In memoriam MIHAI
EMINESCU:
„Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”
Paul Antoniu
Motto-uri:
– „Şi nime-n
urma mea / Nu-mi plângă la creştet, / Doar toamna glas să dea / Frunzişului
veşted” (Mihai Eminescu, Mai am un singur dor)
– „Mihai
Eminescu – o mare bătălie câştigată a poporului Român” (Ioan Alexandru)
– „Eminescu
e întruparea literară a conştiinţei româneşti” (Nicolae Iorga)
grupaj realizat de PAUL
Antoniu
Închinare Luceafărului Blând
ÎPS
Mitropolit Bartolomeu Anania: IMN EMINESCULUI (1)* (Fragmentele 1 și 2, în
acrostih)
Motto:
„Eminescu e sfântul preacurat al ghersului românesc” (Tudor Arghezi)
E mult de când te’nsinguri spre
nopţile de-apoi
Mişcându-ţi veşnicia prin spaţii şi
prin noi.
Intrăm cu tine’n lume şi parcă ieri
ne-au fost
Năvoadele din care-ţi făcurăm
adăpost.
Enciclică serbare. Ne’nvălui în
rotund.
Stâlpări de foc se-adună şi’n tine se
pătrund.
Cenuşile’nserării pe slove ni le
cerni
Umplându-le cu arderi din zorii tăi
eterni.
Minunea lumii toată-i în ochii tăi
oglindă.
Ies taine din vitralii şi’n soare
se’nfloresc.
Hotar cu ne’nceputul, văzduhul
pământesc
Aprind roi de patimi când visul tău
colindă
Imperii de tăcere din care cânturi cresc.
Ion Luca Caragiale: ÎN NIRVANA
El îşi făcea
o plăcere din necaz şi din durere o voluptate. Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a
rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz,
blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate, aci
de-o abstinenţă de pusnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii, fugind de oameni
şi căutându-i, nepăsător ca un bătrân stoinic – ciudată amestecătură – fericită
pentru artist, nenorocită pentru om. Era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una
care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul
spre cimitir, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme şi o bucată de timp
din care să scoţi un alt Eminescu, nu se va mai găsi, poate! // Să doarmă în pace
răzvrătitul om şi geniu, Luceafărul pe a cărui frunte a fost pecetluită durerea
şi revolta, acum e fericit. El s-a-ntors în Nirvana – aşa de frumos cântată,
atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea devreme pentru noi.
(„Constituţionalul”,
20 iunie 1890.)
George Călinescu:
Astfel se
stinse cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul
românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale vor răsări
păduri sau vreo cetate, şi câte-o stea se va veşteji pe cer în depărtări, până
când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a
altui crin de tăria parfumurilor sale.
(Din
documentarul TVR „Ipoteşti”.)
Tudor Arghezi: INSCRIPŢIE PE AMFORA
LUI
Păşiţi încet, cu grijă tăcută, feţii mei
Să nu-i călcaţi nici umbra, nici
florile de tei
Cel mai chemat s-aline din toţi, şi
cel mai teafăr
Şi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în
Luceafăr.
Tudor Arghezi: ŢIE
Ceahlăul e statuia ta…
Luceafărul te aştepta
De veacuri vechi, mai multe sute,
Piscul în creştet, cald, să ţi-l
sărute.
S-a întâlnit adâncul cu înaltul
Şi nu mai scăpărase, din piatra
ţării, altul.
Fusese noapte-n cerul aşternut
Pân-ai primit botezul de sărut.
Singură luna, sfânta, v-a văzut,
Fecioara scumpă de tristeţi şi jale
De peste toate dragostele tale.
Eşti al pământului tu, Doamne, dintre
lunci,
Ori ai rămas în ceruri ostatec de
atunci?
(Din volumul „Lui Eminescu”, Iași,
Junimea, 1972.)
Geo Bogza: UN DOR FĂRĂ SFÂRŞIT
Motto: „De
ani şi ani mă tot întreb în ce loc al ţării s-ar cuveni să fie mormântul LUI,
spre cel mai mare şi nobil folos al neamului nostru” (Geo Bogza)
EL trecea
printre noi suav şi pur, purtându-şi fiinţa de fum de lemn de mesteacăn;
neauzit şi impalpabil, sfâşiat de imense dureri, înveşmântat în visul său,
prinţ al unei imaginare Danemarce, domn al unui regat de himere, mângâiat pe
frunte de cele mai stranii raze ale lunii, ceresc menestrel plutind prin
nemurire, rouă a ochilor mei răniţi de hidoşenie, rouă a sufletului meu mistuit
de urâtul lumii. Dintre noi toţi cine oare s-a apropiat, cât de cât, de
puritatea Lui? Neauzit şi impalpabil trecea printre noi şi nu-şi întindea
mâinile decât spre ceea ce nu putea fi atins. Fără saţiu poţi fi în faţa atâtor
bunuri lumeşti; El n-a fost mistuit de-un asemenea nesaţiu. Cu ochii sticlând,
cu mâinile tremurând, fără saţiu poţi fi în faţa grămezilor de aur, dar El n-a
fost mistuit de-un asemenea nesaţiu. Fără saţiu poţi fi – deşertăciunea
deşertăciunilor – în faţa atâtor onoruri şi vane măriri; El n-a fost mistuit de
un asemenea nesaţiu. Dar fără saţiu mai poţi fi – şi pe El un asemenea nesaţiu
l-a mistuit – în faţa a ceea ce nu poate fi atins nici cu mâna, nici cu gândul,
ci numai presimţit cu fiorul fiinţei. // Un dor nemărginit l-a mistuit faţă de
nevăzuta rochie de mireasă a lumii. // Un dor fără sfârşit l-a purtat printre
noi, acelaşi dor l-a dus dintre noi. Nemărginită, fără putinţă de-a fi potolită
a fost iubirea pe care i-am purtat-o cât a avut fiinţă pământească. Nemărginit,
fără putinţă de-a fi stins este dorul nostru după fiinţa-i nepământeană.
(Din volumul
„Paznic de far”, București, Minerva, 1974.)
Geo Bogza: MOTTO la antologia „Lui
Eminescu”
(Iași, Junimea, 1972):
În tinereţea
mea pe EL nimeni nu l-a tăgăduit. În acea vreme noi am rostit un rechizitoriu
împotriva tuturor, clasici sau contemporani de mare prestigiu, dar pe EL nimeni
nu l-a tăgăduit. Oricât de tare şi din orice parte ar fi bătut vântul, şi
oricât ar fi cântat cocoşii a treia oară, pe EL nimeni nu l-a tăgăduit […]. //
Atâta timp cât pe aceste pământuri soarelui i se va spune soare, iubirii iubire
şi poeziei poezie, pe EL nimeni nu-l va tăgădui.
Preot Gheorghe Pop de Seini: SĂMÂNŢĂ
DE ETERNITATE
Pe dealul Comja la Seini,
Sămânţă de eternitate…
Cuvântul are rădăcini
Şi suflet viu fără de moarte.
Scris cu brazi în Cartea Firii,
EMINESCU cosmic nume
Logos întrupat să cânte
Dorul românesc în lume.
Plecînd urechea la pământ
Auzi o inimă cum bate
De la Nistru pân’ la Tisa
Ritmul sfânt de unitate.
Se sprijină cerul pe brazi
LUCEAFĂRUL coboară blând
De acelaşi dor purtat şi azi
Prin vămile iubirii pribegind.
(Din volumul „Învins de iubire”, Baia
Mare, Gutinul, 1994.)
Grigore Vieru: LEGĂMÂNT (Lui Mihai
Eminescu)
Ştiu: cândva la miez de noapte
Ori la răsărit de soare
Stinge-mi-s-or ochii mie
Tot deasupra cărţii sale.
Am s-ajung atunce poate
La mijlocul ei aproape
Ci să nu-mi închideţi cartea
Ca pe recile-mi pleoape.
S-o lăsaţi aşa, deschisă,
Ca băiatul meu ori fata
Să citească mai departe
Ce n-a dovedit nici tata.
Iar de n-au s-auză dânşii
Al străvechii slove bucium
Aşezaţi-mi-o ca pernă
Cu toţi codrii ei în zbucium.
(Din volumul „Constelaţia lirei”,
București, Cartea Românească, 1987.)
Lucia Olaru-Nenati: EMINESCU TRAGE SĂ
MOARĂ
În fiecare
an, la 15 iunie calvarul sfârşitului celui mai mare poet român ne revine în
minte ca un martiraj cu semne adânci în viaţa naţiunii. // Mereu şi mereu ne
tulbură sfârşitul prea timpuriu, la numai 39 de ani, al Omului deplin al
culturii noastre, sfârşit precedat de atâta suferinţă nemeritată. Nu se poate
să nu ne întrebăm, cunoscându-i viaţa devenită legendă, ce rosturi ascunse i-au
hărăzit atâta suferinţă, boală şi umilinţă. Deşi am citit, am aflat, cum destui
au fost cei ce-au ridicat glas în public pentru uşurarea vieţii şi suferinţelor
sale, cum problema susţinerii sale materiale a făcut chiar obiectul unor
dezbateri şi, în final, al unei legi în Parlamentul ţării, rămâne totuşi greu
de înţeles şi de acceptat în prisma istorică imaginea unui Eminescu sărac lipit
pământului, umilit de nevoi şi nesiguranţa totală a vieţii, silit să „cadă pe
capul” surorii sale infirme, Harieta, chinuit de suferinţele fizice degradante,
privat de cea mai elementară formă de subzistenţă. Iar aceste lucruri îşi
sporeau ecoul înzecit în sufletul şi conştiinţa unui om cu demnitatea de-a
dreptul nobiliară a lui Eminescu. // Nu rămâne de acceptat decât concluzia
tulburătoare că toate aceste lucruri au fost hotărâte aşa de către o instanţă
superioară pentru a servi ca jertfă unui ţel înalt, la scară naţională şi
istorică. Crezând a nu greşi prea mult, înţelegem că această jertfă a avut ca
scop un fel de mântuire în cultură prin suferinţa unuia pentru toţi. // Dacă ar
fi aşa, încă ar fi un lucru de înţeles. Şi mai ales dacă jertfa ar fi pururi
folositoare. Dar când numele lui este din ce în ce mai uitat sau chiar profanat
acolo unde se cere cinstit; când mitul literaturii şi culturii în general este
din ce în ce mai corodat; când locul cărţilor mari ale naţiunii este luat în
preocupările oamenilor de azi de către cărţile comerciale de duzină, scrise
după reţete de prost gust; când însăşi deprinderea de-a citi este în alarmantă
diminuare, înlocuită fiind de reflexul tot mai puternic al înghiţirii pasive a
unor filme şi programe subculturale de televiziune; când regulile elementare de
comportament sunt tot mai des încălcate în favoarea unor manifestări lipsite de
demnitate şi umanism; când decade pe zi ce trece înţelegerea între oameni,
respectul şi mila faţă de suferinţa aproapelui; când dispare vertiginos
orizontul înalt al idealităţii şi totul este murdărit de patima banului şi
animalităţii, când… etc. etc., te întrebi cui îi mai e de folos azi jertfa
martirului naţional, Eminescu. // Şi nu poţi răspunde altceva decât că, dacă nu
ne trezim măcar în al unsprezecelea ceas şi nu ne regăsim toate atributele ce
ne-au fost conferite prin această jertfă în mod simbolic, înseamnă că el,
Eminescu, acela care n-a murit atunci în 1889 ci s-a mutat într-un plan
superior, al memoriei ideale, abia acum trage să moară.
(„Gazeta de
Botoşani”, 14 iunie 1996.)
Paul
Antoniu: „SĂ NU MĂ BAŢI”
Cred c-am
pierdut şirul anilor trecuţi, de când, într-o zi de toamnă târzie, mi-a fost
dat să-l descopăr pe Eminescu într-un suflet şi o minte dintr-acelea mai rar
întâlnite printre… „Noi, cei din mila Sfântului / Umbră facem pământului…” Era
pe vremea brânduşelor înflorite de-a doua oară. Un soare palid, parcă beteag de
boala poeţilor, cu raze vlăguite de foamea luceferilor care nu vor să se stingă
nici în mormintele apelor din fântâni, ne mai încălzeau spatele, nouă, celor de
pe peron, fiecare cu gândurile lui sfredelind prispele caselor la zeci de
kilometri depărtare.
Cu
picioarele încălţate în nişte bocanci scâlciaţi, înfăşurate în nişte obiele
zdrenţuite, cu paşi şovăitori, s-a apropiat de mine un om sărac. Cu ochi
blajini, pe care nimicul pusese stăpânire, mă privea atât de ciudat, încât mă
simţeam dispărând încetul cu încetul risipindu-mă în toate cele. În mâini ţinea
două mere lovite.
– Lăudăm pe
Isus, domn părinte, mi-a dat bineţe cu glas stins.
– În veci Amin,
i-am răspuns, dar nu sunt părinte.
– Atunci de
ce porţ barbă?
– …???
– Nu vrei să
vorbeşti cu mine? Şi eu îs un om ca tine, deşi cam beteag.
– Mă doare
capul şi-s cam obosit.
– Culcă-te
şi dormi.
– Pe banca
asta nu pot.
– Hai în
sala de aşteptare şi culcă-te pe banca mea. Am eu grijă de bagaje.
– Nu cred că
mai am timp.
– Nici să-mi
citeşti hârtia asta?
–
Dă-o-ncoace.
– Citeşte
tare, să ştiu unde m-au încadrat… De ce taci?
–
Schizofrenie recurentă…
– Asta-i
bună, că nu dă depresii.
– …??
– Ţi-e frică
de mine? Să nu-ţi fie, că rău nu fac la nimeni. Am şi prieteni. N-ai vrea şi
tu?
– Ce să
vreau?
– Să fim
prieteni.
– Ba vreau.
– Atunci
dă-mi nişte lei…
– N-m
mărunt.
– Hai să
schimbăm la chioşc.
– Hai!
M-a-nsoţit.
L-am făcut să creadă că am schimbat şi i-am dat cu ceva mai mult decât… nişte
mărunţiş.
– Prea mulţi
mi-ai dat şi n-am să-ți dau rest.
– Nu-i bai…
Păstrează-i pe toţi.
– Eu nu
cerşesc, numai câţi îmi trebuie.
O tăcere de
sfârşit de lume s-a aşternut între noi. În palma-i tremurândă, mărul lovit
acoperea o parte din mărunţiş, monede ce sclipeau nefiresc, înmulţindu-le
parcă.
– De unde
eşti? m-a-ntrebat într-un târziu.
– De-acasă
de la mine, i-am răspuns c-am plictisit.
– Ce râu
trece pe lângă casa ta?
– Săsarul.
– N-am
auzât. Nu mai trece şi alt râu?
– Trece şi
Tisa, dar mai pe dincolo de deal.
– De Tisa am
auzât.
– De la
cine?
– „De la
Nistru pân’ la Tisa / Tot românu plâsu-mi-s-a…”
– Cuuum ai
spus???
– Aşe cum ai
auzât!
– Şi cum e
mai departe?
– Îţ spun,
dar să nu mă baţ.
– Spune! Nu
te teme, că nu te bat.
– „Vai de
biet român săracu / Înapoi tot dă ca racu / Nici îi merge, nici se-ndeamnă /
Nici îi este toamna toamnă…”
– Taci!
– Tac, dar
să nu mă baţi.
– Nu te bat,
dar lasă-mă… Lasă-mă singur.
– Îmi pare
rău că te-am supărat.
– O să-mi
treacă.
– Gata. Am
plecat. Lăudăm pă Isus, domn părinte.
– În veci
Amin.
După ce m-am
urcat în tren, am descoperit în sacoşa mea întredeschisă, strecurat pe-ascuns,
„restul” nedorit: mărul lovit înfăşurat în două frunze încă vii, bolnave de dor
de Eminescu.
ÎPS
Mitropolit Bartolomeu Anania: IMN EMINESCULUI (2)*
Extazele
cernelii doar tu ni le-nfiori,
Mihaiul
nostru unic şi-al unicei splendori,
Izvoade noi
de-am strânge, tot am culege-n cale
Norocul
de-a-l petrece pe-al tău din ale tale.
Eternă
stalagmită din stea stalactitară,
Statura ta
ne-adună sub cer şi peste ţară.
Cuvântul tău
din ziuă’l purtăm cu noi prin ere,
Uşure
ca-ntr-o moarte şi greu ca-ntr-o-nviere.
Menit ai
fost să scaperi un verb de foc prin oameni.
Icnesc în
furci mişeii, nebunii-n cuşcă rag,
Hienele-ncolţite
stau gata de arţag,
Abraşe că
din toate-n nimic nu li te-asameni,
Instanţă
ţi-este vorba, condeiul tău, toiag.
Bucură-te’nflăcărare
adunată’ntr’o scânteie
Bucură-te
strop de rouă revărsat în curcubeie
Bucură-te
ram pe care stelele-n ciorchin roiră
Bucură-te
alăută’n zbor cu strunele spre liră
Bucură-te
văz lăuntric ce-n auzul alb se-nscrie
Bucură-te
Poezie!
Bucură-te-ntregul
nostru ce prin secoli s-a tot frânt
Bucură-te
darul pâinii de’a se’ntoarce în cuvânt
Bucură-te
ne’mpărţirea inimii ce ni se’mparte
Bucură-te
bucurie din adânc şi de departe
Bucură-te
cel ce’n moarte printr’o carte ni te dai
Bucură-te’nveşnicirea
Eminescului Mihai!
____________________________
* ÎPS
Mitropolit Bartolomeu Anania: IMN EMINESCULUI – Poem în stil bizantin în
nouăsprezece cânturi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu