Scrisoare pastorală nr. 351(1 –15 Iunie)

      Dragii mei enoriași!      

      Scrisoare către Eminescu(XI).  Bădie Mihai!  De ziua ta îți scriu, căci sunt trist și gânduri grele mă apasă.  Erai trist și tu, când scriai Scrisoarea a III-a și aveai de ce!  Priveai în jurul tău și îți plângea inima, văzând decăderea morală a mai-marilor zilei, corupția, banditismul de stat, nepotismul, jefuirea bunurilor țării, lipsa de perspectivă pentru individ și pentru nație. Aveai curaj, Bădie, și le ziceai de la obraz, că-ți ardea sufletul de obidă: ,,Când vedem că toţi aceia, care vorbe mari aruncă/Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,/Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,/Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?/Prea v-aţi arătat arama sfâşiind această ţară,/ Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,/Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,/Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!/Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;/Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.”/

            Haite de politicieni, fără pic de demnitate și dragoste de țară, jefuiau ultimul leu din vistierie, ca să-și construiască palate, să-și cumpere trăsuri poleite, cai pur-sânge, să călătorească la Paris, ori prin alte capitale, să-și mărească grămezile de bani, să o ducă tot într-un zaiafet! Oamenii aceia, ajunși pe cine știe ce căi întortocheate în fruntea țării, încercau să păcălească poporul cu discursuri sforăitoare, cu vorbe meșteșugite,  arătându-se pretutindeni că sunt mari patrioți, că fac totul pentru binele țării și sunt gata chiar să-și jertfească și viața pentru ,,țărișoara lor”. Se puneau alături de marii bărbați ai neamului, de vitejii voievozi și domni de altădată, încercând să pară ceea ce nu erau în realitate. Sabia condeiului tău îi demasca fără menajamente: ,,Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!/I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi/Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri/Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,/Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară!/”

           Aveai în vedere, Bădie, în primul rând, parlamentul, instituțiile de vârf ale țării, tribunele înalte, unde își dădea arama pe față  toată crema nației. Nu făceai referire la Kogălniceanu, Rosetti, Brătianu, Iosif Naniescu, Melchisedec Ștefănescu și alții ca ei, flori rare, răsărite pe trupul țării, ci la acele secături îmbătate de ,,succesuri”, demagogi și jigodii în mătăsuri, care nu știau pentru ce ajunseseră în acele foruri. Ziceai tu: ,,Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,/N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi/În aplauzele grele a canaliei de uliţi,/Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,/Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?/Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,/De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?/ Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,/Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele./Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,/Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,/Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de șiretlicuri,/La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;/Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,/Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă./Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, /Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască.../”

               Din rândul unor asemenea specimene își alegeau guvernele amploiații, miniștrii și diplomații, care să ne reprezinte țara și interesele, în timp ce locul lor era, cum bine spui, Bădie, la spitalul de nebuni de la Mânăstirea Golia: ,,Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!/
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,/În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,/Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie./Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,/Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,/Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri/Și aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri.../Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire/Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;/Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, /Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!/Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,/
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,/Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,/Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!/”

             Bădie, Bădie, cum îi mai descrii tu de bine! Parcă i-aș privi la televizor! Cine știe! Cu siguranță că din urmașii acelora s-au oploșit și azi pe ici, pe colo, prin locurile căldicele. Prea seamănă unii de acum cu cei din vremea ta! Cuvintele tale de atunci ar traduce și azi obida și scârba multora: ,,Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, /Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,/Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni.”/

            Oamenii-păpușă și oamenii-căpușă, fanfaronii și figuranții aceia,  de care vorbești tu, Bădie, la vremuri de cumpănă, apelau la istorie, la  eroii neamului, la clipele de glorie ale nației și astfel aprindeau în sufletul mulțimii, în sufletele oamenilor simpli, săraci, lucrători ai pământului, elanul, dragostea de țară, de libertate. Când era nevoie, mulțimile fără număr ale anonimilor de la sate și orașe porneau pe  drumuri și cărări, încălțați în opinci și cu ițari de dimie în luna lui cuptor să-și apere țara. Se băteau orbește și nici moartea nu-i înspăimânta.  Se băteau pentru țara lor, pentru bucata de pământ, pentru căsuța sau bordeiul lor, pentru femeie și copii, pentru biserică și cimitir, pentru credința și datina lor. Așa au realizat ei Unirea, Independența, România Mare. La îndemnul acelor  ,,fonfi şi flecari, găgăuţi şi guşaţi, bâlbâiţi cu gura strâmbă” în sufletul românilor de pretutindeni se aprindea flacăra patriotismului și a vitejiei.

             Astăzi, Bădie, situația e mult mai gravă ca atunci! Ți-am scris altădată despre bogățiile țării vândute străinilor pe nimic, despre economia noastră dată la fier vechi, despre a doua Românie de dincolo de fruntariile țării…! Toate acelea priveau trupul Țării, Bădie! Din păcate, lupta cea mai grea se dă pentru sufletul Țării și al Neamului nostru. Pe atunci copiii creșteau în sânul familiilor lor, în mijlocul comunităților. Acasă, la horă, la clacă, la Sărbători, cu oile pe coastă, ori la școala din tinda bisericii, copilul afla de  la părinți, de la bunici, de la bătrâni, de la preot și învățător  despre daci și romani, despre marii voievozi și domnitori, despre răscoale și revoluții ale moșilor și strămoșilor noștri. Istoria era ea însăși ca o poveste, care te vrăjea și-ți înlănțuia sufletul pentru tot restul vieții. Neamul însemna mama și tata, frații și surorile, bunicii, prietenii de joacă; Țara însemna casa copilăriei, căldura căminului părintesc, vatra și ograda, ulița de joacă, izlazul pentru oi, cireșul din grădină, fântâna și cerul, soarele, luna și stelele, roibul nechezând, mormintele celor duși, troița din răscruci, plugul și plăvanii, lanul și secerătorii, hora satului și lista poate continua! 

                Astăzi, Bădie, copiii nu mai au copilărie! De la trei ani pornesc pe drumul grădiniței, stau tot mai puțin cu părinții și bunicii, tot mai puțin în mijlocul naturii. De mici devin tributari internetului,  facebook-ului și calculatorului. Istoria a devenit cenușăreasa programei de învățământ! De la poveste frumoasă, atrăgătoare, educativă, a ajuns rece, distantă, greu de digerat. Istoria neamului  este tratată ca parte a istoriei lumii, așa încât despre marile fapte de vitejie ale strămoșilor și despre marii eroi ai noștri se menționează în câteva rânduri. Din puținul care se predă, mai nimic nu rămâne în mintea și în sufletul copiilor, indiferent de nivelul de studiu. Copilul se simte străin de țara lui, de neamul lui și de aspirațiile înaintașilor săi. Capcanele vremii noastre îi prind fără milă în ghearele lor. Altădată disprețuiam pe cei care erau adepții principiului ,,ubi bene, ibi patria”(unde este bine, acolo e patria”). Astăzi îi auzi pe cei mici, îi vezi pe cei mari cum își îndreaptă gândurile și speranțele spre alte zări. Cuvinte disprețuitoare sunt rostite la adresa țării lor, iar dacă încerci să le vorbești de dragoste de țară, îți râd în nas și te socotesc venit din alte vremi. Ne pleacă tineretul peste mări și țări și-și face rădăcini acolo. La a doua generație se mai știe câte o boabă românește; la a treia își amintesc așa, ca de Făt-Frumos din poveste, că bunicii lor au fost din România… Rămân aici bătrânii să-și plângă suferințele și singurătatea, să-și vadă cu durere neamul risipindu-se!

