APA - Sfantul Vasile cel Mare

APA - Sfantul Vasile cel Mare

Tu cunosti miscarile apei, ca apa curge în jos, ca nu sta într-un loc si ca în chip firesc o porneste spre locurile aplecate si adânci, dupa ce Stapânul a dat apei aceasta porunca. Dar ce putere avea apa înaintea de a i se fi poruncit sa urmeze aceasta cale, nici tu n-o stii si nici n-ai auzit pe altul care sa fi vazut.

Gândeste-te ca glasul lui Dumnezeu, prin natura lui, are putere creatoare si ca porunca, data atunci zidirii, a aratat celor zidite de Creator calea pe care trebuia sa o urmeze în viitor. Ziua si noaptea au fost create în acelasi timp; si de atunci pâna acum ele urmeaza una dupa alta si nu înceteaza sa împarta timpul în mod egal.

Natura apelor a primit porunca sa curga si apele niciodata nu obosesc, pentru ca sunt silite necontenit de porunca aceea. Aceasta o spun cu privire la natura curgatoare a apei, ca sunt ape care curg de la sine, de pilda izvoarele si râurile; mai sunt si alte ape adunate la un loc, care nu curg; dar acum vorbesc de apele care se misca.

Daca tu vreodata, stând lânga un izvor care da multa apa, ai sa întrebi: Cine este cel care împinge apa aceasta din sânul pamântului? Cine o sileste sa mearga înainte? Ce fel sunt vistieriile din care porneste? Care este locul spre care se grabesc? Cum se face ca izvoarele acestea nu înceteaza sa curga, iar locurile spre care se duc nu se umplu? La toate aceste întrebari este un singur raspuns: Datorita acelui dintâi glas! Porunca aceea face ca apa sa alerge. Asa ca atunci când vorbesti de ape adu-ti aminte de acel prim glas: „Sa se adune apele!” (Facerea 1, 9) Trebuia sa alerge apele, ca sa-si ocupe propriul lor loc; apoi, ajunse în locurile hotarâte lor, sa ramâna pe loc si sa nu se duca mai departe. De aceea dupa cuvântu l Ecclesiatului: „Toate pâraiele se duc în mare si marea nu se umple” (Ecclesiastul 1, 7). Ca si apele curg datorita poruncii dumnezeiesti, iar marea ramâne împrejmuita de hotarele ei, datorita legii celei dintâi, care a spus: „Sa se adune apele într-o adunare”. Dar pentru ca apa, care este nestabila, sa nu se reverse în afara locurilor care au primit-o, mutându-se totdeauna dintr-un loc în altul si în continuare sa înece pamântul, Dumnezeu a poruncit apei: „Sa se adune apele într-o adunare”. De aceea de multe ori se înfurie marea din pricina vânturilor si-si ridica valurile la mare înaltime; dar când ajunge la tarm se întoarce înapoi, prefacând în spuma furia ei.

Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p. 112

„Copilul meu, dacă vei lua aminte la ceea ce-ți scriu…

            Fiul meu, dacă vei lua aminte la cele pe care ți le scriu și te vei sili pe tine însuți, mult folos vei afla! Toate acestea ți se întâmplă deoarece nu te silești la rugăciune. Așadar, silește-te! Rostește continuu Rugăciunea. Să nu ți se oprească deloc gura. Astfel te vei obișnui cu ea înlăuntrul tău, după care o va prelua mintea. Nu da curaj gândurilor, deoarece te moleșești și te întinezi.

            Așadar, rugăciune, silire continuă a firii, și vei vedea cât Har vei primi.

            Viața omului, fiul meu, înseamnă necaz, deoarece este petrecută în pribegie. Nu căuta odihnă desăvârșită. Dacă Hristos a ridicat Crucea, atunci și noi trebuie s-o ridicăm. Dacă vom răbda toate necazurile, vom afla Har de la Domnul. De aceea ne lasă Domnul să fim ispitiți, ca să ne probeze râvna și dragostea pe care le avem față de El. Pentru aceasta este trebuință de răbdare. Fără răbdare omul nu devine experimentat, nu învață cele duhovnicești, nu ajunge la măsurile virtuții și ale desăvârșirii.

            Iubește-L pe Iisus și rostește neîncetat Rugăciunea, iar ea te va lumina pe calea ce duce spre El. Ia aminte să nu judeci, pentru că din pricina aceasta Dumnezeu  îngăduie să plece Harul și să te lase să cazi, să te smerești și să-ți vezi propriile greșeli.

            Cele pe care le scrii sunt adevărate. Ceea ce simți la început este Harul lui Dumnezeu, care, atunci când vine, îl face pe om duhovnicesc. Atunci toate i se par bune și frumoase. Atunci pe toți îi iubește, are umilință, lacrimi, căldură sufletească. Dar când Harul se retrage pentru a fi încercat omul, atunci toate devin trupești și sufletul cade. Tu însă să nu-ți pierzi atunci râvna, ci rostește mereu Rugăciunea, cu silire, cu multă durere: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Și iarăși și de multe ori s-o rostești, încontinuu. Și ca și când L-ai vedea cu mintea pe Hristos, să-I spui: „Mulțumesc Ție, Hristoase al meu, pentru cele bune pe care mi le-ai dat și pentru cele rele pe care le sufăr. Slavă Ție! Slavă Ție, Dumnezeul meu!”.

Și răbdând, iarăși va veni Harul, iarăși va veni bucuria. Însă după aceasta iarăși va veni ispita și întristarea, tulburarea și nervii. Și iarăși nevoință, biruință, mulțumire. Și aceasta se face până ce încet-încet omul se curăță de patimi și devine duhovnicesc. Apoi, odată cu trecerea vremii, la bătrânețe, vei ajunge la nepătimire.

Să te nevoiești! Nu căuta să vină singure cele bune. În puf nimeni nu devine monah. Monahul trebuie să fie ocărât, batjocorit; să fie încercat, să cadă, să se ridice, să devină om. Nu în brațele mamei sale. Este cu putință, s-a auzit vreodată, ca cineva să devină monah lângă mama sa care de îndată ce-l va auzi suspinând îi va spune „Ia și mănâncă, să nu te îmbolnăvești!”?

Fiul meu, asceza cere lipsuri. Lucrurile bune nu le vei găsi la băi și în trai bun. Trebuie nevoință și multă osteneală. Trebuie să strigi zi și noapte la Hristos. Trebuie răbdare în toate ispitele și necazurile. Trebuie să-ți îneci mânia și pofta.

Te vei osteni mult până ce vei înțelege că rugăciune fără luare-aminte și trezvie este pierdere de timp, osteneală fără plată. Trebuie ca la toate simțurile, atât în afară cât și înăuntru, să pui luarea-aminte ca un paznic veghetor, deoarece fără aceasta mintea și puterile sufletului se risipesc în cele deșarte și obișnuite, ca apa nefolositoare care curge pe drumuri. Nimeni nu a aflat vreodată rugăciune fără luare-aminte și trezvie. Nimeni nu s-a învrednicit vreodată să urce către cele de sus, fără ca mai întâi să le disprețuiască pe cele de jos. Tu te rogi de multe ori și mintea ta aleargă încolo și-ncoace, unde-i place, la cele de care de obicei este atrasă. Însă trebuie multă silire s-o desprinzi de acolo și s-o faci să ia aminte la cuvintele rugăciunii.

De multe ori în gândul tău, în cuvântul tău, în auzul, în privirea ta intră cu vicleșug vrăjmașul și nu-ți dai seama. Îți dai seama după aceea, însă trebuie nevoință să te cureți. Tu să nu te lași biruit când te lupți cu duhurile cele viclene, deoarece cu Harul lui Hristos vei birui, te vei bucura și nu te vei întrista.

Pe lângă aceasta – spune și celorlalți – să luați aminte să nu vă lăudați unul pe altul în față, deoarece lauda îi vatămă și pe cei desăvârșiți, nu numai pe voi care sunteți încă neputincioși. Un pelerin i-a spus unui Sfânt de trei ori că împletește bine lucrul de mână. După ce acela a spus a treia oară, Sfântul i-a răspuns: „De când ai venit aici, omule, L-ai alungat pe Dumnezeu de la mine.”

Vezi câtă acrivie aveau Sfinții? De aceea în toate este trebuință de multă luare-aminte. Numai ocările și defăimările îl ajută duhovnicește pe om, pentru că din acestea se naște smerenia, se dobândesc cununi. Răbdând acestea, omul își îneacă egoismul și slava deșartă.

Așadar, atunci când te ocărăsc, spunându-ți „mândrule”, „fățarnice”, „nerăbdătorule” și cele asemenea, este vremea răbdării. Dacă ai vorbit, ai pierdut.

Să ai întotdeauna frica lui Dumnezeu. Să ai dragoste față de toți și ia aminte să nu mâhnești sau să vatămi pe cineva într-un fel sau altul, pentru că în vremea rugăciunii ți se va face piedică mâhnirea fratelui tău. Fă-te pildă bună tuturor în cuvinte și în fapte și dumnezeiescul Har întotdeauna te va ajuta și te va acoperi.

Și ia aminte, fiul meu, să nu uiți vreodată în toată viața ta, că monahul trebuie să fie pildă bună mirenilor, iar nu sminteală. Iar monahul va lua pildă de la Îngeri. Așadar, el este dator să fie cu multă luare-aminte, ca să nu-l fure satana.

Este nevoie ca monahul să iasă în lume? Să iasă. Însă este dator să fie numai ochi, numai lumină; să ia aminte bine, ca nu cumva să-i folosească pe ceilalți, iar pe sine să se vatăme. Cel mai mult se primejduiesc ieșind în lume monahii tineri și monahiile care sunt încă în floarea vârstei lor, căci umblă prin mijlocul curselor. Pentru cei care au trecut de o vârstă anume și s-au ofilit datorită ascezei, nu este atât de mare frica. Aceștia nu se vatămă atâta pe cât pot să ajute, dacă au experiență și cunoaștere.

În general, tot monahul nu primește folos de la lume, fără numai laude și slăviri care îl clătesc și-l lasă gol. Și vai nouă, de nu ne va acoperi Harul dumnezeiesc, potrivit cu nevoia și scopul pentru care fiecare iese!

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda