AnnaNoraRotaru - CE-AȘ MAI VREA ACELE VREMURI...

 

CE-AȘ MAI VREA ACELE VREMURI...

AnnaNoraRotaru

 

~*~

 

Ce-aș mai vrea acele vremuri, pe care le-am trăit odată,

S-aud vântu-n frunză cum doinește, pe dealuri și coline...

De izvoare murmur dulce, prin verdea luncă, cea brodată,

Cu trifoi, maci și sulfină, satul, cu-a mea casă de-altădată,

Pădurile în primăveri și-n toamne-nveșmântate-n crinoline,

Ciripit și triluri, ca de piculine...

Înapoi de m-ar întoarce Timpul pe aripile-i, în hoinăreală,

Prin pripășite clipe-aș căuta, să le-adun pe toate-n cufăr

Și neuitații ani de-atuncia, ca-mpodobiți în aurie poleială,

Să-i retrăiesc de la-nceput, făr-a mai sta mult la tocmeală,

Trecutul părându-mi azi neîntinat, c-albe petalele de nufăr,

Că, of mă prinde, plâng și sufăr...

Ce n-aș da, ca prin minune, de-aș putea să întorc veacul,

Când eram cu toți copii adunându-ne de-oriunde-n droaie...

Când cu cercul ne jucam, din petici mingi, fanar dovleacul,

Cu genunchi păliți, zdreliți, găsindu-ne-ntr-o frunză leacul,

Când măicuța ne-adormea, pe genunchi sau-ntr-o copaie,

Grămadă frații toți într-o odaie...

Îmi veți spune iar de lipsuri, că nu ne-ajungea poate banul,

Că acum avem de toate, că nu ne mai plângem de hrană...

Că traiul ne e mai bun, că vise-avem azi, mâine și la anul,

Cu doldora speranțe-n minte, că vom primi în dar ciolanul,

Dar unde pierdut-am fericirea ? Mai sărăciți și-n suflet rană,

De mâna-ntinsă la pomană...

Spuneți, unde-i dorința și credința, tot ce ieri avea valoare?

Unde-i țelul și îndemnul, voința și putința de-a fi în libertate ?

Că falsă pare lumea asta, mă umple de dezgust și-oroare,

Cu frunțile tot mai plecate, uitând noima cuvântului onoare,

A curajului, înțelepciunii, viteji de-a fi și plini de demnitate,

Cu sete de-adevăr, dreptate...

Ce-aș mai vrea acele vremuri, când zilele-mi păreau senine,

Când nu-ntorceam cu teamă capul, de parc-aici plătim chirie...

Pe pământul ăsta moștenit, am mai putea trăi cum se cuvine,

Fără lacrime și boli, fără neajuns, războaie, vaiere, suspine ?

Întoarce-ne Viață de la capăt înapoi, să evadăm din pușcărie

Și du-ne la vremuri din copilărie...

 

~*~

______________________ NORA _____________________

versuri din vol. 9 __„ Dincolo de magia cuvintelor ”

Cum arata o zi din viata sotilor Ceausescu?

 

Cum arata o zi din viata sotilor Ceausescu?

 

Dimineața: Micul dejun și teama de otravă

Ziua începea devreme, în jur de ora 7:00. Deși trăiau într-un lux orbitor, rutina lor matinală era marcată de o paranoie extremă și de diete stricte.

Meniul: Micul dejun era surprinzător de simplu. Pentru că Nicolae Ceaușescu suferea de diabet și afecțiuni stomacale, meniul includea iaurt, brânză de vaci, legume proaspete (cultivate în serele partidului), ouă ochiuri și ceai îndulcit ușor. Nu făceau excese culinare dimineața.

Protocolul de securitate: Nimic nu ajungea pe masa lor fără să fie verificat. Un ofițer și un medic din Direcția a V-a a Securității testau mâncarea într-un laborator special, de teamă să nu fie otrăviți sau iradiați.

Garderoba: Hainele lor erau croite la comandă din cele mai fine materiale, adesea importate. Din cauza aceleiași frici de atentate chimice sau radiații, hainele erau ținute în depozite sigilate, iar unele piese (cum ar fi costumele lui) nu erau purtate mai mult de câteva ori.

Ziua de lucru: „Cabinetul 1” și „Cabinetul 2”

În jurul orei 8:30 - 9:00, plecau spre sediul Comitetului Central (CC al PCR), de obicei în aceeași mașină, un Mercedes sau un ARO special modificat, cu escortă de securitate care golea străzile în avans.

Cabinetul 1 (Nicolae): Munca lui însemna ședințe interminabile și citirea rapoartelor. Însă nu avea răbdare să citească mult; primea doar „sinteze” (rezumate) cosmetizate de subalterni. Nimeni nu avea curajul să îi spună adevărul despre economie, așa că pe hârtie România înregistra zilnic „producții record”. După-amiaza, mergea adesea pe șantiere – marea lui obsesie era construirea Casei Poporului și „sistematizarea” (demolarea) Bucureștiului. Arăta cu bastonul ce să se dărâme și ce să se construiască.

Cabinetul 2 (Elena): Elena mergea la biroul ei de la CC sau la ICECHIM, institutul de chimie unde era prezentată drept „savant de renume mondial”. În realitate, abia avea cunoștințe de bază, iar lucrările ei erau scrise de adevărații chimiști. La Cabinetul 2 ea decidea destinele oamenilor. Era mult mai temută decât soțul ei: ea hotăra cine este promovat, cine este retrogradat și chiar cine cu cine are voie să se căsătorească în rândul nomenclaturii.

După-amiaza: Prânzul tradițional și somnul de voie

La prânz, soții Ceaușescu se întorceau adesea la Palatul Primăverii.

Mâncarea: Preferau mâncarea tradițională românească, dar de o calitate supremă. Nicolae iubea sarmalele, friptura de pui la ceaun, mămăliga, prazul și ciorbele acrite. Nu bea alcool aproape deloc, cel mult un pahar mic de vin îndoit cu apă.

După prânz, Nicolae avea un program strict de odihnă: dormea o oră sau două în fiecare după-amiază, timp în care liniștea în reședință trebuia să fie absolută.

Seara: Filme americane, șeptică și câini cu grad

Serile erau rezervate relaxării în familie sau cu câțiva apropiați fideli (precum Emil Bobu sau Manea Mănescu), care jucau rolul de curteni docili.

Cinematograful privat: Aveau o sală de cinema în Palatul Primăverii unde vizionau filme străine, care erau complet interzise românilor de rând. Ironia este că adorau filmele americane polițiste (seriale precum Kojak sau Dallas) și filmele istorice.

Jocurile de cărți și biliard: Nicolae juca adesea șeptică, table sau biliard cu apropiații. Regula de aur, nescrisă dar cunoscută de toți? Tovarășul trebuia să câștige mereu. Nimeni nu îndrăznea să îl bată, iar partenerii de joc trișau special ca să piardă.

Câinii favoriți: Familia avea doi labradori negri celebri, Corbu și Șarona, aduși din Marea Britanie. Acești câini duceau o viață de lux. Conform unor relatări, Corbu avea chiar și grad de colonel în Armata Română, călătorea în mașini oficiale și era hrănit cu carne de vită și biscuiți englezești de import, în timp ce românii de rând stăteau cu nopțile la coadă pentru niște oase numite ironic „adidași de porc”.

 

Sursa foto: Bert Verhoeff / Anefo, Nationaal Archief

Românașul Vesel

Cătălin Afrăsinei - Mihai Bandac – Opera Omnia (SEMNAL EDITORIAL)

 

Mihai Bandac – Opera Omnia

Apariția celor două volume monumentale – Mihai Bandac – Anotimpurile și Anotimpurile – Expoziții, vernisaje, personaje (780 de pagini), publicate sub egida Fundația Culturală DNL și a Editura Integral, București, 2025 – reprezintă un moment de referință pentru istoria picturii românești și universale.

Ne aflăm în fața unui act cultural major, cu semnificație durabilă, care fixează pentru posteritate opera și epoca unui artist de anvergură.

Să ne imaginăm, pentru o clipă, ce ar fi însemnat pentru cultura română și europeană dacă am fi știut mai mult, în timp real, despre Nicolae Grigorescu sau despre Rembrandt. Dacă am fi avut acces nu doar la tablouri, ci și la context, la corespondență, la oameni, la atmosfera epocii lor.

Cele două volume dedicate Maestrului Mihai Bandac împlinesc tocmai această nevoie vitală pentru artistul în devenire și pentru istoria artei: documentează nu doar opera, ci și omul în epoca sa.

I. Artistul – „Anotimpurile”

Primul volum desfășoară în fața privitorului-cititor o vastă și variată gamă temporală, surprinzând anotimpurile în diferite momente ale anului calendaristic. Pentru autor, peisajul nu este simplă reprezentare, ci „o stare a sufletului ca poezia”.

Imaginile se succed de-a lungul și de-a latul țării, în lungiș și curmeziș, de la miazăzi la miazănoapte, asemenea transhumanței mocanilor din Țara Oașului, Maramureș sau Făgăraș. Cromatica intensă – dominată adesea de un roșu aprins – alternează între verticalitate impunătoare și sinuositate expresivă, evocând complexitatea unei prezențe artistice inconfundabile.

Mihai Bandac apare astfel ca un „păstor al peisajelor”, un modelator al luminii și al timpului, un interpret al ritmurilor naturii.

II. Omul – „Expoziții, vernisaje, personaje”

Cel de-al doilea volum surprinde omul în rețeaua relațiilor culturale ale epocii sale. Nu există artist important care să nu-l fi căutat, să nu-i fi trecut pragul sau să nu fi dialogat cu el.

În jurul său gravitează o întreagă lume artistică, într-o perioadă istorică tensionată, marcată de schimbări dramatice. În acest context se înscrie și activitatea SIRFA – Societatea Internațională a Renașterii Femeii prin Artă, denumire inaugurată într-o epocă fertilă de personalități precum Nichita Stănescu și Toma Caragiu, Ion Caramitru și Octavian Cotescu, în anii tulburi de după „Tezele din iulie” ale lui Nicolae Ceaușescu (1971).

În pofida constrângerilor ideologice, Maestrul rămâne un reper de echilibru și verticalitate.

O filiație simbolică

Studiind colecția Ghibănescu – cele aproximativ 22 de volume dedicate istoriei așezărilor și conflictelor din Moldova de Est – am regăsit traseele transhumanței mocanilor din Apuseni, mai ales după 1784, când numeroase familii s-au stabilit în Moldova și Basarabia.

În localitatea Zăpodeni (jud. Vaslui) sunt atestate documentar mai multe generații ale familiei Bandac, cu ramuri în Focșani și Iași. Locurile de lângă Pădurea de După Deal par desprinse din tablourile Maestrului – o geografie afectivă care își găsește ecoul în pânzele sale.

Această posibilă filiație, încă deschisă cercetării genealogice, adaugă operei o dimensiune de memorie și continuitate.

O întâmplare semnificativă

În anii 2000, i-am adresat o scrisoare Maestrului, înscriind pe plic: „Domnului Președinte”. Plicul a sosit retur, cu mențiunea poștașului din Sectorul 5 al Capitalei: „Președintele României nu locuiește la această adresă.”

Nu citise până la capăt: era vorba despre Domnul Președinte SIRFA.

Această mică întâmplare spune, în felul ei, ceva esențial despre discreția și noblețea unei autorități culturale autentice.

Mihai Bandac – Opera Omnia nu este doar o apariție editorială. Este o așezare în istorie.

Cele 780 de pagini constituie un document fundamental pentru cercetători, artiști, istorici ai artei și pentru toți cei care înțeleg că pictura este mai mult decât imagine – este memorie, identitate și destin.

Prin aceste volume, Mihai Bandac devine nu doar un mare pictor al peisajului, ci și un martor și modelator al epocii sale – un păstor al peisajelor și al oamenilor.

Ion Frunzetti spunea că ,,Bandac este un pictor al dorului, al dorului de a fi întreg, într-o lume de fragmente, el alege și recompune un univers de o mare noblețe spirituală , în care triumfă lumina, în jocul ei cu materia în derută”. În acest  acest sens opera  lui MIHAI BANDAC ESTE O OPERĂ A DORULUI EMINESCIAN, ea stă alături de Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuși: privind Răsăritul la Reazelm, aproape de Histria, capitala grecilor de peste mări  atestata de V. Pârvan în secolul VII îHr  sau Apusul înghețat  pe Vidraru, ai împresia că viața devine ceremonial contemplat prin ochiul divin.  Amintesc un amănunt pitoresc : nu degeaba profesorul Ciucurencu îi obliga pe tinerii ucenici ai penelului - ca, de fiecare dată la ore,  să aibă vizorul, obiectul esențial al stabilirii cadrului compozițional, cine nu-l avea, era absent chiar dacă era prezent.    

Pentru a cunoaște acea lume fabuloasă a Bandaciadelor, drumețul digital, cărturarul, cunoscătorul de mai puține  sau de mai multe, este rugat să se oprească și să contemple,  să admire   timpul Clepsidrei cum se scurge, rememorând drumețiile cu expozitiile întinse pe o jumătate de secol, din Drumul Taberei (unde se oprea adesea Marin Preda sau Ion Vianu), la Roma, Tările de Jos, Spania, Mongolia și mai departe.    

Cei care au scris despre Mihai Bandac sunt mulți, sute și mii.

Închei cu un poem scris în  studenția de la Filosofie : ,,Între ignoranță și uitare/legea este floarea de cireș/Don Quijote vorbind despre pământ/pietre și codri seculari/hoții de cai au vrut să fure /boul lui Grigorescu/Oul din care a ieșit /civilizația satului românesc /din vechime//geniul poeziei pregătea îndelung /sosirea păsărilor cu gâtul prelung/și de atunci nimeni /n-a mai îndrăznit să vorbească//El m-a pus la masă cu zeii/era ostenit și sufla în lumâarea tremurândă/El venea din morți ca și Lazăr/voi nu mai credeți în minuni//El vine din strafundurile unei civilizații /resăltânde /dintr-o stea de aur/de la geții cei nemuritori// voi sunteți copii de mingi/nu pricepeți mare lucru//mai poftiți pe la noi”  (Cătălin Al Doamnei, La casa Bandacului, din vol. Apocalipsa după Kosovo)

21 februarie 2026 - Zăpodeni, Vaslui                                      

prof. dr. Cătălin Afrăsinei