Rodica Lupu - In memoria lui Nicãpetre - Ultima lui expozitie din tarã

 

In memoria lui Nicãpetre - Ultima lui expozitie din tarã

Rodica Lupu

4/17/2026

 

Nicapetre, unul dintre cei mai cunoscuti artisti plastici romani, a trait in Toronto, Canada.
Despre domnia sa au scris si scriu ziarele de peste ocean, mai putin cele din tara in care s-a nascut.
Am mai spus-o eu in cartea mea “Vacante, vacante…Romanie plai de dor” ca noi romanii avem ceva al nostru: nu stim sa ne pretuim artistii iar cand o facem de cele mai multe ori o facem dupa ce s-au mutat intre stele.

La 125 de ani de la intemeierea Muzeului Brailei, artistul Nicapetre isi adauga propria sarbatoare – implinirea a 70 de ani de viata si a peste jumatate de veac de creatie. Omagiind varsta muzeului brailean si creatia marelui artist, institutia din Braila a organizat la Biblioteca Centrala Universitara din Bucuresti o expozitie Nicapetre.

Si tot cei din Braila au intemeiat Muzeul "Centrul Cultural Nicapetre", iar atunci la Bucuresti, au fost aduse operele artistului ca sa le vada si bucurestenii, opera minunate pe care mai intai le-au vazut canadienii, japonezii, europenii si alti, care i-au recunoscut artistului valoarea si stilul inconfundabil.

Dar cine nu stie oare ca, numai legatura cu izvorul, cu samînta, îi da unui artist autenticitate si pecete inconfundabile.
Arta este unitate si continuitate. Or, continuitatea presupune si replica, si polemica. Faptul ca Brâncusi e primul, asta tine si de cronologie, ca s-a nascut înaintea lui Nicapetre sau alti mari sculptori romani. Nu de ierarhie e vorba cand vorbim de valori. În rest, e o chestiune de... samînta!

Si chiar daca faimoasele statui a lui Nicapetre de la Cîmpul românesc din Hamilton, cu acel inegalabil Eminescu, sunt o replica la dalta pionierului sculpturii românesti, indiscutabil, Nicapetre poate fi pus alaturi de marii sculptori ai lumii.
Nu de ierarhie e vorba cînd vorbim de valori, ci daca ele se revendica de la o traditie, si e în afara de orice îndoiala ca si taietura lui Nicapetre se revendica de la barda taranului român. Si sa ne gîndim numai la cariatidele sale, care par niste poetice arhitecturi taranesti.

Sculptura lui Nicapetre este profund româneasca si este o sculptura de întemeiere, ca însusi simbolul ei, samînta. Samînta înseamna origine, izvor, înseamna geneza, înseamna zamislire, înseamna orga, adica ruga, acea rugaciune neîntrerupta prin care artistul vindeca lumea de boala ei.
Daca la nivelul acesta, al coerentei launtrice si al consecventei cu sine, sculptorul nu are nici o problema la o privire retrospectiva, si la nivelul celalalt, al compatibilitatii cu dinamica sculpturii romanesti, in cadrul propriei generatii si in ansamblul fenomenului, lucrurile sunt perfect asezate. Nicapetre se inscrie natural in posteritatea brancusiana, deopotriva prin fascinatia cioplirii directe si prin interesul definitiv pentru autonomia formei, pentru nonfigurativ, pentru energia launtrica a materiei. In contextul mare al acestei generatii, Nicapetre acopera segmentul stilistic al vitalitatii, al nelinistii si al visului baroc.

Eram in Canada intr-un septembrie si iata ce am citit acolo, departe peste Ocean, in aceasta revista pe care cu dragoste de tara si de neam o editeaza Dumitru Puiu Popescu si in a carui redactie si membru al cenaclului revistei era si Nicapetre.

Articolul intitulat “Nicapetre: Sculptura mea nu este o meserie frumoasa si banoasa” spune multe:

„Ma simt roman, cu toate ca eu am decis sa imi schimb locul. Tot sarmale maninc, tot romaneste vorbesc si rugacinile le fac tot in romaneste. Desenez, pictez si cioplesc cu gindul acolo. Si imi scot ideile din zestrea acumulata in locul unde m-am nascut, linga balta aia mica. Acum traiesc linga o balta mai mare si nu ma prea impac cu ea. Am complexe si nu imi convine, nu cred ca sint asa de mare cum ma considera romånii, dar numai eu stiu cit am tras aici, printre straini, sa scot din nou capul deasupra”. Nicapetre marturiseste ca a obtinut cu greu o recunoastere din partea canadienilor:
„Este o problema de etnie. Daca te-ai nascut aici si te cunoaste lumea, esti pe cai mari, te cumpara guvernul, te vind galeriile si ai bani sa iti platesti hangaralele. Eu nu sint in pozitia de a avea pretentii, ei sint in pozitia de a avea pretentii asupra mea. Am incercat sa ma fac vazut, dar mi s-a spus ca stilul meu este european si ca aici trebuie sa facem altceva. Galeristii de aici nu accepta decit canadieni neaosi“.
„Am realizat un numar impresionant de sculpturi si desene, risipite aiurea prin lume. N-am fost capabil sa am locul meu unde sa le pastrez laolalta, cum mi-ar fi placut, cum ar fi trebuit. Criticul Comarnescu intuia inca din 1969 ca folosesc sursele de esentializare a formei, care sint de factura brincusiana. Comarnescu a fost la obiect cu afirmatiile despre mine, dar spusa lui Brincusi catre Rodin: „In umbra marilor stejari nu creste nimic”, se intoarce impotriva lui, in cazul meu. Astept vremea cind voi fi comparat cu mine insumi. Diferenta dintre mine si Brincusi este ca el a avut bafta sa traiasca in «la belle epoque», iar eu am trait o jumatate de viata in «labele poc!»“

St tot in Observatorul spunea Nicapetre despre Eminescu, sculptat de el la Campul Romanesc de la Hamilton :

" “Eminescul meu nu a fost o comandã oficialã, nu a fost fãcut de un meserias,
Eminescul meu a fost cioplit de un om care citeste si iubeste ce a dat acest poet lumii. S-a întâmplat ca acel om sã fie sculptor, sã mângâie cu mâinile lui aceastã luminã datã de zei oamenilor, marmura, sã fie sculptor bun care a asteptat timpul când soarta a hotarât sã aparã masca lui Apollo drept Eminescul nostru.
Dar în primul rând eu am sculptat nevoia noastrã de Eminescu.”

Revin la relatare despre expozitie a lui Nicapetre la Bucuresti.
O zi frumoasa de octombrie ma face sa-mi indrept pasi spre centrul capitalei Romaniei, acolo unde sunt nerabdatoare sa vad expozitia de sculptura, si nu una oarecare, ci expozitia braileanului-canadian Nicapetre, cu un nume atat de ingenuu, amintind de Nica a Petrei din Humuleºti. Sculptorul care a vazut lumina zilei in orasul de pe malul batranului fluviu, poate si datorita originii sale dunarene, tot aici a descifrat întaia oara formele acvatice ale universului.
Ceea ce Nicapetre a creat atunci i la Biblioteca Centrala Universitara este un minunat spectacol al semintelor care înmuguresc în lemn si piatra, în alb-negrul pamîntului, al naturii aflate în carbunele ei matern.
O ampla retrospectiva de sculptura si desen ne-a prezentat Nicapetre, pe numele lui adevarat Petre Balanica, in acel octombrie iar expozitia sa are o importanta cu totul speciala.

Pe langa faptul ca marca un moment important in biografia artistului, anume implinirea varstei de 70 de ani, ea reprezenta atat prima confrunare a sculptorului cu mediul artistic bucurestean si, prin extensie, national, cat si o provocare deschisa lansata istoriei recente, si nu numai, a sculpturii romanesti.

Desi sculptor roman in esenta, Nicapetre este in primul rand cunoscut ca un sculptor canadian prin participarea nemijlocita la evolutiile sculpturii la scara mondiala.
Faptul ca Nicapetre nu si-a uitat tara in care a vazut lumina zilei era chiar aceasta expozitie de la Biblioteca Centrala Uiniversitara.
Indiferent daca lucrarile expuse fac parte din perioada romaneasca a sculptorului, adica de acum cateva zeci de ani sau daca sunt mai recente, intre acestea exista o legatura puternica si profunda care privea deopotriva materialul (lemnul, piatra), tehnica (cioplirea directa) si stilistica asezata pe intervalul marcat, pe de o parte, de un postbizantinism vag si, pe de alta, de un baroc arhaic, oarecum consubstantial materiei insesi.

Scopul operelor de artã monumentala, indiferent de faptul în ce tehnici sunt realizate, tin de crearea unei unitati compoziþionale între opera propriu zisã ºi mediul înconjurãtor. Operele de sculptura sau pictura monumentala sunt adesea integrate direct în ansamblurile arhitecturale.Din punct de vedere a mesajului plastic pe care il transmit, operele de artã monumentalã pot aparþine diferitor genuri ºi specii: ele pot fi cu caracter funerar ºi comemorativ, pot avea o importanþa decorativã sau cognitiva, pot jalona momente istorice importante.
Ceea ce este caracteristic pentru toate aceste opere este notiunea de "monumentalitate", pe care dictionarele de artã o definesc prin calitatea de "impresionare a spectatorului datoritã maretiei, fortei, grandorii sau masei operei de arta plastica sau decorativa".

A fost ultima lui expozitie in tara.
A urmat o boala necrutatoare, Nicapetre a murit la 72 de ani in 21 aprilie 2008, Toronto.
La Centrul Cultural Nicapetre din Braila sumt in jur de 80 de sculpturi ale lui Nicapetre si in jur de 700 de schite, desene.
Expozitia poate fi vizitata.

Nicãpetre a fost membru fondator al publicatiei Observatorul, unde a avut o rubricã permanentã - Note de Carierã
El a fost si fondator al cenaclului Dor de Eminescu de pe langa revista Observatorul. Dupa moartea lui cenaclul poartã numele de Nicãpetre. In fiecare an, in luna Ianuarie, ziua de nastre a mestrului Nicapetre, grupul de la Observatorul acordã un premiu special unui artist plastic in memoria lui Nicãpetre. La Campul Romanesc din Hamilton exista Aleea scriitorilor din exil cu sculpturile facute de Nicapetre, in jurul caruia se intampla adeseori evenimente culturale.

la 21 aprilie a.c. se implinesc 18 ani de cand Nicapetre numai este. Pioasa aducere aminte !

 

Rodica Lupu

Observatorul tipărit - gata de distributie cu acelas tiraj si număr de pagini de 30 de ani