oferi, manuscrisul lucrării sale de suflet despre Persoana umană
Cunoașterea supranaturală și poezia mistică. O capodoperă a filosofării libere.
Abia aștept s-o pot tipări vreodată, în beneficiul total al cititorilor! Mai
contează și locul nașterii, unde mi-am petrecut și copilăria, și anii de liceu:
Constanța, pe strada Talazului… Sunt așadar constănțean, din neamul nostru de
mocani sunt prima generație născut și crescut pe malul mării. Dincolo de orașul
natal începe marea, marea din care în fiecare dimineață răsare soarele, soarele
pe care noi, constănțenii, îl vedem așadar primii din toată Țara, pe noi soarele
ne deșteaptă primii din somnul năuc al nopții! Mă laud și cu povestea asta! A
fi constănțean este, pentru un român, un soi de nec plus ultra! Mă laud și cu
Liceul Mircea cel Bătrân, ca și cu mahalaua Cuza Vodă, creatoare ale unui stil
de comportament, al unei forma mentis fără pereche! Mi-am propus să dau
expresie literară acestui noroc, am încercat, dar până acum rezultatele sunt
mediocre. Nu mă laud decât cu intenția, onorabilă, trebuie să recunoașteți! Dar
insuficientă. Nesatisfăcătoare! Am avut profesori, colegi și vecini de mare
ispravă.
Mă doare sufletul că amintirea lor nu am reușit s-o salvez, s-o „eternizez” ‒
doar asta e menirea scrisului! ‒, decât pe ici, colo, mai nimic de fapt!
Mă întorc la lauda de sine, exercițiu somptuos! Și am să mă laud mai departe cu
isprava mea cea mai importantă din liceu, ispravă care m-a umplut de respect
pentru propria mea persoană! Respectul de sine! Ce mare valoare!
…Eram în preajma examenului de
maturitate, de bacalaureat. Trebuia să ne decidem ce limbă străină vom da la
examen, având de ales între franceză, rusă și latină. Majoritatea am ales
franceza, câțiva rusa, iar la limba latină nu s-a înscris niciunul dintre noi!
Ceea ce era oarecum inadmisibil! Dureros de inadmisibil! Limba latină ne fusese
predată, patru ani, de profesoul pe care îl iubeam toți mai presus de toți
ceilalți dascăli: Traian Lazarovici! Pâinea lui Dumnezeu! I-am citit în ochi ce
se putea citi în situația în care era pus: o mare dezamăgire, tristețe etc. și
mi s-a părut că așa ceva era de netolerat, așa că m-am înscris să dau
bacalaureatul la latină. După mine a prins curaj și alt coleg, Mihai Cazacincu,
așa că ne-am spălat de bine, de rău obrazul, și l-am putut privi mai departe în
ochi pe Latinu. La franceză puteam da examenul fără nicio pregătire în plus,
dar pentru a mă prezenta la latină a trebuit să mă pun cu burta pe carte în
ultima lună de liceu! N-am știut că voi avea mereu de câștigat după aceea din
acest efort asumat dintr-un fel de donquijotism! Și, cum spuneam, principalul
câștig a fost să descopăr că există respectul de sine, dădusem atunci prima
probă! Nu a rămas ultima!
A urmat facultatea, facultatea de
re-cetire, cum îi zicea Nichita Stănescu. M-a atras partea de studii lingvistice,
dezamăgit de lumea literară bântuită de invidii și coterii penibile. Am reușit
să-mi fac un mic renume de lingvist când un eseu de câteva pagini a atras
atenția asupra mea a marelui Alexandru Graur, bucuros să mă publice într-un
volum colectiv, alături de profesorii cu care îmi dădeam examenele
universitare. A avut haz că volumul respectiv a figurat în bibliografia
obligatorie a examenului de licență pe care l-au dat colegii mei!… Am fost
propus de Alexandru Graur să rămân la facultate, asistent la catedra de
lingvistică generală. N-a fost ușor, nu aveam dosar politic prea bun. După ani de
zile, adică după moartea marelui profesor, am aflat că acesta a mers până la
amenințarea că-și dă demisia de la Universitate dacă numitul Ion Coja nu este
acceptat de serviciul de cadre ca asistent universitar! Regret că n-am știut
asta cât a trăit Graur, să-i arăt recunoștința cuvenită!
L-am dezamăgit, cred, când am început să public literatură, mai întâi un volum
de piese de teatru, mai apoi un roman și așa mai departe… Am fost, în tradiția
lingvisticii românești, deopotrivă grămătic și literat, împăcând cele două
direcții de studii în facultate: limba și literatura. Vorba lui Boris Cazacu:
Ion Coja este cel mai bun lingvist dintre scriitorii români și cel mai talentat
scriitor dintre
lingviștii români… Academicianul Grigore Brâncuș a mers mult mai departe și m-a
comparat cu Hasdeu, după ce a citit manu scrisul volumului Transilvania
Invincibile Argumentum. Alexandru Graur și Grigore Brâncuș, în facultate, mi-au
făcut cel mai mult bine, mi-au arătat o prețuire de care nu sunt convins că o
meritam. Eu nu pot spune că am avut vreo vină dacă cumva dînșii au exgerat, dar
mă laud și cu acești mari savanți, mari profesori, că m-am bucurat de sprijinul
lor mai mult decât colegial. În lumea scriitorilor nu am avut parte de ceva asemănător
cât de cât!
Închei această laudă de sine,
oferind lista celor mai importante cărți. Mai întâi în lingvistică, pe lângă câteva
articole și capitole în lucrări colective, eu mi-s autorul Gramaticii raționale
a articolului, în care mi am publicat teza de doctorat. Ca să fac față unor
posibile acuzații de plagiat, mi-am numerotat ideile cu care am apreciat că
sunt original: câteva zeci de ipoteze inedite, inovatoare. Inclusiv propunerea
de a înregistra un articol nou în limba română, fără echivalent în alte limbi:
vreun, vreo… Am identificat în limba română un întreg domeniu, al părelnicului,
strâns legat de individualitatea distinctă a limbii române printre limbile
romanice. Am mai scris un Îndreptar al Îndreptarului ortografic, o carte
simpatică, plăcută la lectură, ușor și cordial polemică.
Cel mai mult mă laud cu cartea
UNU în limba română! O carte fără egal în literatura lingvistică de pretutindeni.
Am scris câteva sute de pagini despre un singur cuvînt, cuvîntul unu în limba
română! Nu că aș fi eu mare deșteptăciune, dar numai în limba română și în
lumea românească cuvîntul și conceptul respectiv au o poziție privilegiată,
fără pereche în altă limbă a lumii! După ce am publicat-o m-a încercat un
sentiment straniu: regretul că Alexandru Graur nu mai trăiește să se bucure că
a făcut, la vremea respectivă, o alegere potrivită! O carte scrisă pe vremea
când Alexandru Graur trăia, dar publicată mai târziu, este Transilvania Invincibile
Argumentum. Prezint argumentele lingvistice ce pot fi invocate în sprijinul
ideii de continuitte daco română în Nordul Dunării, în Ardeal! Prilej de a mă… risca
în considerații de etno-psihologie românească, de a defini însuși „fenomenul
românesc”! Acest subiect l-am urmărit și în piesa de teatru Credința, cu care
de asemenea aș putea să mă laud, printre altele și pentru că am îndrăznit să
fac personaj literar pozitiv din regele Carol I, după ce ani de zile, după
1947, fusese un subiect interzis. A fost un adevărat eveniment, un semn de normalizare
a percepției istoriei, onorat de Academia Română cu premiul pentru dramaturgie.
Mă laud că alte distincții publice nu am mai primit! În schimb m-am bucurat de
atenția organelor de securitate a statului socialist atunci când am scris piesa
Requiem pentru Jan Palach, piesă literar vorbind riscantă, care aduce pe scenă
ultimele ore din viața eroului ceh, cu aluzii politice la situația din lagărul
sovietic. M-am ales cu un dosar de umărire „operativă”, interesant de citit la
CNSAS după 1990…
Tot după 1990 nu am acceptat
punerea în scenă a acestei piese. Pasămite, Marian Munteanu, organizatorul mitingului
maraton de la Universitate, îmi povestise despre un grup de elevi care veniseră
la el să-i împărtășească planul lor de a se auto-incendia dacă Ion Iliescu va
fi ales la alegerile din mai 1990. M-am temut că piesa mea, pusă în scenă, ar
putea da asemenea idei vreunui tînăr mai dedicat, mai delicat, mai… Desigur, mă
laud și cu Marian Munteanu că mi-a fost student și l-am susținut cât am putut!
La începutul anilor 1970 am
publicat volumul de teatru Jucătorul de table, bine primit de publicul
interesat. Câțiva ani mai târziu am publicat romanul Carnaval
la Constanța, cu care aș avea mai multe motive să mă laud, un EXPeriment
literar reușit, o carte dedicată geografiei care-mi este cea mai cunoscută și
mai dragă, a litoralului. În 1985 eram în planul editurii Cartea Românească cu
romanul Salonul de reanimare. Unul dintre personajele principale era „diafanul”
Petre Țuțea, prezent și în alte texte de-ale mele. A avut un mare rol în viața
mea. Mă laud că am avut doi mentori, de calibru apropiat: comunistul ilegalist
Alexandru Graur și legionarul Petre Țuțea. Nu degeaba ziua de 22 octombrie face
parte din zodia balanței, a dreptei cumpene!
Salonul de reanimare nu a fost
acceptată de cerberii editurii pe motiv că face apologia Mișcării legionare. În
compensație s-au oferit să-mi publice orice altă carte. Așa a apărut, cu
amputările de rigoare, volumașul Pagini pestrițe, în care am băgat și câteva
poezii de-ale mele, singurele. M-am bucurat când una dintre ele a atras atenția
câtorva cititori, care au învățat-o pe dinafară. E singura poezie pe care o
știut și eu pe de rost: Tată, de ce nu m-ai așteptat să îmbătrânim împreună… Chiar
are ceva emoționant… Salonul de reanimare a fost publicat după 1990 și a fost
declarat de editură un best seller. Mă pregătesc să-l retipăresc… Este, literar
vorbind, o noutate, ca scriitură. Tot după 1990, în 2015, la îndemnul domnului
academician Dumitru Radu Popescu am acris piesa Pariul valah, despre martirii
brâncoveni. Mă laud și cu această piesă, în care am reușit ceva ce părea
imposibil: să aduci pe scenă momentul uciderii, rând pe rând, a celor șase brâncoveni.
Al descăpățânării!… Soluția dramatică la care am recurs m-a umplut și pe mine
de admirație pentru autor. Piesa a fost publicată la Editura Academiei. Cum să
nu mă
laud și cu această ispravă?! Începută înainte de 1990 și încheiată după, e de
laudă
și trilogia Șeitanii, peste o mie de pagini, în care apare din nou și
PetreȚuțea. De data asta în tandem cu un evreu, de talia sa, unul din cei șapte
înțelepți ai Sionului, care a trăit peste 40 de ani în România neștiut decât de
inițiați ce hram poartă. Am imaginat o întîlnire între marele legionar Țuțea și
marele evreu, o discuție purtată în incinta cimitirului Filantropia, unde
ovreiul nostru și-a dus traiul ca modest și inofensiv administrator, ca
cimitirgiu, cum i-am zis eu, inventând acest cuvînt. Nu știu dacă am reușit să
fiu la înălțimea întâlnirii imaginate, dar m-am străduit, și, în orice caz, mă
laud că am imaginat-o. Mă laud și cu vorbele lui Marcel Petrișor, rostite după
lectura celor trei volume: „Măi, Kogaioane, ai scris Război și Pace al
literaturii noastre”. S-a grăbit marele meu prieten. La o recitire a trilogiei
va fi obligat să recunoască că e mult mai mult! Cărțile bune se recitesc…
După 1990 am mai scos și câteva
cărți polemice, pe teme de actualitate politică. Cel mai de laudă mi se pare volumul
Protocoalele Kogaionului. Dar nu mă lepăd nici de celelalte. Însă isprava mea
post-decembristă cu care mă recomand în fața oricui este site-ul meu, www.ioncoja.ro, deschis în anul 2007, dacă nu mă înșel, pe care s-au publicat până azi,
citez, „12.271 de articole”, care au stârnit 90.500 de comentarii. Mai mult de
2000 de articole sunt scrise de mânuța subsemnatului, pe teme „naționaliste”
îndeosebi! M-am lăudat totdeauna cât mi-s de naționalist. Unii, precum Mihăiță
Voicu, au catalogat naționalismul meu ca fiind unul „cuviincios”! Accept acest
calificativ. În 1989 am publicat ultimul meu text sub cenzura vremii, intitulat
Sunt naționalist, iar după 1990, primul meu text publicat în presa liberă, a purtat
același titlu! Să nu mă laud și cu această consecvență?! Am avut parte și de
lăudători, care au scris despre mine elogii colegiale: Ioan Alexandru, Paul
Anghel, Nicolae Manolescu, Mihai Ungheanu, Damian Necula și alți fraieri. Unul
dintre ei, coleg de facultate, Florin Șindrilaru, a scris chiar o carte cu
laude nestăpânite la adresa romanelor mele: La frontierele Adevărului. Alegorie
și simbol în proza lui Ion Coja. L-am citit cu atenție și am rămas mirat să văd
câte subtilități de-ale autorului au fost corect decriptate de bunul meu coleg!
Da! Am avut și colegi cu care mă laud: Puși Dinulescu, Vasile Răvescu, Dumitru
Eftimie, Lucian Pavel, Puiu Rujan, Cornel Câlțea, Alexandru Saucă, Cornel Țânțu
și restul, o droaie de colegi și prieteni, cu care mă laud la orice ocazie. M-aș
mai lăuda și cu membrii familiei mele, dar las asta pentru o ocazie viitoare.
Suntem încă tineri, mai putem
aștepta!
Ion Coja
*
NR – Textul de mai sus a apărut
în volumul Teatru românesc contemporan, publicat la Editura
Academiei în anul 2021. Tirajul confidențial al cărții mi-a dat ideea de a
publica separat această Lăudăciune. Într-un tiraj mulțumitor..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu