focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută

Zece sfaturi

de la Ieromonahul Savatie Baştovoi:

1. Să nu uiţi că trebuie să mori

Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpadă, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut pentru prima oară descoperirea singurătăţii şi a morţii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casă, la mama, mergând atât de încet, încât să-i dau răgaz tatei să mă ajungă din urmă.

2. Să nu uiţi că trebuie să iubeşti

Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubeşti. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înţelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mamica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ţi-a dat în dar

Am înţeles asta în adolescenţă. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iaşi, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreaţă. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţă, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp să le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic, vi-l dau aşa, eu nu vând. Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.

4. Să nu crezi răul

De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simţit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorbă proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, aşa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absenţă, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

5. Să nu te crezi pierdut

Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoştea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândeşti că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare omul e capabil de orice rău, el se porneşte cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-şi călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevărat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduieşti”.

6. Să nu te crezi sfânt

Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primeşti şi să nu le crezi, primul că nu te vei mântui şi al doilea că eşti sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să folosească darul prosteşte, după care ajunge să-şi piardă demnitatea.

7. Să nu te pui chezaş

De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toată lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia că dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără să implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greşeală. Odată am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

8. Să nu te răzbuni de două ori

Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns să înţeleg că m-am războit cu mine însumi.

9. Să nu învingi cu orice preţ

Oamenii care caută să fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer să fiu considerat învins uneori pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată un episcop român mi l-a lăudat pe cineva: „Vă daţi seama, omul acesta  a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie să piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.

10. Să nu râzi de ruşinea nimănui

Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare dată când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără să vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar nicodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.

Sursa: Ieromonah Savatie Baştovoi , Carte de despărțire, Ed.Cathisma, Bucureşti, 2013, p.71-75.

Articol preluat de pe: altarulcredintei.md

MINILECTURA DE AZI

LUNTREA VIETII - Sfantul Ioan din Kronstadt

Ce furtuni sufletesti, uragane, vijelii naprasnice, vârtejuri de foc se dezlantuie adesea în viata omului, în viata acelor oameni care se straduiesc sa traiasca crestineste si sa-L slujeasca pe Dumnezeu cu rugaciunea, facându-se mijlocitori pentru sine si pentru altii înaintea negraitei Sale mile! Daca luntrea pe care calatoreste sufletul nostru pe marea vietii, catre vesnicia care îl asteapta, nu se sfarma cu totul si nu se scufunda, aceasta se datoreaza numai milei lui Dumnezeu.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 300.

RANDUIELILE ARTISTULUI - Sfantul Ioan din Kronstadt

Dupa ale cui rânduieli si legi se savârseste zamislirea, formarea si cresterea trupului omenesc în pântecele mamei, maturizarea lui si iesirea la lumina a organismului omenesc deplin? Dupa ale cui rânduieli sunt consumate mâncarea si bautura, sunt potolite foamea si setea, se savârseste hranirea trupului nostru? Cine a gândit si a zidit asa o minunata felurime a nenumaratelor roade gustoase pentru limba si preafrumoase la aratare ale pamântului, ce cu întelepciune si gust ales au fost rânduite si pregatite spre hrana si desfatarea noastra? Dupa ale cui rânduieli este prelucrat în trupul nostru sângele, fara de care viata omului nu este cu putinta? Oare nu dupa ale Preamarelui Întelept si Artist, Atotdesavârsitului, Celui Fara de început si Atotputernicului nostru Domn si Dumnezeu? Deci, cazi în pulbere, da multum ita, cucerniceste-te înaintea Lui, iubeste-L, însa si teme-te de Dânsul de nu faci voia Lui, daca nu te supui Lui.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Spicul viu – ganduri despre calea mantuitoare, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2002, p. 12-13.

PARFUMUL ADEVARAT - Sfantul Ioan din Kronstadt

Constatam cu mirare ca, oricât de mult ne-ar preocupa sanatatea si oricât de mare ar fi grija de a ne-o pastra, oricât de satioase si de gustoase mâncarurile pe care le mâncam si bauturile pe care le bem si oricât de mult ne-am plimba în aer liber, pâna la urma pe toti ne lovesc bolile si stricaciunea trupeasca, pe când sfintii, care n-au pus pret pe trup, mortificându-si-l continuu prin înfrânare si post, culcându-se mereu pe pamântul gol, si-au facut nemuritor si sufletul, si trupul. Trupurile noastre ghiftuite, îndopate cu toate bunatatile, exala miasme neplacute dupa moarte si uneori chiar în timpul vietii; cele ale sfintilor înfloresc si raspândesc buna mireasma atât în timpul vietii, cât si dupa moarte. Ce fapt uluitor! Vrând sa ne „construim” trupul, ni-l distrugem; ei distrugându-l si-l „construiau”; parfumându-ne trupul, nu reusim sa-l ferim de putreziciune; sfintii însa, carora nu le statea în gând sa-si parfumeze trupul, ci sa le fie sufletul bine-mirositor în fata lui Dumnezeu, s-au învrednicit si de buna mireasma a trupului. Fratilor! Trebuie sa întelegeti ce este cel mai important lucru în viata, care este scopul vietii: sa omorâm trupul, cel apasat de atâtea patimi, poftele trupesti, prin înfrânare, munca, rugaciune, sa nu-i atâtam patimile prin lacomie, îmbuibare, lene.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 259

Pr. ASB