ÎNTÂLNIREA PR. CRĂCIUN CU SF. ARSENIE BOCA
De Florii la mănăstirea Prislop
În 1958, după ieșirea din
pușcărie, m-am dus la Mănăstirea Prislop, într-o sâmbătă de Florii, împreună cu
un coleg de-al meu, de la Teologie, care îl cunoștea din Vața de Sus, satul
natal al părintelui Arsenie Boca. Deși ne-a văzut și știa că îl căutăm, n-a
vorbit cu noi nici sâmbătă, nici duminică, pentru că tot timpul, în urma lui,
roiau cel puțin trei securiști, pândindu-l ce vorbește și ce predică.
Luni, însă, când ceilalți
credincioși au plecat, noi ne-am găsit dinadins de lucru, la tăiat de lemne. Și
părintele Arsenie ne-a chemat în biserică și am vorbit cu el, ca la spovedanie.
Mie mi-a spus să nu mă călugăresc, iar celuilalt i-a spus: „Tu nu te însori!”.
Și într-adevăr, a ajuns călugăr la Mănăstirea Lainici. Părintele îți citea
viața ca-n palmă. Dobândise o putere atât de mare prin rugăciune, încât
străbătea cu privirea și mintea până în cele mai adânci tainițe sufletești.
Pr. Arsenie știa când va muri
Cu vremea, devenisem destul de
apropiați, mai ales că soția mea îl cunoștea și ea, încă din tinerețe. Cu un an
înainte de a muri, de pildă, părintele Arsenie m-a chemat la Prislop, împreună
cu preoteasa mea, ca să schimbăm pe îndelete o vorbă. Atunci, am văzut și eu cu
ochii mei, crucea de lemn pe care părintele pusese să i se cioplească data
morții, cu șase luni înainte de a muri. Știuse exact când va merge la Domnul!
Iar când a murit, copiii mei s-au numărat printre cei care i-au săpat groapa.
La Cinciș, părintele Arsenie
venea după 1958, când se reînființase Mănăstirea Prislop care nu-i așa departe
de noi. Era cu trei ani înainte de a se face lacul de acumulare pe râul Cerna,
când nu bănuia încă nimeni că biserica satului va fi înghițită de ape. Biserica
aceea era un monument istoric extraordinar de valoros. Fusese înălțată la 1459,
pe vremea lui Ioan Corvin. Ei, bine, părintele Arsenie a știut cu mult înainte
ce se va întâmpla.
Profeția Sf. Arsenie
Urcând el, pe dealurile
Cincișului, cu soția mea și alte credincioase, se oprește brusc în fața
bisericii din Cinciș, întinde bâta pe care o ținea pe un umăr și zice: „Până
aici va fi apa peste zona asta!”. „Cum, părinte, vom muri toți?”, l-au întrebat
credincioasele. „Nu moare nimeni. Biserica moare”, a zis părintele.
După ce biserica a fost înghițită
de ape, părintele Arsenie Boca care a continuat să vină la Cinciș, ne-a
poruncit: „Voi să faceți un muzeu unde să se păstreze frescele care s-au
evacuat din biserică! Sunt de neprețuit!”. Și ne-a mai zis părintele că atunci
când facem muzeul, să aibă și un etaj, unde să fie chilii pentru călugări. O
mănăstire mică, însă care să respecte cu strictețe rânduiala Bisericii noastre
ortodoxe încât să mai ridice satul și ținutul acesta, sărăcit în ideal și
credință”. Și cum a zis părintele, așa s-a întâmplat!
(Material publicat și
în Revista Atitudini Nr. 88
TRUPUL
- Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Trupul nostru este cu samânta
pacatelor în el, cu viermii, adica cu placerile, cu pacatele noastre cele
întunecate. Si atunci când noi murim ce apare în trupul omului? Viermii! Trupul
nostru devine hrana viermilor, apoi dispar si acestia iar trupul devine pamânt
curat. Trecând prin moarte, trupul s-a purificat, s-a usurat de pacat si a
devenit pamânt curat, frumos mirositor.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed.
Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 132
TACEREA CARE NE INCONJOARA
- Compozitorul Arvo Part -
Tacerea e întotdeauna mai
desavârsita decât muzica. E de ajuns sa învatam s-o ascultam. Aceasta e
problema principala. Caci, în aceasta lume, totul e atât de plin, sunt atâtea
pe care de-abia le putem presimti. Bineînteles, nu vedem îngeri. Totusi, ei sunt
aici. Lânga noi. În general, oamenii nu-i vad. Nu aud ceea ce ne înconjoara, în
tacere.
Compozitorul Arvo
Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura
Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 66-67
TORTURAT DE PAȘTI ÎN TEMNIȚĂ
- PR. IOAN SABĂU -
Torturați pentru că au cântat
Hristos a înviat
Am prins Paştile din 1949 în faza
aceasta de aşteptare a judecăţii Tribunalului. Şi în temniţă, la Deva s-a
cântat „Hristos a înviat” ca la Paşti. Maiorul de la Siguranţă a venit direct
la mine în celulă şi zice: „No, popă, aici îţi putrezesc oasele! Tu ai provocat
huliganismul”. Aşa se chemau manifestările religioase. Şi totuşi îmi purta o
oarecare simpatie pentru că văzuse sinceritatea şi curajul meu.
Îi zic: „Domnule maior, am fost
dintotdeauna sincer cu dumneavoastră. N-am acest merit să fi organizat eu. S-a
organizat de la sine”.
Momentan a vrut să meargă din
celulă în celulă să caute un ţap ispăşitor şi imediat după Paşti a pus scânduri
la fereşti. M-am îngrozit când a spus: „Fac un proces de huliganism”.
Mi-aduc aminte că n-am mai avut altă putere de a mai rezista, decât m-am pus în
genunchi şi în lacrimi am cerut lui Dumnezeu să ajute cumva să nu-i bage şi pe
ceilalţi, că dacă erai singur nu te condamnau aşa de mult. Procesele
singuratice erau până la cincisprezece ani. Cele de grup erau de la
cincisprezece ani în sus.
Puterea rugăciunii de Paști
Toată ziua de Paşti am petrecut-o
în rugăciune.
Seara am primit ştire de la
gardienii care strecurau pe furiş vestea: „A murit tartorul vostru”. A doua zi
confirmarea: a murit Mohoreanu, un nume de evreu românizat, şi ne-au mai
informat şi că a murit în prima zi de Paşti. A doua zi, l-au îngropat cu funeralii
naţionale, cu coroane de la fiecare partid.
Ne-au mai spus că a doua zi de
Paşti, noaptea, un credincios a vrut să-i pună o lumânare şi s-au aprins
coroanele în cimitir. Mare incendiu, mare panică. La 12 noaptea au ieşit toţi
pompierii că arde Deva.
Acum, după atâţia ani, am aflat
că a fost şi alt motiv. Colonelul Crăciun l-a ameninţat că îl dă afară din
serviciu pentru că era responsabil de huliganismul nostru. Din cauza aceasta,
el s-a otrăvit. Aceasta am considerat-o oarecum mâna lui Dumnezeu. De atunci,
pe mine nici nu m-au mai bătut vreodată.
În schimb, cât am mai stat la
închisoare din 1957 până în 1964 pe mine m-au pus la izolare la sărbători mari,
la Paşti şi la Crăciun. Abia în închisoare mi-am început misiunea preoţească.
Acolo am înţeles, nu teoretic, ci pe viu, că preoţia nu e o meserie, ci o
smulgere din iad a oii rătăcite. Acolo am învăţat să mă rog şi tot acolo am
simţit dependenţa de Dumnezeu, pentru că totul atârna de Dumnezeu şi toate
veneau de la El.
(Extras din cartea
„Sfinții închisorilor”)
COPACUL INCOVOIAT
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca un copac încovoiat nu foloseste la nimic. Asa este si omul cel hain, a
carui inima este nedreapta. Acesta nu e bun de nimic, întocmai ca si copacul
cel sucit. Daca este sluga, lucreaza cu lenevie si cu viclenie, fiind
necredincios si prefacut. De este pedepsit, cârteste si se razvrateste. Iar de
este miluit, nesocoteste mila. La bucurie se face samavolnic si se îndârjeste,
iar la nenorocire se mânie si huleste. Într-un cuvânt, nici prin milostivire nu
se pleaca, nici prin pedepsire nu se îndreapta, asemenea unui copac încovoiat,
care nu se va face drept nici de la caldura, nici de la ger. Iar pricina dintru
care se întâmpla astfel este inima nedreapta, care pe toate le înrâureste. La
fel si un om slobod, daca este rau, îsi vadeste rautatea, caci unelteste doar
cele pe care le vede ca fiindu-i lui prielnice, chiar daca Domnul se scârbeste
de acelea, iar pentru el si pentru ceilalti sunt pagubitoare. De i se va da
acestuia un loc de cinste sau o dregatorie, va cauta numai folosul sau, nu si
pe cel al supusilor lui. Din pricina cinstirii se îndârjeste, iar fiind lipsit
de ea, se razvrateste, cârteste si huleste; nimic nu-l poate îmbuna, întrucât
inima lui este sucita si desfrânata. Ori, dimpotriva, asa precum un copac drept
e trebuincios pentru orice lucru, la fel este si omul bun, care are o inima
dreapta. Iar inima dreapta este cea care asculta de Domnul si Facatorul ei si
urmeaza voia Lui cea sfânta. Dumnezeu le face pe toate spre folosul nostru.
Asemenea si inima cea buna se straduieste sa faca totul spre slava lui Dumnezeu
si spre folosinta fratilor ei. Ce vrea Domnul, aceea voieste si ea. Dumnezeu le
doreste si le face tuturor doar binele, fara nici o dobânda pentru Sine.
Asemenea si ea nazuieste si se straduieste sa savârseasca cele bune pentru
toti, fara a-si cauta siesi folosul. Caci zice Apostolul ca „dragostea nu cauta
ale sale” (1 Corinteni 13, 5). Acolo unde se gaseste dragostea cea adevarata,
se afla si inima cea dreapta. Necatând la cinstirea ce i se aduce sau la
dregatoria care i se da, o inima ca aceasta mereu si pretutindeni va face
faptele dreptatii si va fi vrednica de orice lucrare ori dregatorie.
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 110
MARGARITARELE
- Sfantul Teofan Zavoratul -
Margaritarele se aduna întotdeauna în cele mai tainuite locuri, pe când
lucrurile netrebnice sunt aruncate, ca gunoiul, chiar si în drum.
Sfantul Teofan
Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126
TACEREA DARURILOR
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca pomul îsi daruieste rodul tuturor, dar tace; fântâna pe toti ne adapa,
dar tace; la fel si celelalte fapturi ale lui Dumnezeu ne aduc folos, însa
ramân tacute. Caci ele asa au fost rânduite de catre Ziditorul si, necuvântând,
propovaduiesc slava si lauda lui Dumnezeu, dându-ne prilej si noua, celor care
le folosim spre trebuinta noastra, sa slavim si sa laudam bunatatea Domnului.
Prin acestea învatam si noi, fapturile cele cuvântatoare, sa ne facem bine unul
altuia, dar sa tacem, sa nu trâmbitam înaintea noastra, sa nu râvnim slavirea
noastra, ci sa cautam slava Ziditorului nostru, de la Care am primit fiinta noi
însine, dimpreuna cu orice lucru bun. Astfel ne învata pe noi Hristos,
Mântuitorul nostru: „Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, încât
ei sa vada faptele voastre cele bune si sa-L slaveasca pe Tatal vostru cel din
Ceruri” (Matei 5, 16).
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 102
CLOSCA SI PUII
- Sfantul Nicolae Velimirovici -
Asa cum closca se îngrijeste sa-si adune puii si-i hraneste si-i încalzeste,
tot astfel si Mântuitorul îi aduna pe cei credinciosi sub dreapta Sa. Hristos a
vrut sa adune pe fiii israelitilor si cu dragoste sa-i încalzeasca si sa-i
hraneasca, însa ei s-au lepadat de El. Prin urmare, în acest sens, „closca” Îl
semnifica pe Hristos, iar „puii” sunt simbol al ucenicilor Sai credinciosi.
Sfantul Nicolae
Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2009, p. 48
SĂ MĂRTURISIM PAȘTELE!
- NAE IONESCU -
Să nu trecem cu ochii
închiși pe lângă porțile împărătești!
„Săvârșitu-s-au!ˮ Cerul și
pământul, iarăși împreună, pentru cea dintâia oară de la păcatul vechiului
Adam, și-au țipat în noapte durerea: „astăzi s-a spânzurat pre lemn Cela ce a
spânzurat pământul pre ape...ˮ; și s-a spintecat catapeteasma bisericii.
Ce cald și greu e aerul în
noaptea asta! Cald și greu de rugăciune. Căci chiar dacă noi nu ne mai rugăm,
undeva cântă pentru noi îngerii și se roagă sfinții. Pentru noi; pentru
păcatele noastre; pentru neînțelegerea și împietrirea noastră, care e cel mai
greu păcat.
...În București se schimbă
guvernul. Și am dezertat cu toții bisericile, ca să viermuim în vânzoleala
treburilor noi. Fără să ne gândim, bieții, că și guvernul care vine va fi tot
cum va vrea Dumnezeu: după îndurarea Lui – sau după păcatele noastre. Pare că
știm noi ce va fi? Și dacă va fi bun – fi-va el spre folosul nostru? Iar dacă
va fi rău – ne va fi dat spre pagubă? Cine știe! Când sigur este că totul se
petrece după căile necunoscute ale lui Dumnezeu.
Stau numai și cumpănesc ce lipsă
de raport e între noi și vremuri. Și cum trecem cu ochii închiși pe lângă
porțile împărătești ale mântuirii! Cum? Reculegerea noastră, a tuturor, să fie
mai puțin însemnată decât o schimbare de guvern? Mintea noastră nu ar fi fost
mai clară, sufletul nostru nu ar fi fost mai ferm, dragostea noastră nu ar fi
fost mai largă și hotărârea noastră nu ar fi fost mai rodnică după o săptămână
de cufundare în noi înșine? Sau poate că așa a vrut Dumnezeu, ca de data
aceasta destinele noastre să se înnoade când își dă duhul pe Cruce mielul
Domnului, când plesnește cerul sub fulgere în miros greu de pucioasă, când ne
prohodim „Primăvară dulce” și stă pământul încordat în așteptarea bucuriei
celei mari a Învierii? Cine știe!
Lipsa de sevă
metafizică
Desigur, nimeni nu poate ști; dar
evident e totuși un fapt: lipsa putinței noastre de a lega văzutul cu
nevăzutul, lipsa de sevă metafizică a aplicării noastre la cotidian. Când
începe o treabă, românul își face mai întâi o cruce. De ce? Ca să cheme în ajutor
pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci ca să pună acțiunea lui sub egida lumii celeilalte,
de la care totul purcede; ca să deschidă înspre realitățile lui concrete poarta
prin care să pătrundă Puterile și Stăpâniile, ca să restabilească unitatea
originară dintre Dumnezeu și creațiune. Crucea aceea simplă, înfricată și umilă
este – cine s-ar fi gândit? – mărturisirea și închinarea cotidiană a
Paștelor.
Căci Paștele asta sunt: marea
dramă prin care, după hotărârea lui Dumnezeu, s-au aruncat iarăși punți de
legătură între creațiune și Stăpânul ei. Restabilindu-se – ca posibilitate
numai, e adevărat, ca posibilitate la îndemâna celor care înțeleg și vor —
starea de la început, când omul trăia cumpănit și împăcat cu el însuși în
Dumnezeu.
Starea asta fusese ruptă prin
păcatul primului Adam; care adâncise, prin vina lui și a Șarpelui, o prăpastie
între el și Făcătorul lui, origine a tâcâelii, a zbuciumului și a chinurilor
noastre. Pentru umplerea acestei prăpăstii îi fusese făgăduită de la început
jertfa Mielului, singura care putea să ne răscumpere. Ea a venit.
Imnul bucuriei
Învierii
Prin pătimirea lui Hristos,
Dumnezeu și Om, cel de-al doilea Adam. În zilele astea ni se împlinește jertfa
făgăduită – și mâine va răsuna imnul de bucurie a învierii, pecetea mântuirii
noastre, puntea dintre văzut și nevăzut. Căci a înviat Dumnezeu – Omul, lăsând
să irumpă realitățile de DINCOLO dincoace, și a înviat Dumnezeu – Omul,
deschizând poarta celor de DINCOACE înspre Dincolo.
Vedeți ce posibilități mari,
nebănuite ni se deschid și cum putem iarăși înnoda firul bucuriei
contemplative, al echilibrului nostru veșnic, rupt prin ispita diavolului?
Să mărturisim deci Paștele. Să
facem ca cei simpli și adevărați semnul crucii la fiecare act al vieții
noastre, slăvind și sfințind orice gest și orice început, asigurându-le
rodnicia. Căci omul nu poate trăi desprins de Dumnezeu și cazna lui nu poate rodi
în afară de El. Să facem semnul crucii, care nu însemnează acceptarea
suferinței, ci dimpotrivă chezășia mântuirii.
La locul Căpățânii, crucea de
supliciu strălucește de toate nădejdile noastre împlinite. Nu vrem să coborâm
strălucirea asta în noi?
...Să facem deci semnul crucii,
mărturisirea Paștelor!
12 Aprilie 1931
(Extras din Nae
Ionescu, Îndreptar Ortodox, Ed. Artemis, București, p. 62-64)
STATORNICIA
- Sfantul Teofan Zavoratul -
Binecuvântata fie pomenirea
Dreptilor, care au ramas neclintiti! Acestia nu s-au schimbat, ca luna, ci s-au
asemanat soarelui, a carui lumina este întotdeauna aceeasi. Duhul lor nu s-a
asemanat siroaielor de ploaie, care ba sunt îmbelsugate, ba seaca fara de
veste.
Asupra Dreptilor s-au abatut
valurile ispitelor de tot felul, însa ei n-au slabit. Nici slava nu i-a facut
îngâmfati, nici ocara nu i-a facut sa se trândaveasca. Întotdeauna erau la fel:
niciodata nu se pierdea mireasma înaltelor lor virtuti.
Bine este cuvântat Cel Bun, Care
a izvorât buna mireasma a faptelor lor din vistieriile Sale! Bine este cuvântat
Dreptul Judecator, Care a încununat nevointele lor!
Sfantul Teofan
Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 131
INFINIT DE MIC
- Compozitorul Arvo Part -
Adevarul consta în a merge pâna la infinit de mic. E ca si cautarea unei mine –
cercul devine tot mai strâmt. Dar trebuie sa actionam cu prudenta si cu
inteligenta.
Compozitorul Arvo
Part, Cantul inimii, puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura
Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 65.
INIMA CA MORMÂNT AL ÎNVIERII LUI HRISTOS
- PR. JUSTIN PÂRVU -
HRISTOS A ÎNVIAT!
Pogorârea lui Hristos în adâncul
iadului
Părinte, vorbiți așa de frumos
despre rugăciunea din adâncul inimii, dar cum putem să coborâm în adâncul
inimii când ea este plină de patimi și întuneric, înfricoșător uneori?
Dragii mei, nu este adânc la care
Dumnezeu să nu fi ajuns. El a strălucit și întunericul cel mai adânc al
iadului, darămite în inima noastră, care se zbate să Îl găsească, să Îi facă
loc să învieze? De aceea și Sf. Siluan Athonitul spune să ținem mintea în iad,
fără să deznădăjduim, așteptând ca Domnul să lumineze acel iad și să ne
slobozească cu Harul Său.
Deoarece în inimă se ascunde
iadul patimilor, este firesc să simțim o greutate, un urât, care nu este
altceva decât duhoarea stricăciunii noastre sufletești. În acest iad al inimii
trebuie, însă, să chemăm neîncetat Harul, prin numele Domnului nostru Iisus
Hristos, care a biruit iadul cu moartea și Învierea Sa. Cu puțină răbdare,
întunericul se luminează, piatra împietririi de pe inima noastră se prăvălește,
ca să poată intra Împăratul Slavei, Domnul Luminii, care să topească toată
stricăciunea cu căldura Sa.
Este bine că vedem întuneric în
inima noastră, înseamnă că începem să vedem adevărul, că suntem ultimii dintre
păcătoși. Dar aceasta nu trebuie să ne descurajeze, ci noi să avem răbdare până
Domnul va prăvăli piatra de la ușa mormântului inimii noastre.
Nu vedeți, voi care ați fost de
atâtea ori la Ierusalim, câtă bucurie și pace simți în Sfântul Mormânt? Este un
mormânt și totuși el este aducător de atâta viață și bucurie. Însuși
Mântuitorul a răbdat să fie încuiat într-un mormânt trei zile, după care a
înviat. Aceasta, ca să ne arate că fără moarte nu poate exista înviere. Fără
cruce, fără mormânt, fără întuneric, nu înviem, nu ne înălțăm, nu ne luminăm.
Să străjuim mormântul inimilor
noastre!
Să străjuim mormântul inimilor
noastre, nu cu lănci și sulițe ca ostașii romani, ci cu sabia Duhului, care
este Rugăciunea lui Iisus, cu coiful mântuirii care este nădejdea că Dumnezeu
va pune într-un final capăt întunericului nostru interior... cu platoșa
dreptății, prin care să alungăm toate gândurile potrivnice, care ne apasă și ne
neliniștesc.
Dacă a avut milă cu tâlharul de
pe cruce, oare nu va avea milă și de noi să ne scoată din adâncul neputințelor
noastre? Să nu fim, însă, nepăsători, ci să priveghem în rugăciune, că nu știm
ceasul când Domnul va veni să zdrobească încuietorile de pe sufletul nostru. Să
așteptăm smeriți și cu lacrimile Sfintei Maria Magdalena, ca Domnul să ne
strige și să ne învieze prin Învierea Lui.
Așa este și în viața
noastră, în general. Ca să simțim bucuria vieții adevărate, trebuie să trecem
prin mormântul necazurilor, ispitelor, încercărilor vieții. Altfel, fără aceste
necazuri, nu putem învia, nu există Înviere. De noi depinde ce alegem: dacă să
rămânem permanent în acest mormânt sau să strigăm după ajutor către Cel ce
poate să ne învieze.
Mormântul este necesar pentru a
învia
Prin puterile noastre nimeni nu
poate, dragii mei. Mulți încearcă să se amăgească, să uite de acest mormânt,
neștiind cum să învieze de acolo, și astfel se refugiază în surogate ieftine,
distracții, patimi amăgitoare care doar ne dau senzația unei fericiri false.
Dar imediat cum se consumă plăcerea aceea trecătoare, se și adâncesc mai cu
putere în mormântul deznădejdii și al fricii.
Nu vedeți că ne este frică să
rămânem singuri? Păi de ce? Pentru că nu suportăm întunericul dinlăuntrul
nostru. Haideți, mai bine, să strigăm către Domnul, să Îl chemăm să învieze și
mortul nostru, sufletul cel încuiat în adâncul lipsei lui Dumnezeu.
Aveți încredere, că Dumnezeu
sigur va veni să ne învieze sufletul, dacă Îl vom căuta cu toată sinceritatea
și simplitatea inimii noastre.
Fie ca Domnul să învieze cu
strălucirea Harului Său sufletele noastre din mormântul întunecat al patimilor
și al lumii, spre bucuria și veselia cea nestricăcioasă!
(Extras din Revista
Atitudini Nr. 95
IZUL UNUI VAS
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca un vas de lut raspândeste acel miros care s-a îmbibat în el de la
început si, oricât de mult l-ai spala si l-ai curata, tot nu-si pierde izul.
Din aceasta întelege ca asa se întâmpla si cu omul, caci el se aseamana cu un
vas de lut. Cele pe care le-a învatat din tinerete, acelea le va tine si în
restul zilelor sale. Daca va fi crescut în bunatate si în frica de Dumnezeu,
asemenea va si trai. Iar de va învata a face raul, atunci si în viata sa va
raspândi duhoarea naravurilor celor rele. Însa de vreme ce omul este aplecat
spre rautate, el lesne le va deprinde din tinerete pe toate cele rele, daca nu
va fi întors de la acestea cu frâul fricii si al pedepsirii si daca nu îsi va
îmblânzi trupul cel înversunat. Aceasta pilda te povatuieste sa le dai copiilor
tai cresterea cea buna si sa îi tii în frica si învatatura lui Dumnezeu, dupa
cum ne sfatuieste Apostolul: „Parintilor, nu-i întarâtati pe copiii vostri spre
mânie, ci cresteti-i întru învatatura si certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 96
CANTURILE SUFLETULUI
- Compozitorul Arvo Part -
Învata-ti sufletul sa cânte.
Fiecare stare sufleteasca are cânturile ei. Fie ca în tot ce faci cântul sa te
însoteasca.
Trebuie sa-ti curatesti sufletul
pâna când va cânta.
Un suflet fara grija cânta.
Inima trebuie sa se transforme în
ureche, iar auzul, sa fie readus în inima.
În viata de zi cu zi trebuie sa
ne izolam de orice zgomot.
Compozitorul Arvo
Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura
Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 66
DRAGOSTEA NE ȚINE ÎN LUPTĂ
- O SFÂNTĂ NECUNOSCUTĂ -
„Numai dragostea lui Dumnezeu,
copilul meu, mă mai ține încă în luptă”
Fiul meu duhovnicesc, fratele meu
cel întru Hristos,
Domnul mi te-a hărăzit să-mi
mângâi inima, care din pricina multor suferințe aproape că se sfârșește. Numai
dragostea lui Dumnezeu, copilul meu, mă mai ține încă în luptă. Iubitul meu, de
vreme ce eu am hotărât (să fiu cu El), pentru mine nu mai există nimic altceva.
Sunt hotărâtă chiar și la moarte (să merg), decât să trăiesc fără El. Nu-mi mai
doresc viața fără Dumnezeu, fără părtășie la Sfintele Taine, fără ca sufletul
meu să se întâlnească cu El, cu dulcea Sa Iubire, Care înseamnă totul pentru
mine.
SETEA de Dumnezeu nu se stinge
nicicum, doar la Sfintele Taine ale Bisericii, sufletul se îndestulează:
Spovedanie, Sfânta Împărtășanie ș.a.m.d. Nu pot, dulcea mea iubire, numai cu
rugăciune (să trăiesc) și aceasta (făcută) pe ascuns și cu teamă. Dacă sufletul
nu se adapă neîncetat din Sfintele Taine, se ofilește ca și o grădină; atunci
când florile nu sunt udate, acestea se ofilesc, iar Sfântul Apostol Pavel spune
„duhul să nu-l stingeți”.
Cum răbdăm lovirile celor ce ne
prigonesc?
Fiul meu, a mai trecut o zi de
chinuri martirice, dar slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit pentru iubirea Sa
să fiu iarăși ocărâtă și lovită peste cap cu atâta putere, încât durerea va
persista multe zile de acum înainte. Ca și cum diavolul mi-ar spune: taci, nu
vorbi, nu te mai gândi la Hristos pentru că din nou te voi lovi peste cap,
și-ți voi vătăma întreg trupul. Însă diavolul nu știe că nicio putere din
această lume nu mă va opri de la dragostea pentru Hristos. Flacăra și puterea
dragostei dumnezeiești se întăresc tot mai mult înlăuntrul meu, căci trecând
prin cuptorul suferințelor și al încercărilor, al chinurilor, al bătăilor, al
muncilor în plină iarnă la care mă supuneau, ca ostenindu-mi trupul să nu mă
mai pot ruga, se întâmpla opusul: flacăra dumnezeiască se întărea mai mult în
inima mea.
Așadar, să nu te mâhnești pentru
mine, fiul meu, căci fiecare dintre noi e liber (și eu sunt liberă) să decid.
Dumnezeu alege ce cruce ne va da pentru mântuirea noastră, iar noi decidem fie
să-L urmăm, fie să-L tăgăduim (să nu fie!). Douăzeci și patru de ani, copilul
meu, cine poate să povestească chinurile prin care am trecut zi și noapte, luni
și ani de zile, fără întrerupere. De s-ar aduna lacrimile mele, ar umple un
butoi! De ar vorbi cele neînsuflețite, ai rămâne fără grai. O, de-ar vorbi
sângele curs din rănile provocate de atâtea loviri, când diavolul se mânia din
pricina nevoințelor cele duhovnicești, de-ar vorbi canapeaua din salon, pe care
înghețam de frig și de durere, când mă aruncau afară din cameră, în plină
iarnă, fără nimic de învelit.
Dar Domnul, cu dragostea Sa,
venea și mă încălzea. Slavă lui Dumnezeu că nu m-a lăsat niciodată singură, ci
întotdeauna mi-a trimis ajutorul Său.
Trebuie să ne topim în rugăciune
Așadar, copilul meu, chinurile nu
au sfârșit. Până când va vrea și ce va vrea să facă Domnul cu mine. Eu sunt în
Mâinile Sale sfinte. Nu am voință proprie, nu am nimic. De fapt, sunt un nimic.
Domnul, care are grijă de toți și de toate, va avea grijă și de nimicul care
sunt eu. În această seară, ai venit în gândul meu și te-am văzut cu mintea
îngenunchind la rugăciune în această lume care mănâncă, bea și se distrează,
iar inima mea s-a bucurat foarte.
Doamne, am zis, întărește-l pe
copilul meu, ajută-l la rugăciune, și amintindu-mi cum te ajutam în această
nevoință, am proslăvit cu tot sufletul meu pe Dumnezeu cel Preaînalt. Mi-am
amintit de cuvintele Apostolului Pavel, care spunea despre părinții noștri: în
piei de oi, în munți, în peșteri și crăpăturile pământului, lipsiți,
strâmtorați și rău primiți, au fost supuși la cazne, au murit uciși cu sabia,
neprimind izbăvirea.
Trebuie însă să ne topim în
rugăciune și în nevoință pentru noi, pentru aceștia și pentru lumea întreagă.