                În vremea lui Mircea cel Bătrân se sculase un sultan de departe cu vise de mărire, dornic să vadă lumea la picioare. Și astăzi, Bădie, sunt mulți asemenea sultani, mai puternici și mai periculoși decât acela, care pândesc din vizuinile lor, gata să se repeadă și să ne sfâșie Țara. Atunci ieșise Domnul în fruntea armiei sale și-i explica sultanului: ,,Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul.../Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,/Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;/N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,/Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!/”  Și avea dreptate Domnul, căci era ca un părinte pentru neam și pentru Țară. Dovadă rezultatul luptei: ,, Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,/Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;/Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,/Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;/Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,/ Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,/Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -/Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată./Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,/Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română”./

            Mă întreb, dacă astăzi ar mai fi aceeași vitejie, aceeași dorință de sacrificiu pentru salvarea Țării la vremuri de cumpănă, aceeași dragoste de Țară. Tare mi-e teamă că acelor vremi de vrednică aducere aminte le-am spune și noi la fel ca tine: ,,Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,/Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,/Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră/De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră.”

           Sunt vremuri grele, Bădie! Roagă-te și tu lui Dumnezeu să nu ne pedepsească Neamul cu risipirea și Țara cu pieirea! Roagă-te să se ducă în pustii, unde și-a-nțărcat Nichipercea țâncii, toți hoții, corupții, bandiții și escrocii, toți cei care nu-și iubesc Țara și Neamul!

             Cu bine, Bădie! Pe curând!

*

                 Sfaturi părintești. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, mai spicuim: ,O DESCRIERE A IADULUI(continuare).Cu adevărat, iubirea e calea cea mai scurtă şi mai presus de orice cale, spre desăvârşire; printr-însa avem înlăuntrul nostru împărăţia Cerurilor. Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte, dacă e locuit de Dumnezeu. Aşadar, sunt oameni care au într-înşii suflete vii, şi sunt oameni care au suflete moarte. Moartea trupului este des­părţirea sa de suflet; iar moartea sufletului e despărţirea lui de Dumnezeu. Astfel, un trup viu poate fi locuit de un suflet viu sau de un suflet mort.

                Starea sufletului dincolo de mormânt este continuarea stării sale pământeşti, fie de viaţă, fie de moarte. Cel ce a înviat în sufletul său cunoştinţa şi iubirea lui Dumnezeu, câtă vreme era pe pământ, acela a înviat pentru veşnicie; iar cel ce a omorât acestea în sufletul său şi moartea 1-a prins în acestea, acela a murit pentru veşnicie. Acela a omorât împărăţia lui Dumnezeu dinlăuntrul său şi a înlocuit-o cu îm­părăţia chinurilor veşnice, în care a intrat încă din viaţa pământească.

Trupul nu are o consistenţă sau temei în sine însuşi, ci dăinuieş­te în temeiul sufletului, al acestei făpturi spirituale, nemuritoare, de obârşie divină. Iar ceea ce dă sufletului pecetea de fiinţă spirituală e funcţiunea conştiinţei, a acelei cunoştinţe de sine însuşi, în relaţie cu Dumnezeu, Tatăl său, şi cu toate câte decurg din rudenia aceasta. Acestei fiinţe spirituale i s-a dat trupul ca o unealtă, nu ca un tovarăş. Iar dacă un om oarecare nu ascultă de conştiinţă, ci de animalitate, se întâmplă că glasul conştiinţei tot mai slab se aude, mintea tot mai mult se întunecă, şi aşa faptele trupului pun pecetea lor întunecoasă pe suflet. Sufletul, cu negrija lui, se face el o unealtă a trupului.  Sufletul, amăgit de convieţuirea cu animalitatea trupului, are să poarte chinurile răsturnării rolurilor de îndată după despărţirea sa din robia uneltei sale.

             Într-un cuvânt de mai-nainte s-a văzut că orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în desfrâu e mai întâi o cădere în spirit. În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-1 munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea spiritului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţa sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeşte şi se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupeşti care înrâuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng asupra trupului. Slava deşartă, mân­dria, orgoliul, viclenia, părerea de sine şi altele asemenea, se văd de departe în ţinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească de pe urma consimţirii cu patimile iscate de vrăjmaş contra firii, printr-un chin de nedescris. Totuşi încerc.

            Deci, în cazul când trupul şi-a robit stăpânul, când petele animalităţii s-au întipărit pe făptura nemuritoare a sufletului, când sufletul s-a aprins de dorinţele trupului, aceste pofte, toate, însoţesc sufletul, şi-1 aprind mereu, zorindu-l să le împlinească în faptă, chiar dacă nu mai are unealta trupească, precum o avea în viaţa pămân­tească. Sufletul, în viaţa pământească, nu avea o corvoadă aşa grea de purtat cu poftele, pentru că ele, împlinite cu trupul, îi dădeau sufletului iluzia stingerii lor şi deci, mulţumirea odihnei. Dar de îndată după încetarea trupului, poftele, stropii aceştia de noroi împroşcaţi din trup pe suflet, stârnesc în sufletul desfăcut de trup o văpaie de pofte, care-1 muncesc cel puţin tot atâta, cât l-ar chinui setea până la moarte, pe unul care ar trece Sahara şi n-ar găsi apă.”

*

            Amintiri din vremea Patriarhului Justinian(III). Călugării au fost greu loviți în perioada postbelică. Nenumărate mânăstiri și schituri au fost închise, iar călugării și călugărițele dați afară și obligați să revină în viața civilă. Nu aveau voie să intre în monahism decât cei trecuți de o anumită vârstă și cei bolnavi. Sunt nenumărate pagini memorialistice ale unor oameni care au trăit acele vremuri, în care se descriu atrocitățile, abuzurile și presiunile de tot felul ce se făceau asupra viețuitorilor mânăstirilor.

Învățământul teologic a avut și el mult de suferit. Au fost desființate numeroase facultăți, academii de teologie și seminarii teologice. Au rămas doar două facultăți de teologie, la București și Sibiu, și cinci seminarii teologice(București, Craiova, Buzău, Neamț, Sibiu, Caransebeș și Cluj). Înscrierea  la  examenul de admitere în seminar era condiționată de mai mulți factori (candidatul să nu fie fiu de membru de partid, să nu fie utecist). Dar în sate, după ce trecuse perioada stalinistă, fuseseră cooptați în partid o mare parte din oamenii cei mai răsăriți sub aspect intelectual, iar în școli erau înscriși în utece elevii cei mai buni la învățătură. Ani de zile am fost criticat în școala de la Malovăț de către director că merg la biserică și că vreau să mă fac preot. Activistul de partid care răspundea de școala noastră își făcuse un adevărat ideal din a mă convinge că merg pe o cale greșită, că e bine să mă duc la o școală profesională, să învăț câteva meserii. Fiind puține seminarii teologice, aglomerația era foarte mare la admitere. În 1968, la Craiova, am fost 14 candidați pe un loc! Intervențiile din partea autorităților de partid și de stat erau vizibile și aici. Așa, bunăoară, în 1968, am început anul școlar 28 la 1 octombrie, iar la vacanța de Crăciun eram în anul întâi 67. În fiecare săptămâna mai apărea unu-doi ,,cu aprobare de la Departamentul Cultelor”. La facultatea de teologie de la București puteau candida la admitere doar absolvenți de seminar, în timp ce la Sibiu erau primiți și absolvenți de liceu. Aici, însă, intervenea iarăși selecția pe criterii politice. Candidatul nu trebuia să fie fiu de membru de partid, să nu fie membru utecist sau membru de partid, să nu fi absolvit un liceu cu profil(economic, pedagogic, agricol, mecanic, tehnic etc.). Aveau acces doar absolvenții liceelor de filologie și liceelor vocaționale(muzică, arte plastice). Învățământul mediu și superior din cadrul cultelor nu era luat în considerare. În 1973 am mers în audiență la Ministerul Învățământului să cer să-mi dea aprobare ca în baza diplomei de absolvire a seminarului  sau a adeverinței că sunt student la teologie să dau admitere la istorie. Nu voiam să părăsesc teologia, ci doar să învăț mai multă istorie, ca să fac apoi cercetare în domeniu. Inspectorul general Nicolae mi-a spus cu acel prilej: ,,- În fața legii, voi, absolvenții de seminar, figurați cu opt clase. Puteți să faceți zece facultăți de teologie, puteți să faceți și doctorat în teologie, în fața legii tot cu opt clase figurați!”

Presa bisericească era sub microscopul cenzurii de partid și de stat. Nu putea merge o pagină la tipar fără ,,BT”(bun de tipar) al Departamentului Cultelor. Existau câteva reviste centrale ale Bisericii: ,,Biserica Ortodoxă Română”, ,,Studii Teologice”, ,,Ortodoxia” și apoi câteva eparhiale: ,,Glasul Bisericii”, ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei”, ,,Mitropolia Ardealului”, ,,Mitropolia Olteniei”, ,,Mitropolia Banatului” și ,,Telegraful român”. Mai era o broșurică periodică scoasă de serviciul de relații externe al Sfântului Sinod pentru comunitățile din diaspora. Am lucrat în 1976-1977 la redacția revistei ,,Mitropolia Olteniei” și știu cu câte chinuri se năștea acea revistă. De nenumărate ori erau citite textele pe rânduri și printre rânduri de redactori, de consilierul cultural, de mitropolit. Erau duse apoi patru exemplare din manuscris la tehnoredactorul Teodor Manolache la București, care le recitea din nou și-și dădea cu părerea. Erau înaintate la Departamentul Cultelor și acolo rămâneau 1-2 ani. Când ieșeau de la departament, era un adevărat miracol să mai fie toate materialele. Unele erau scoase, altele trunchiate, altele returnate pentru refacere. Urma un du-te-vino, până când, în sfârșit, fiecare pagină primea ,,BT”-ul și putea merge la tipografie. Paginile revistelor, destul de puține, conform aprobărilor primite la începutul anului, erau confiscate de articolele politice. Trebuia tămâiat șeful statului cu prilejul zilei de naștere, trebuia scoasă în evidență importanța zilei de 8 martie, a campaniilor de însămânțare și treierat, importanța epocală a zilelor de 23 august și 30 decembrie și cine știe ce alte evenimente de acest gen mai apăreau în timpul anului. Un mare spațiu din reviste îl ocupa ,,lupta pentru pace”, prietenia româno-sovietică și realizările mărețe ale poporului nostru din anii…

Restricțiile de hârtie erau drastice. Se poate vedea aceasta din mărimea revistelor din perioada respectivă, din faptul că, deși ele aveau, teoretic, periodicitate lunară, apăreau cumulate pe două luni, pe trei, pe patru, pe șase luni, ba chiar una pe an.

Autorizații de construcție pentru biserici noi se dădeau foarte greu și foarte puține. Era o adevărată aventură să te înhami la o asemenea sarcină. Și, totuși, biserici s-au construit și atunci!

Ședințele și conferințele preoțești aveau cel mai adesea tematică politico-socială: 23 august, 30 decembrie, lupta pentru pace, marile realizări etc. De la toate nu lipsea inspectorul teritorial de la culte. Ierarhul era însoțit peste tot de inspectorul de la culte, protopopul de asemenea. Catehizarea copiilor era inexistentă. A venit prin 1977-1978 un ordin, prin care eram îndrumați noi, preoții, să facem catehizarea copiilor seara. Am ținut două  lecții, a treia nu am mai apucat. Am fost chemat la partid și luat la întrebări: ,,- Cum ți-ai permis să chemi copiii la biserică și să le vorbești de Dumnezeu? Astăzi, când omul a ajuns pe lună, tu mai  faci asemenea educație copiilor? Dacă ai primit ordin, tu erai tânăr, cu vederi largi. Trebuia să vii imediat la partid și să spui: Uitați, tovarăși, ce suntem noi puși să facem!”

Multe se mai pot spune despre epoca Patriarhului Justinian. El a fost ,,providențial”, prin faptul că și-a însușit un ,,modus vivendi” în relațiile cu puterea politică. Avea o relație personală cu Gheorghiu-Dej, pe care-l adăpostise câteva săptămâni, când  acesta evadase din pușcăria de la Tg. Jiu și, în virtutea acestei legături, a reușit să atenueze pornirea demolatoare a administrației de partid și de stat asupra Bisericii. A avut înțelepciunea și curajul să salveze multe biserici și mânăstiri de la demolare, mulți preoți de la pușcărie, să repună în drepturi pe alții, să obțină aprobări pentru construcții de biserici noi, pentru publicații. Față de Biserica Ortodoxă Rusă, spre exemplu, am putea spune că în vremea patriarhului Justinian Biserica Ortodoxă Română a avut o situație privilegiată. A fost un bun gospodar, un bun organizator, un fin diplomat, un om al vremii sale, prin care Dumnezeu a salvat Biserica Ortodoxă Română. Nu a putut face mai mult în contextul dat. Orice se poate spune despre el, dar faptul că a iubit cu adevărat Biserica nu-i poate fi contestat. Durerea pricinuită de dezastrul din martie 1977, care i-a grăbit sfârșitul, este un argument incontestabil în acest sens.

*

File de jurnal – 4 Ian. 1982(Continuare). ,,Ieri am făcut slujbă la Bârda, după care am plecat din nou la Malovăț, cu Botezul. La Rină al lui Glavan, om înstărit, fruntaș în sat, au avut loc percheziții din partea miliției economice, procuraturii și partidului. Toți membrii familiei au fost arestați, iar tovarășii au căutat peste tot, prin toate cotloanele și borfeturile, până și în sânurile nefericiților. Au făcut un inventar amănunțit al gospodăriei, trecând în el până și sârma de întins rufe. Nu s-a știut ce-au căutat. După ce-au terminat ancheta, le-au dat drumul oamenilor, dar le-au sigilat butoaiele cu băutură, șifonierele cu haine și alte asemenea ,,nimicuri”, până la ,,noi ordine”. La vecinul acestuia, Nicolae(Nicu) Surugiu, cineva a pus foc ieri noapte la clăile de nutreț. Cu toată strădania sătenilor, nu a putut fi salvată nici o claie. La o vecină a acestora, Surugiu Ecaterina, s-a dărâmat grajdul pe vite, în momentul în care au tras tunurile la Severin, la cumpăna dintre ani.

La familia Căprioru am mai aflat una bună. Cică tatăl Domnului Petrică fusese paraclisier la biserică. El i-a plătit părintelui G., fără știrea familiei, în prezența lui Gheorghe Râiosu și Nicolae Tărăbâc, 500 lei pentru ca să-i facă înmormântarea ,,când va muri”. După o săptămână de la aceasta, respectivul a murit. Familia i-a făcut înmormântarea cu șase preoți. Fiul mortului a plătit pe toți preoții, dar părintele G. n-a vrut să ia nimic. Familia a fost foarte nedumerită. La scurt timp după aceasta, familia a aflat despre ce făcuse decedatul. N-a trecut mult și iată că părintele G. a visat pe decedat și acesta i-a spus: ,,-Părinte, spune-i soției mele, că am de toate aici, dar nu mă pot atinge de ele, fiindcă n-a fost slujba plătită!” Mai crezând, mai necrezând tragicomedia, femeia i-a dat și dumneaei încă 500 lei părințelului, bani pe care acesta i-a pus tacticos în portmoneul pe care-l purta în buzunarul de lângă inimă și a asigurat-o pe femeie că de acum încolo soțul ei va avea de toate.

Părintele Ionică Sfetcu de la Bârda mi-a spus că fiul său, Domnul Prof. Virgil Sfetcu din București, fost coleg de liceu cu Ilarie Hinoveanu, directorul Editurii ,,Scrisul Românesc” din Craiova, l-a întâlnit pe acesta în capitală. Domnul Hinoveanu m-ar fi lăudat  foarte mult, exprimându-și admirația față de lucrarea mea cu Iorga. Ar fi zi, printre altele: ,,-Domʹle, eu nu credeam  că popii ăștia au o așa cultură generală!” 

*

Simpozioane. În zilele de 1-3 Iunie, preotul Dvs. a participat la Simpozionul Internațional ,,Mehedinți. Istorie, Cultură și Spiritualitate, organizat de Episcopia Severinului și Strehaei la Tr. Severin. Este a zecea ediție. Au prezentat lucrări pe diferite teme teologice, istorice, filozofice etc. ierarhi, profesori de teologie de la diferite facultăți, cercetători, oameni de cultură din țară și străinătate. Auditoriul a fost format în special din preoți din județul Mehedinți, dar și din oameni interesați de eveniment și de temele abordate, lucrările desfășurându-se la Teatru. Preotul Dv. A prezentat lucrările Câteva repere privind epoca patriarhului Justinian Marina și Proverbele - legile nescrise la români.

Seria acestor simpozioane este organizată cu implicarea directă a Prea Sfințitului Episcop Nicodim.  Este un act de mare valoare culturală, care conectează Severinul în circuitul valorilor culturale românești și internaționale.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                              

*

Ajutoare și donații. În această perioadă, parohia noastră a primit câteva ajutoare și donații, astfel: Domnișoara Dragomir Iulia din Timișoara, fiică a satului Bârda și Domnul Dragomir Mihai din Baia de Aramă(MH), fiu al satului Bârda: câte 100 lei.

Doamna Dragomir Virginia din Bârda a achitat 100 lei pentru contribuția de cult.

Dumnezeu să le răsplătească tuturor!

În numărul trecut s-a strecurat o eroare: nu Domnul Iorgovan Viorel a dat 100 lei, ci fratele său, Domnul Iorgovan Anton din Tr. Severin. Cerem cuvenitele scuze.

*

Publicații. În această perioadă, preotul Dvs.  a reușit să mai publice câteva materiale, astfel: ,,Scrisoare pastorală” – 350, în ,,Armonii culturale”, Adjud, 2017, 14 iun., ediție on-line(http://armoniiculturale.ro); în  ,,Bibliotheca septentrionalis”, Baia Mare(MM), 2017, 14 iun., ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com); în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 2016, 15 iun., ediție și on-line(http://www.observatorul.com); pe blogul Domnului Ben Todică, directorul postului de radio în limba română din Sydney(Australia)2017, 16 iun.( http://bentodica.blogspot.com.au); Meserii și meseriași, în ,,Omniscop”, Craiova, 2017, 19 iun., ediție on-line(http://www.omniscop.ro);

*

  În ,,Buletinul Bibliotecii Române” din Freiburg(Germania), Domnul Dr. Mihai Neagu, în volumul pe 2017, la pag. 427-507, sub titlul Monumente ale exilului cultural românesc: ,,Mărturie Ortodoxă”, face o amplă prezentare a celor 16 numere din revista ,,Mărturie Ortodoxă” apărută la Zoetermeer(Olanda) în perioada 1982-1998, prin strădania și cu cheltuiala Părintelui Prot. Prof. Dr. Ioan Dură. Studiul apare și în extras la Editura Magic Print(Onești, 2017). Numai într-o asemenea prezentare de sinteză poți înțelege mai bine ce a reprezentat acea revistă pentru teologie, pentru istoria și cultura românească. Acolo au publicat nume sonore ale culturii din țară și străinătate, români și străini. S-au publicat studii de certă valoare științifică, s-au spus lucruri care nu puteau fi spuse în țară la vremea aceea. ,,Mărturie Ortodoxă” a fost cea mai bună, sub aspect calitativ, revistă din diaspora românească. A fost urmată, dar la mare distanță, de ,,Almanahul de la Viena” al Părintelui Marin Braniște și ,,Candela” de la Helsinki a Părintelui Anton Poșircă. Este un merit incontestabil al Părintelui Ioan Dură de a aprinde acolo, între străini, o făclie de conștiință românească.

    În acea revistă a publicat și subsemnatul mai multe materiale, despre care vorbește Domnul Dr. Mihai Neagu la paginile(cf. extrasului de care dispunem): 18, 21, 24, 26, 28, 29, 32, 34,  35, 36, 37, 39, 41, 55, 60, 64, 67, 73 și 77. După ce citești acest studiu, te întrebi cu amărăciune de ce nu a continuat apariția revistei ,,Mărturie Ortodoxă”, fiindcă și-a întrerupt apariția în culmea gloriei!

*

Zâmbete.  ☺Proverb românesc: ,,La poarta unei fete mari rag mulți măgari!”; ☺Proverb chinezesc: ,,Câinele care latră nu-i bine prăjit!” ☺Mulţi dintre cei necăsătoriţi visează să aibă o  soţie frumoasă, gospodină şi deşteaptă. Mulţi dintre cei căsătoriţi visează acelaşi lucru. ☺Lângă cascada Niagara ghidul se adresează grupului de turişti: ,,- Dacă doamnele vor binevoi să tacă un moment, veţi putea auzi  zgomotul căderii apelor!”

*

Vârsta lui ,,De ce?”  ,,- Tataie, vleau la buni!” ,,- Bine, te duc, dar strigă tare: ,,Babo, ești acasă?” ,,- Buni, ești acasă?” ,,- De ce nu strigi, mă, ,,babo”?  ,,- Fiindcă buni nu e babă!” ,,- Dar ce este?” ,,- Este bunilica mea!”

*

Excursii-pelerinaj. La o dată pe care o vom stabili ulterior(de preferat în luna iunie), dorim să organizăm o excursie-pelerinaj pe următorul traseu: Bârda-Malovăț-Motru-Mânăstirea Tismana-Baia de Aramă(orașul și mânăstirea)-Obârșia Cloșani-Băile Herculane-Orșova (Mânăstirea Sfânta Ana)-Mânăstirea Vodița- Tr. Severin – Malovăț – Bârda. Se poate face într-o zi. Costul va fi  de 25 lei/pers. S-au înscris deja 21 enoriași. Cu prilejul hramurilor, vom organiza câte o excursie-pelerinaj la mânăstirile Godeanu și Orșova.

*

Botezuri. Înmormântări. În ziua de  3 Iunie am oficiat Taina Sfântului Botez pentru Vișan Camelia-Adelina, fiica Domnului Vișan Ioniță-Sevastian și a Doamnei Vișan Nicolița-Ramona din Malovăț. Să le trăiască! În ziua de 4 Iun. am oficiat slujba înmormântării pentru Surugiu I. Ion(zis Oaie)(62 ani) din Malovăț. Dumnezeu să-l ierte!

*

Program. În curul lunii iulie avem următorul program de slujbe: 1 Iul.(Malovăț-Bârda); 2 Iul.(Malovăț); 8 Iul.(Malovăț-Bârda); 9 Iul.(Bârda); 15 Iul.(Malovăț-Bârda); 16 Iul. (Malovăț); 20 Iul.(slujbă la Bârda; pomeniri la Malovăț, la ora 12); 22 Iul.(Malovăț-Bârda); 23 Iul.(Bârda); 29 Iul. (Malovăț-Bârda); 30 Iul.(Malovăț). În restul timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe  adresa de e-mail: stanciulescubarda@gmail.com.    

 Sănătate, pace și bucurii să vă dea Dumnezeu!                                                                                                                                                    

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda