PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU

        PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU

                                                              

 (partea a VII-a)

                                                  GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

  

   „Eminescu a fost poet (unul dintre cei mai penetraţi în direcţie

   metafizică pe care i-a dat umanitatea şi fără nici o îndoială

   singurul intraductibil dintre toţi poeţii acestei lumi), a fost prozator

   înălţând noţiunea de fantastic la altitudini pe care doar gândirea

   modernă a putut-o face mai repede pricepătoare şi a exprimat-o,

   a fost, în fine, un gânditor pe care astăzi îl redescoperim la adevărata

   lui statură impunătoare.” (Dr. Artur Gabriel Silvestri-Filosof al Culturii)

   Toate încercările, bucuriile, nădejdea, împlinirile şi iubirea l-au făcut pe Profetul nostru, prietenul Creaţiei, prietenul Credinţei, prietenul Neamului şi prietenul lui Dumnezeu.

   Încercările cele multe, cele grele însă, care au apăsat mereu asupra Naţiunii noastre i-au conturat puterea exponenţială, consacrându-i dăruirea prin jertfă şi autoritatea prin nemurire.

   Orizontul căutării sale după ce a parcurs meridianul Tradiţiei, Olimpul culturii clasice s-a oprit apoi la Frumuseţea lui Dumnezeu reflectată în Creaţie, Adevăr, Iubire şi Libertate.

    Mihail Eminescu este geniul nostru profetic creştin care a ştiut să transmită şi încă mai transmite cu har toate meditaţiile, visele, gândurile, fiorurile, sentimentele, îmbrăţişările, comuniunile descoperite în întreaga lor amplitudine, legate de firele văzute ale naţiei şi de constantele nevăzute, universale ale Neamului dacoromân.

    Toată gândirea sa filosofică este o supremă simfonie adusă prin poezie la un numitor comun, la o trăire esenţială, care-l împrieteneşte cu propria persoană, cu neamul şi cu Hristos.

   Profetul Eminescu s-a angajat zelos în lupta pentru dreptatea creştină şi socială, în sfera luminoasă a Adevărului care-i aduce lui şi poporului ultima frumuseţe a trăirii Neamului.

   El a ieşit din conul abstractizării, al generalizării din cultura clasică, oferind sub îndrumarea Duhului Ortodoxiei cheia cunoaşterii de acces spre mistică, spre revelarea tainelor divine.

   Zelul profetismului său creştin, deşi l-a purtat oriunde, l-a smuls din pesimismul dezastruos ancorat de sfârşitul vieţii, îmbunătăţindu-i unda duhovnicească a vieţii spre frumuseţea spirituală ca finalitate a trăirii şi a împlinirii, ca mod de viaţă împletit cu Învierea lui Hristos.

   Întreaga sa responsabilitate creştin-ortodoxă a considerat-o chemare şi alegere, adâncită în toate legăturile vieţii sale, care l-au cutremurat stârnindu-i fiorul dreptei credinţe, al libertăţii, al adevărului şi al dragostei, ca raze aprinse din torţa Marii Învieri.

   Profetul nostru Mihail Eminescu şi-a desfăşurat viaţa sub har, nădejde şi credinţă, dar ca un întreg semantic, aşa cum numai eshatologia semantizează spiritual existenţa-taina copleşitoare care recuperând dragostea hristică, ca dăruire de sine, ca filiaţie cosmică, se agrăieşte şi nu grăieşte numai dintr-ale sale.

   Mistica ortodoxă a geniului său profetic l-a golit de iubirea de sine, inerentă geniului, umplându-l cu preaplinul dragostei de Neam, de Fecioara Maria-Crăiasa şi de Dumnezeu.

   Această redimensionare a asumării, a trăirii, a împlinirii, a dăruirii, i-a restituit Calea către Dumnezeu în care se reflectă mistica Iconică-Aura veşniciei daco-carpatine.

   Întregul său Dor şi plinătatea Doinei l-au legat ascetic de revelaţie, de atingerea integralităţii sufletului Neamului dacoromân, ca un echilibru al interiorităţii şi exteriorităţii, un micro şi macro cosmos de iubire, altruism şi milostenie, rămânând simplu şi aristocrat totodată, vorba părintelui-isihast Gheorghe Ghelasie: „A acorda o vie atenţie aproapelui, a-i respecta demnitatea filială şi, mai mult, a te pune în locul lui, empatizând cu bucuria şi suferinţa umană şi cosmică în general, este un gest iconic de impropiere intenţională a dragostei lui Dumnezeu.” (citat de Florin Caragiu, în Frumuseţea Lucrurilor Ultime. Ed. Sophia/ Platytera, Bucureşti, p. 14)

   Eminescu şi-a zugrăvit chipul profetic în chiar miezul fiinţei şi persoanei sale care reclamă creştinul ortodox trăitor-mărturisitor la o neîncetată înomenire şi o continuă îndumnezeire

.

   Eminescu nu exclude manifestarea răului în om, în societate, în lume, ba din contră îl demască cu toată tăria, graţie dreptăţii sale instituite prin iubirea creştină circumscrisă renaşterii spirituale lăuntrice, a trezvirii conştiinţei morale, a urcuşului apofatic.

   În ţesătura stilistică a textului poetul aduce mireasma filosofiei creştine care este reverberată profetic de clarviziunea şi profunzimea teologiei ortodoxe.

   Mihail Eminescu caută Totul ca să le cunoască pe toate, să trăiască în Totul în toate, astfel încât paşii lui, urcuşul lui, simţirea lui, gândirea lui, înţelepciunea lui să nu ne lase doar un luminiş călăuzitor, o preţioasă comoară a culturii, o adâncă fântână a spiritului, sau doar o urmă mobilizatoare a trecerii metafizice, ci şi Steaua ortodoxă a revenirii sale permanente.

   Profetul nostru nu a ancorat în necunoscutul neliniştilor metafizice, ci a cucerit cunoaşterea cea mai pătrunzătoare a spiritului Ortodoxiei lui Hristos: Frumuseţea ultimă a trăirii creştine.

   Mihail Eminescu nu a rămas la stadiul de pelerin al vieţii, ci a devenit Cuceritorul ei.

   Gândurile, cuvintele, viaţa şi faptele Eminului nostru de Aur, nu au rămas doar în tiparul scrisului, în cronica critică sau în calendarul vremilor, ci au ţâşnit săgeţi şi candele de duh şi de dor ce reaprind continuu luminile serafice în inimile purtătorilor de duh, iubire şi frumos.

   Conştient că Omul creat, purtător al Chipului Creatorului său, posesor al genei religioase Hristice, Mihail Eminescu a filtrat şi decantat profund prin conştiinţa şi cunoştinţa fiinţei sale creştine, prin viziunea ecumenicităţii sale ortodoxe, Tradiţia sfântă, atât prin aura religioasă cât şi prin nimbul culturii, actualizându-i plenar dinamismul şi valoarea ei autentică, care luminează permanent universul cult-cultural-creştin ce covârşeşte miraculos şi fascinant Cosmosul frumuseţii diversităţii.

   Între Cultură, în sensul real al plinătăţii spiritului şi unica Religie vie, adevărată, cea creştin-ortodoxă, în speţă Tradiţia sacră-dătătoare esenţei Culturii, nu există o întâlnire sau o apropiere, ci este o permanentă trăire, o continuă însufleţire şi o înaltă comuniune tainică.

   Sfânta Tradiţie este Floarea creştinătăţii care-şi poartă fructul ortodox în transcendent.

   Dimensiunea spiritului unei Culturi ca plenitudine harică o dă doar duhul Sfintei Tradiţii.

   Continuitatea, dinamismul şi actualitatea Sfintei Tradiţii, circumscrise Dumnezeirii-Treimii Sfinte, face parte integrantă, ca o întrupare chiar în fiinţa şi personalitatea celor Aleşi de Atotcreatorul, Prietenii Săi întru comuniune cu Creaţia Sa şi cu Opera spiritului Ortodoxiei universale, aşa cum frumos ne surprinde şi marele filosof al culturii-profesorul Virgil Nemoianu: „Dacă pornim de la Tradiţia cu majusculă, eu o văd pe aceasta ca fiind centrată pe unul dintre ipostasurile Sfintei Treimi: Sfântul Duh care reprezintă, pe de o parte, continuitatea, iar pe de altă parte evoluţia, dezvoltarea, progresul, mişcarea înainte. Este vorba despre o dialectică extrem de interesantă, de adâncă şi de importantă, care reprezintă tocmai paralela cea mai importantă cu tradiţia din domeniul cultural şi chiar social-istoric, într-un anume sens. Ceea ce se petrece în cultură este, la urma urmelor, un fel de transfer al Tradiţiei sacre la nivelulu imanentului, la nivelul oamenilor, al societăţii, al naturii şi aşa mai departe... Teoria mea este că întreaga litaratură română, chiar din secolele XIX şi XX, are în adâncurile ei, dacă ne uităm mai bine, un fond religios. Există un subtext religios în aproape orice, pornind de la Heliade Rădulescu, ajungând la Ioan Alexandru, Ştefan Augustin Doinaş, până la poeţi şi romancieri contemporani. O înţelegere integrală şi judicioasă a literaturii române se poate face numai atunci când căutăm, într-adevăr, şi găsim dimensiunea religioasă care uneori, este obturată, uneori pare scufundată, camuflată... Acesta este un subiect care îl preocupa şi pe Mircea Eliade, chiar privind literatura europeană din secolul XIX, nu numai cea română. Dar eu m-aşi referi aici la cea română. În dimensiunile complete ale literaturii, trebuie să intre şi dimensiunea religioasă care există chiar la autori care la suprafaţă s-ar părea că nu sunt religioşi, sau nu sunt în mod evident religioşi.” (Actualitatea şi Dinamismul Tradiţiei. Valorile Umanismului Creştin Dialog cu Virgil Nemoianu, filosof al culturii, în Credinţă şi Cultură Azi. Dialoguri Trinitas TV realizate de Vasile Bănescu. Ed. Trinitas a Patriarhiei Române, Bucureşti-2015, p. 137, 139)

   Un mare martir al Neamului nostru, fost bibliotecar la Academie, naţionalistul-creştin Ion Belgea (1909-1939), licenţiat în Litere şi Filosofie, concluziona astfel Sfânta Tradiţie: „Tradiţia. Nu se copiază, ci se continuă şi nu se repetă, ci se completează. Scopul e construirea unui viitor superior trecutului şi metoda e extragerea de învăţăminte din experienţe.” (Invierea. Nr. 2 Aprilie-Iunie 1993. Arhiva Istorică şi Magazin Ştiinţific, p. 160)

   Mihail Eminescu trăieşte Ortodoxia, nu ca omul duminicii, ci ca cel ce trăieşte spiritul omenirii prin creştinismul revelat, cel care dă sensul apologetic al devenirii arhetipale.

   Profetul golindu-se de sine, esenţele se adaugă în el ca o pleromă aidoma de constelaţii harice, ce se revărsă în conştiinţele chemate să salveze spiritul religios al omenirii creştine.

   Omul religios cel dintâi creat, ca să rămână Omul creştin recreat tot după Aura lui Hristos, trebuie să fie stăpân pe sinele său, dar şi suveran peste cunoaşterea revelată de Tradiţie, care întotdeauna începe tainic prin sfârşitul unui nou început miraculos.

   Mihail Eminescu a urmat constant raza de lumină străbună, Steaua-Cruce ce ne călăuzeşte întru nemurirea ca Neam, firul alb al inspiraţiei şi pe cel verde al harului divin, care l-au înfrăţit cu legământul lui Dumnezeu, al Sibilelor şi Profeţilor traci, al Maicii Domnului-Crăiasa noastră dacică, cu sceptrul Voievodal şi toiagul Vlădicilor jertfelnici, ancorându-l în lumina taboric-carpatică, în râvna pentru Marii Strămoşi, în zelul comuniunii ca vocaţie şi libertate Hristică, în conştiinţa mesianică a Adevărului revelat şi absolut.

   Duhul lui Eminescu înmiresmat serafic se află în dimensiunea mesianică a înnoirii ortodoxe, a reîncreştinării prin har, spirit şi jertfă, a reînnoirii culturii prin filosofia Duhului.

   Mântuirea oamenilor întru Iisus Hristos, vine prin cele două căi alese, călăuzitoare: fie prin credinţă la cultură, raţiune şi jertfă, fie prin cultură la credinţă, adevăr şi iubire.

   Frumosul Hristic vine în inimile creştine, trece prin sufletul lor curat, stăpânind apoi voia binelui ca suveran al conştiinţei morale şi ca suzeran al spiritualităţii ortodoxe a omenirii.

   Binele devine astfel postulat al principiului vieţii, al ordinii şi apostolat al mântuirii omului.

   Binele se organizează prin Har şi devine putere peste Credinţă.

   Binele se luminează prin Adevăr şi devine autoritate a Libertăţii.

   Binele se împlineşte prin prinosul de Jertfă înfrumuseţând însăşi Iubirea.

   Cel mai de preţ Bine pe care ni L-a oferit Hristos-Dumnzeu este timpul pe care ni L-a dat să-l trăim, slujindu-L cu Credinţă, Adevăr, Libertate şi Dragoste întru Frumos.

   Biruinţa lui Hristos s-a împlinit prin Binele Jertfei Sale!

   Biruinţa omenirii creştine va urma prin triumful Binelui în jertfa şi comuniunea Hristică.

   Tradiţia sacră ne revelează pe deplin această întronizare a Binelui, în mod expres în imperiul culturii creştine, căci matriţa Tradiţiei amprentează modelele spiritului Culturii.

   Personalitatea culturală a lui Mihail Eminescu şi-a activat Opera geniului în care s-a amprentat Fumosul şi Cântarea ca ţâşnire ideală a spiritului său cosmic de neegalat.

   Fascinat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care ne cheamă la calea aristocrat-mesianică a Fericirilor, Eminescu simte acea chemare ca pe o îndrumare la comuniune cu Dumnezeu şi cu celălalt, ca pe o participare la refacerea rânduielii comunităţii creştine, pe temelia ordinei morale şi nicidecum pe un individualism feroce ori corectitudine politică.

   Biserica şi societatea, religia şi ştiinţa, credinţa şi cultura au aceeaşi cupolă: Iisus Hristos.

   Profetul Eminescu este conştient că fibra esenţială a unui Neam creştin creşte, înfloreşte şi rodeşte prin revărsarea izvorului clarităţii morale de sub învelişul tainic al Tradiţiei, sub razele binecuvântate ale dreptei credinţe, care reface şi dă dimensiune Cultului culturii celei vii, teze abordate permanent de Filosoful nostru, regăsite şi în temele menţionate de Vasile Bănescu: „beneficiile majore ale prezenţei creştinismului în sfera publică; firescul asimilării unei culturi religioase; fidelitatea fertilă faţă de Tradiţie, actualitatea şi dinamismul ei; metabolizarea esenţială a valorilor credinţei creştine; credinţa ca formă de cunoaştere; rafinarea înţelegerii credinţei prin studiu; dereglarea <<omului recent>> prin actuale ideologii politice multiculturaliste; <<cultura morţii>> versus „cultura Vieţii”; consistenţa dimensiunii religioase a existenţei noastre; importanţa conjugării problemelor timpului cu viziunea filocalică a creştinismului ortodox şi cu reflecţia asupra Sensului sau absenţei acestuia din viaţa noastră etc.” (Credinţă şi Cultură Azi-Dialoguri Trinitas TV-realizate de Vasile Bănescu. Ed. Trinitas, Bucureşti-2015, p. 7)

   Cunoaşterea profundă, subtilă şi cultă a acestui mare filosof creştin de talie universală Mihail Eminescu, pe care doar foarte puţini gânditori creştini ortodocşi i-au pătruns-o, mari Titani ca, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Eliade, Vasile Băncilă, Constantin Noica, Ioan Ianolide, Ioan Alexandru, Părintele Constantin Galeriu ori Mitropolitul Antonie Plămădeală ş.a., i-au conturat Aura gândirii, care a spart codul obişnuit al logicii lucrurilor, al raţiunilor propriu-zise, înlocuindu-l cu temeiul antinomiei ortodoxe, dumnezeieşti al Evangheliilor, al Epistolelor, al Sfinţilor Părinţi, al Scriitorilor Bisericeşti de care au însetat şi flămânzit Poeţii, Filosofii şi Teologii Bisericii lui Iisus Hristos, sens prin care curge universul luminos şi limpede al cuvintelor dincolo de Soarele Logosului divin.

 

   Mihail Eminescu îl percepe pe Mântuitorul lumii Iisus Hristos, nu doar ca pe Păstorul cel Bun care ne împlineşte uneori cererile din rugile noastre, ca pe aducătorul de pace, ci cu mult mai mult, ca pe Suveranul suprem şi absolut al Cuvântului, întrupat prin dragostea Tatălui şi a Duhului Sfânt în Iubirea Maicii-Fecioare, în Cel mai mare Învăţător, Poet, Filosof, Pedagog, Înţelept, Teolog, Părinte al Duhovniciei Ortodoxe, în cel mai mare Împărat şi Profet al Cosmosului din toate timpurile în spatele Căruia răsare veşnic Împărăţia cerurilor pentru pământenii chemaţi şi aleşi să urce suişul mistic spre Aştrii Dorului mântuirii.

   Toate înfăptuirile supreme ale pământenilor îşi au sălaşul în Cuvântul şi Dragostea lui Iisus.

   Puterea cuvântului Mântuitorului este unică, regală, divină şi mântuitoare, ce înnobilează Adevărul Însuşi, Care este Hristos-purul şi unicul Adevăr.

   Dacă, Hristos şi Adevărul nu ar fi Una şi aceeaşi Persoană dumnezeiască, ci ar fi două fiinţe-persoane diferite şi opuse, marele gânditor creştin rus Fiodor Mihailovici Dostoievski (1821-1881) afirmă printr-un celebru personaj de-al său: „Dacă ar fi nevoie să aleg între Hristos şi adevăr, aş rămâne cu Hristos, împotriva adevărului.”

   Faptul că Dostoievski era/ este creştin ortodox trăitor, mărturisitor, trebuia să concluzioneze raţional, astfel: Dar cum Adevărul este Hristos atunci rămân cu Hristos-Adevărul!!!

   Mihail Eminescu-Profetul nostru dac a rămas cu Adevărul, dar a îmbrăţişat cu fidelitate, recunoştiinţă, dăruire, mărturisire şi iubire Vatrei Neamului străbun şi Cerul lui Hristos.

   A rămâne cu Adevărul înseamnă de fapt a crede, a suferi şi a-L iubi pentru Hristos!

   Prin Cruce, prin purtarea ei jertfitoare, creştinii devin Prietenii lui Hristos.

   Iisus ne-a ales pe noi atunci pe Golgota Răstignirii.

   Noi nu-L alegem. Noi ortodocşii doar Îl urmăm. Îi stăm mereu alături.

   Crucea se află în Adevăr, Adevărul sălăşluieşte în Dragoste, iar Iubirea este Cea care dă viaţă şi nemurire Crucii, după cum ne arată Ucenicul cel prea iubit al Domnului, Ioan:

   „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.

   Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc...

   De acum v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute...

   Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi şi roada voastră să rămână pururea...”(Ioan 15, 13-16)

   Şi tot Sfântul Apostol şi Evanghlist Ioan ne subliniază şi sensul vieţii noastre nemuritoare: „Viaţa veşnică este aceasta: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis!” (Ioan 17, 3)

   Fiecare profet, mărturisitor, martir, cuvios şi sfânt ajung astfel, Prieteni ai lui Hristos.

   Numai urmând firul esenţialului ajungem la lucruri şi fapte care contează cu adevărat.

   Adevărul revelat deschide Omului creştin universul dreptei credinţe, care la rândul lui deschide alt univers spiritual mistic-ascet, declanşând astfel un fel de Dor de nestins: Dorul de Hristos ori mireasma Luminii veşnice a Cuvântului Său dumnezeiesc.

   Adevărul, credinţa şi iubirea dau sensul haric fiinţei noastre creştine care este de fapt sensul hristic, ce devine în libertatea Duhului un poem liturgic, o structură istorică dinamico-spirituală, o ancorare în timp şi-n transcendent prin garanţia Învierii Domnului.

   Prietenilor Săi, Mântuitorul Hristos le dă darul pătrunderii unei alte cunoaşteri: entuziasmul religios al cunoaşterii ortodoxe, esenţial procesului de mântuire.

   În această cunoaştere revelată, Filosofia creştină dăltuieşte sufletul până la un înalt rafinament spiritual, profetic, pentru ca teologia să-l aprofundeze definitiv în esenţa ei ortodoxă: „Profetismul este elementul creator din istorie. Majoritatea oamenilor se mulţumesc să repete. Profeţii inovează sau transmit patetic cuvântul de ordine care va aduce marile schimbări. Dar, deşi profeţii prezintă această importanţă, ei nu sunt întotdeauna simpatizaţi şi nici măcar preţuiţi în măsura în care o merită...

   Filosofia vine din cele mai mari adâncuri, ca izvoarele reci şi limpezi, cari intonează deasupra, oglindind cerul, trilul etern al pământului.” (Vasile Băncilă, Opere, vol.IV, Ed. Istros-Brăila-2006, p. 320)

   Acest lucru s-a răsfrânt esenţial şi existenţial asupra profetului nostru Mihail Eminescu.

   Intelectualul rafinat prin geniul erudiţiei sale cultural creştine care pătrunde în actul liturgic al trăirii, primeşte cunoaşterea de la Sfântul Duh, directă, vie, devenind şi rămânând cu adevărat un om ortodox, cult prin excelenţă în lumea spiritului elevat.

   Cunoaşterea lui Dumnezeu este pentru creştinul ortodox deopotrivă: axială şi crucială.

   Mesajul mântuitor vine de la Dumnezeu spre om printr-un act al dragostei Sale.

   Logosul dumnezeiesc înfiază gândirea creştinului în Sânul Cuvântului Său viu, interiorizând-o, luminând-o spre aflarea şi interpretarea sensurilor care, apoi o poartă cu ele.

   Vremea gândului frumos grăit este de fapt timpul rugului aprins al Cuvântului care zideşte, al Cuvântului care se învaţă pe dinăuntru, împodobindu-ne cu elocinţa sa Hristic-divină.

   Sufletul creştin îşi trage sufletul pur, esenţa ortodoxă din credinţa, suferinţa, pătimirea, iubirea, biruinţa, înfierea deci, din lumina Cuvântului dumnezeiesc şi din mireasma divină lăsată de frumoasele, categoricele şi pilduitoarele Cuvinte-Epistole ale Instauratorului profetismului hristico-evanghelic al Bisericii Ortodoxe Creştine, marele Apostol Pavel:

   „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu.

   Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori-moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă pătimim împreună cu El, ca împreună cu El să ne şi preamărim.” (Epistola către Romani 8, 16-17)

   Fără cultura, zelul, înţelepciunea, iubirea, adevărul şi autoritatea Sf. Ap. Pavel şi fără augusta autoritate privind dragostrea întru Adevăr şi întru Hristos,a celui mai mare Împărat al tuturor timpurilor dacul Constantin cel Mare (306-337), care a legiferat  Sinodul I Ecumenic din 325, consfiinţind Constituţia Hristic-Apostolică a Bisericii celei Una, prin partea I-a a Simbolului de Credinţă, singurii legatari testamentari ai Bisericii Ortodoxe Universale, Creştinismului apostolic ar fi lăsat o urmă în istorie, dar ar fi rămas ca răspândire la dimensiunea unei Comune din Roma ori Bizanţ...

   Scriitorul trac creştin Origene (185-254), marele apologet al Bisericii lui Hristos a propus pentru domeniul cunoaşterii divine, studiul absolut al Culturii pentru limpezirea minţii, Filosofia pentru luminarea ei şi Teologia pentru înţelegerea Tainelor şi Sensurilor cereşti.

   Timpul Eminescu de a trăi în transcendent este o problemă şi o atitudine esenţială, care-l îndrumă, îl smulge din limita luminoasă spre Calea Împărătească, spre Cărarea Împărăţiei...

   Participarea creativă prin harul Duhului Sfânt îi conferă Profetului o deschidere amplitudinală de întâmpinare a Absolutului, a Adevărului, a Libertăţii prin imperiala sa dăruire de sine, practicată ca pe o nevoinţă de dragul Atotcreatorului şi Restauratorului Iisus Hristos ce se reflectă ca o îmbrăţişare a lui Dumnezeu şi a făpturilor Sale, Frumuseţi aşternute ca binecuvântări în calea sa.

   Mihail Eminescu, ca de altfel toţi marii teologi şi filosofi creştin-ortodocşi este pe deplin conştient că în Neamul său prea străbun s-a întrupat şi înfiat în destinul lui un nou mod de viaţă prin Învierea lui Hristos, care i-a refăcut încheieturile vieţii anterioare, umplând-o de fiorul celei mai vii credinţe, celei mai mărite nădejdi, aprinzându-i inima şi sufletul cu flacăra dragostei, făcând din fiecare creştin ales, un crez mistic, o torţă de iubire, o lumină a Învierii.

   Raportându-ne faptic, bineplăcut şi permanent la chipul lui Dumnezeu din noi primim harul celei mai copleşitoare Taine care ne însoţeşte spre întâlnirea cu Ziditorul a toate.

   Darul recuperării Paradisului pierdut de odinioară, ni se aşterne înmugurit şi înflorit în Taina filiaţiei, ancorându-ne de fenomenul trezviei prin suferinţă, rugă, milostenie, cruce şi iubire.

   Se declanşează şi împlineşte astfel un fenomen cosmic de apropiere a Dragostei întru Dumnezeu, Care ne impune regala demnitate, empatia, alteritatea pentru aproapele, precum şi cinstirea, venerarea pentru cei Vii şi cei Adormiţi din Familie şi Neam.

   Mihail Eminescu s-a preocupat continuu de Tradiţia, Datinile, Obiceiurile, Sensurile spirituale zalmoxiene-precreştine, Simbolul de Credinţă, de Cultura noastră, acest Magna şi Sacru Tezaur al Trecutului, Prezentului şi Viitorului Neamului dacoromân, de acest sfânt şi nemuritor Areal divin Carpatin-Grădina Maicii Domnului.

   Mistuirea Profetului pentru Neamul său, cel aflat din totdeauna în grija Moşului din Carpaţi, cum a grăit într-una din lucările sale exhatologice, părintele Ghelasie Gheorghe de la Mânăstirea Frăsinei-Vâlcea, l-au susţinut ca frumuseţe a sufletului românesc în grăirea aforistică, în claritatea textelor şi în variatetea tematică a diverselor domenii ale gândirii.

   Setea Poetului de cunoaştere a Frumuseţii Creaţiei divine a provocat foamea după Adevărul absolut, care a zămislit în inima sa dragostea ca suflu dătător de viaţă, ca undă de trăire, ca nimb de desăvârşire, înviind lăuntric pentru a da naştere universului său interior ca reflectare sublimă a Tainei dumnezeieşti.

   Forţa cu care şi-a sprijinit raţiunea pe credinţă i-a hărăzit Luceafărului-Profet bolta conştiinţei sale luminate de harul tainei, în care albastrul cerului s-a topit în seninul ei.

   În toate operele sale ale diverselor domenii de gândire şi trăire, textul lui este accesibil, dens, cristalin, repede curgător, tumultos uneori, elocvent, erudit, încărcat de înţelepciune filosofică, de mireasmă lirică divină, de har teologic ori de foc mistic, făcându-l astfel să se  întrepătrundă axiologic şi crucial prin conştiinţă, credinţă, memorie şi limbaj, beneficiind deopotrivă de o supremă binecuvântare: frumuseţea poetică şi înţelepciunea profetică.

   Viaţa şi Opera sa au dat Neamului şi lumii o Forţă genială integratoare şi covârşitoare, mărturisindu-se pragmatic, economic, justiţiar, istoric, artistic, intim, muzical, personal, celest, dogmatic, eshatologic, teologic, cosmic.

   Profetul nostru Eminescu a militat permanent pentru zugrăvirea Icoanei Neamului, aşezată pe piscul unei culturi originare ca un sacerdoţiu literar, filosofic, teologic, altfel spus un Cult al culturii filocalice şi sofianice.

   Fiinţa lui sensibilă, aristocrat-voievodală, profetică a odrăslit atâta dragoste pentru Neamul său străvechi şi creştin încât înconjurând Pământul s-a înălţat către Cer, dezmărginindu-se, atingând Frumuseţea serafică a ultimelor doriri.

   Dorul se aprinde în Aura miraculoasă prin care Omul ales se reflectă în frumuseţea Cerului creştin ce a zămislit Iubirea ortodoxă.

   Iubirea nu este doar o constantă a Omului ales, ci şi virtutea supremă care îl călăuzeşte pe Calea mântuirii, prin rugă, har, cântare, comuniune hristică, murmur şi văpaie de suflet.

   Taina sfârşitului nu distruge frumuseţea surâsului dintâi, ci transformă Iubirea în Dragoste eternă, sufletul rămânând o Floare frumoasă, permanent înmiresmată.

   Iubirea nu se risipeşte, se dăruieşte, iar cine se dăruieşte de fapt se adună, se întregeşte, se comunică în iubire de creaţie: „Iubirea, ca salvare din solitudine, devine principiul creaţiei. Dumnezeu, ieşind din sine însuşi, din sfera perfecţiunii sau imperfecţiunii sale, a abandonat contemplaţia absolută şi eternă, creând lumea pe care a aşezat-o temporal, dar a înconjurat-o cu iubire.” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor-Cum au dizolvat evreii Cultura Europeană.Ed. Fronde Alba Iulia-Paris-1999, p. 18)

   Şi noţiunea profetică şi cea martirică, ambele vocaţii Hristice se asumă în Iubire ca principiu al creaţiei: de suferinţă sacră, de jertfă sfântă, de poezie serafică, de frumos, de adevăr, de libertate, de sublim, aşa cum a fost/ este menirea Eroilor, Martirilor, Mărturisitorilor, Sfinţilor.

   Mihail Eminescu cel cunoscut şi îndrăgit de majoritatea românilor şi de alţii, nu are graniţe, nu are frontiere, nu mai are Domiciliu obligatoriu..., oricât de mult s-ar strădui epigonii, detractorii şi pigmeii neaoşi şi alogeni, rămânând deapururi iubit în sufletele curate ale marilor Români, oriunde şi oricând, în condiţii de libertate, de persecuţii sau de prigoană aşa cum s-a întâmplat şi în iarna anului 1950, la Odessa într-un lagăr de prizonieri români.

   Radu Mărculescu-mlădiţă de Boier şi de Erou-Martir, licenţiat în Litere şi Filosofie, ofiţer, erou, prizonier în gulagul sovietic şi deţinut politic în temniţele româneşti, decorat cu Coroana României cu spade şi panglică de virtute militară, în grad de cavaler, ilustru memorialist şi faimos mărturisitor a fost iniţiatorul venerării Centenarului naşterii Luceafărului nostru: „Se apropia ziua de 15 Ianuarie, în care se împlinea un veac de la naşterea lui Eminescu, piscul poeziei noastre. Bănuiam noi cum avea să fie sărbătorit evenimentul în patrie de către kulturnicii regimului. Anume: poetul urma să fie amputat de toată lirica lui filosofică şi redus la partea întâi din Împărat şi proletar (şi numai la acest fragment), din care să apară ca un revoluţionar marxist, cu acte în toată regula...

   Dar dacă în ţara lui poetul urma să fie în aşa hal re-sau mai bine spus, desconsiderat, măcar aici, în ţarcul de sârmă ghimpată, unde totuşi eram mai slobozi decât în ţară sub raportul libertăţii interioare, măcar aici să fie pus în lumina lui adevărată şi să i se dea cinstea ce i se cuvine...

  Abordarea lui nu era pentru mine numai o chestiune de istorie literară, ci un demers cvasireligios. Adâncimea abisală a gândirii, vraja de incantaţie a versului, redimensionarea sufletului românesc cu un nou şi până la el necunoscut fior metafizic, destinul său tragic, verticalitatea morală a caracterului, puritatea până la inocenţă a inimii mă făcuseră să văd în el un loc sacru... rugul aprins al sufletului românesc de care nu te poţi apropia fără a-ţi scoate încălţămintea...

   Când am vorbit... am pus accentul pe contribuţia lui Eminescu în procesul de continuă creare de sine a sufletului românesc (în fond orice mare poet este mare în măsura în care izbuteşte să dea sufletului neamului său o dimensiune nouă sau să-l îmbogăţească măcar cu un nou fior).

   Eminescu ne propune un suflet românesc de o adâncime cutremurătoare, înrădăcinat temeinic în pământul, în trecutul şi în valorile perene ale neamului său, cu o viziune gravă asupra vieţii şi cu o abordare serioasă şi responsabilă a problemelor ei. Acesta este sufletul propus de Eminescu, geniul nostru bun, geniul nostru tutelar. Fără el suntem pierduţi, fără el ne prăbuşim în lumea lui Caragiale, a fantoşelor de oameni care iau totul în derizoriu (<<băşcălie>>) şi pe ce pun mâna transformă totul în caricatură...

   În final am înfăţişat conjuctura tragică în care are loc această aniversare în lumina crepusculară a sfârşitului de război: o ţară învinsă, cu trupul sfârtecat, cu tabla valorilor ei răsturnată, sfărâmată şi strivită sub cisma ocupantului străin, dar, mai ales, pândită necontenit la orizonturile roşii de privirile ucigaşe ale celor ce ar voi să ne şteargă de pe harta lumii. Încheierea, puţin patetică-recunosc-suna cam aşa:

   „Năvăliţi, hoarde ale Apocalipsului! Năvăliţi, oştiri ale lui Gog şi Magog! Ucideţi, robiţi, ardeţi şi jefuiţi, cum vi-i felul! Prădaţi tot ce vă iese în cale! Dar, să ştiţi, comoara noastră cea adevărată, orice aţi face, nu o veţi găsi. Ea este ascunsă bine. Acolo unde voi nu puteţi ajunge, în tainiţele cele mai adânci a sufletului românesc. Ea este EMINESCU.” (Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică. Ed. Humanitas, Bucureşti-2010, p. 577-580)

   Binecuvântaţi sunteţi dragi prieteni, păstrători ai Comoarei-Profetului Mihail Eminescu!

   14 Iunie-Sf. Prooroc Elisei, 2017, Brusturi-Neamţ-Grădina Maicii Domnului.