Așadar, ia aminte la nevoință, la credință, la lucrarea duhovnicească, la
iubire și iarăși la iubire și la răbdare. Să-mi dăruiască bunul Dumnezeu și mai
multă (răbdare)! Doamne, zic, mărește-ne credința, înmulțește-ne răbdarea, din
cea pe care ai avut-o pe Sfânta Ta Cruce. Dumnezeu toate le cunoaște și vede
nevoința fiecărui om.
Cum să ne împărtășim?
Iubirea mea, să-ți aduci aminte
întotdeauna de cuvintele pe care ți le scriu și să nu părăsești lupta
duhovnicească. Am citit undeva în învățăturile Cuviosului Simeon Studitul, unde
scria: „Frate, să nu te cumineci vreodată cu Preacuratele Taine fără de lacrimi”.
Așa făcea cuviosul și fiind întrebat de ce unii au lacrimi, iar alții nu,
de ce unii fără osteneală au străpungerea (inimii), iar alții nu au și nu pot
deloc să plângă, a răspuns: „Cel ce nu are străpungerea (inimii) a ajuns astfel
din pricina relei voințe, a gândurilor viclene și a faptelor potrivnice lui
Dumnezeu.
Cel ce are străpungerea inimii a
ajuns astfel datorită voinței celei bune, a gândurilor curate și a lucrării
virtuților. De bună seamă, cum este cu putință să aibă lacrimi de smerenie cel
ce necontenit desface firul în șapte părți zadarnice, neavând astfel mintea
curată pentru rugăciune, (neîngrijindu-se de) tăcere, de lupta duhovniceasă, ca
să poată să-și vadă propriile păcate și să se căiască pentru ele, să se
smerească și astfel să dobândească străpungerea? Desigur, aceia care spun că
nimeni nu poate să plângă în fiecare zi, arată că sunt dezbrăcați de orice
virtute”.
Sfinții Părinți ne spun asta
limpede: acela care vrea să-și taie patimile, numai cu lacrimi poate să le
taie. Cel ce vrea să dobândească virtuți, numai prin tânguire va izbuti. Așa și
acela care se nevoiește trebuie să cunoască că nu se folosește (duhovnicește)
fără sfânta străpungere, fără tânguire, fără lacrimi și fără pocăință. Nici
tânguirea nu este posibilă fără pocăință, nici lacrimile fără tânguire. Cele
trei (daruri dumnezeiești) se întrepătrund, fiul meu. Să nu spunem, așadar, că
este cu neputință să plângem în fiecare zi, pentru că venim în contradicție cu
Dumnezeu, Care a fericit pe cei ce plâng, și le-a făgăduit că se vor bucura în
Împărăția cerurilor. Fericiți sunt cei ce plâng acum, că aceia se vor mângâia.
Darul lacrimilor
Pentru a dobândi darul lacrimilor
trebuie să citim neîncetat sfintele cărți, să îndurăm suferințele,
batjocoririle, învinuirile nedrepte, defăimările, și să ne rugăm lui Dumnezeu
pentru cei ce ni le-aduc, cugetând neîncetat la păcatele noastre. Și atunci
când sufletul ajunge la starea de pocăință și tânguire, nu va trece nici măcar
o zi fără lacrimile izvorâte din străpungerea (inimii), după cuvântul
prorocului David: «Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele
așternutul meu voi uda». La fel spunea, fiul meu, și Sfântul Iacob:
«Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor, și sfințiți-vă inimile, voi cei îndoielnici.
Pătrundeți-vă de durere. Întristați-vă și vă jeliți. Râsul întoarcă-se în plâns
și bucuria voastră în întristare. Smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va
înalța».
Oricât de păcătos ai fi, ucigaș,
desfrânat sau oricum ai fi, Stăpânul tău Hristos te primește. Îți ridică îndată
povara păcatelor și te eliberează. «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi
împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Celui ce însetează îi voi da să bea, în
dar, din izvorul apei vieţii».
Așadar, iubitul meu, nimic
altceva nu este decât: Hristos = Viață = Rai = bucurie = veselie = veșnicie =
preafericire = toate (acestea la un loc). Lipsa lui Hristos = moarte = moarte =
de o mie de ori moarte. Așadar, hotărârea noastră să fie întotdeauna și
pretutindeni cu Hristos până la moarte și dincolo de aceasta în viața cea
veșnică. Amin.
(Miercuri 16 octombrie 2001)
(Extras din Revista
Atitudini Nr. 43
OGLINDA
- Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca oglinda rasfrânge în sine
acel chip catre care este îndreptata. De se întoarce spre cer, fata cerului se
arata în ea; de se îndreapta spre pamânt, oglindeste în sine înfatisarea
pamântului. Asa este si sufletul omului: cele catre care se întoarce cu
dragostea sa si de care se alipeste se fac vazute în el. Daca se întoarce spre
Dumnezeu, Chipul Domnului se arata în el prin puterea Sfântului Duh; daca se
apleaca spre lucrurile lumesti si pamântesti, atunci faptura lumii se izvodeste
în el. Si dupa cum e chipul pe care-l poarta în sine, asemenea este si
întelepciunea pe care o are. Daca poarta Chipul lui Dumnezeu, pe Domnul Îl
iubeste si pe omul facut dupa asemanarea Lui si cugeta la cele ceresti si
înalte, nu la cele pamântesti. Iar daca poarta chip lumesc si dobitocesc, la
cele pamântesti se gândeste, înfaptuind si urmând cele care sunt pe plac
simturilor lui, ceea ce sta în firea dobitoacelor necuvântatoare. Cugetarea
aceasta te îndeamna ca prin pocainta si prin credinta cea întru Iisus Hristos
„sa te dezbraci de omul cel vechi” si de chipul sau dobitocesc si sa cauti
Chipul lui Dumnezeu si sa te îmbraci în acesta, care este podoaba sufletului
cea mai aleasa si mai minunata dintre toate. Cele ce se arata acum în sufletul
tau vor iesi la iveala si în ziua Judecatii si astfel, vazând în tine Chipul
Sau, Domnul te va cunoaste ca fiind al Lui. Iar de ceilalti, care nu au acea
bineplacuta aratare, ci poarta în sine înfatisarea dobitoceasca si urâciunea
pacatoseniei, ca de o dihanie înfricosatoare Se va lepada si le va grai: „Nu va
stiu”, chiar daca aceia Îi vor spune: „Doamne, Doamne!” (Luca 13, 25-27).
Sfantul Tihon din
Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 97
PERSOANELE
- Parintele Arsenie Boca -
Înainte de a exista ca persoane
pamântesti, existam ca gând, ca intentie a lui Dumnezeu.
De faptul ca suntem oarecumva
anteriori fata de forma noastra pamânteasca, Dumnezeu ne spune, învatându-l pe
Ieremia, când acesta încerca sa se apere de misiunea cu care-l rostuise pe
pamânt: „Înainte de a te urzi în pântece… te-am sfintit si te-am rânduit proroc
printre popoare” (Ieremia 1, 5).
Cine stie daca nu El are de adus
în viata pamânteasca, în fluviul timpului, atâtea fete omenesti, încât numarul
lor sa împlineasca toate posibilitatile de configuratie câte le ofera structura
noastra genetica? (Numarul combinarilor ce se pot face cu cele 24 de perechi de
cromozomi, se ridica la astronomica cifra de 289.429.536.481 de posibilitati).
Parintele Arsenie
Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed.
Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 85-86
HRISTOS A ÎNVIAT!
Cu prilejul sărbătorilor pascale
vă adresez Dvs. cele mai sincere felicitari, dorindu-Vă aceeași bucurie pe care
au avut-o femeile mironosițe, când L-au văzut pe Domnul Inviat și pacea pe care
El a dat-o Sfinților Apostoli, venind în mijlocul lor.
Aflându-ne în aceste momente de
sfântă prăznuire a Învierii din morți a Mântuitorului, să alegem viața, ci nu
moartea. Să alungăm din noi întunericul păcatelor, înviind la o viață pătrunsă
de duhul sfințeniei, bunătații, credincioșiei și al dragostei față de semenii
noștri.
Fie ca lumina Învierii Domnului
să Vă lumineze sufletele, iar biruința Mântuitorului asupra morții să Vă
încurajeze în nevoința duhovnicească și în mărturisirea lui Hristos Cel Înviat.
Fie ca această zi din an să
ne aducă fiecăruia dintre noi puterea jertfei în credință, înțelegere și
mărturisire, dragoste frățească și mai ales fie ca această zi să ne
deschidă fiecăruia dintre noi ușa cea mică a căii spre mântuire.
Hristos a înviat!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
P O E T U L
- Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Poetul rupe din el si ne hraneste pe noi, cei flamânzi de poezie si de azur.
Pentru a sluji viata e trimis poetul în lume. Pentru a risipi pustiul si
tristetea si umbra. Poet este fiecare om care aspira, care viseaza, care
gândeste, care creeaza, care munceste, care priveste si pretuieste viata în
adâncime, fiecare om care se înfioara de soaptele vântului, de murmurul
izvoarelor, de vuietul furtunilor, de cântecul pasarilor, de stralucirea stelelor,
de munca si daruirea oamenilor, de cântecul si tainele vietii, de farmecul si
frumusetile lumii, fiecare om care nu trece cu ochii închisi prin viata, ci
vede, contempla, se mira, întreaba… Pe toate Dumnezeu „cu întelepciune le-a
facut” – zice David cel neîmbatrânit, cel vesnic tânar. Pentru ca neîmbatrânirea
este darul tuturor poetilor. Si David este cel mai mare poet.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed.
Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 96-99, 32
TACEREA CARE NE INCONJOARA
- Compozitorul Arvo Part -
Tacerea e întotdeauna mai desavârsita decât muzica. E de ajuns sa învatam s-o
ascultam. Aceasta e problema principala. Caci, în aceasta lume, totul e atât de
plin, sunt atâtea pe care de-abia le putem presimti. Bineînteles, nu vedem
îngeri. Totusi, ei sunt aici. Lânga noi. În general, oamenii nu-i vad. Nu aud
ceea ce ne înconjoara, în tacere.
Compozitorul Arvo
Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura
Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 66-67
Pr. Alexandru Stanciulescu - Barda ,
Parohia Malovat , jud. Mehedinti, Romania
tel. 0724 998086
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu